joi, 30 iunie 2016

Batalion de mars (12)

Sven Hassel








Localnicii au pierdut şi bruma de lucruri pe care au avut-o. Din toată agoniseala lor n-a mai rămas nimic, nimic în afară de cioburi, ţăndări, bucăţele arse, scorojite, strivite. În mijlocul unei grămezi de aşchii, cândva, poate, un pat, o masă, un dulap, stă o bătrânică, adusă de spate, cu părul despletit şi cu arsuri pe braţe şi pe picioare. Nu mai are decât un singur pantof şi, împietrită, fixează uriaşul tanc şi interminabila ţeavă a tunului. În drum, trei civili morţi. Unuia dintre ei, un bătrân, careva milos i-a încrucişat mâinile pe piept. Proiectate de suflul unei explozii, între crengile unui copac, spânzură două cadavre, al unui copil şi-al unui infanterist german. Din ambele picură sânge, roşu, fierbinte, proaspăt.
Fără să ştim bine de ce, oprim în capătul străzii, acolo unde e o mică piaţetă, cu o veche fântână în mijloc. Un infanterist german urinează în ea. Cureluşa căştii îi atârnă sub bărbie, puşca îl stânjeneşte, pesemne, s-a ţinut vreme îndelungată pentru că nu mai termină. Îl privim în tăcere de parcă ar săvârşi cine ştie ce ciudăţenie. În fond, de ce să spurci o apă bună de băut? Întrebat, cu siguranţă n-ar şti ce să răspundă. Uite, aşa... Când termină, scoate un oftat de uşurare. E un bărbat trecut de patruzeci de ani, un simplu soldat fără decoraţii, are prinsă de manta doar medalia „Campania din est", cea pe care o au mii şi mii de alţii ca el.
De partea cealaltă a fântânii, un copil se joacă în nisip. Soldatul se apleacă, îl ajută pe copil să-şi umple cu lopăţica găletuşa, apoi se îndreaptă de şale, îşi potriveşte mai bine puşca pe umăr, aprinde o ţigare, ne face un semn cu mâna şi traversează, fără grabă, piaţeta. Se întoarce însă din drum şi-i aruncă ţâncului ceva pe care acesta îl vâră, lacom, în gură. Trăgând cu nesaţ din ţigare, soldatul dă să plece, dar în acelaşi moment îl vedem că se frânge de mijloc şi cade, zvârlind spasmodic din picioare. Din gură ţâşneşte un val de sânge. La doi paşi de el zace copilul.
Nimeni dintre noi n-a auzit venind mina de mortier. Explodând, n-a făcut mai deloc praf, cel mult, atât cât se adună pe o aripă de înger... Câteva găini, ivite ca prin minune, s-au strâns pe locul exploziei şi se ciondănesc acum pentru o râmă scoasă la iveală din pământ.
Infanteria se regrupează, atacul continuă. Pornesc în salturi scurte sub focul încrucişat al tancurilor.
Siluete în uniforme kaki se agită printre case şi grădini, izgonite de prin adăposturile lor de grenadierii noştri.
 — Ivane-e-e! răcneşte Porta, scoţându-şi capul prin oblon. Speli putina, ai? Las' că ne revedem la Moscova! Câteva gloanţe se turtesc de blindaj, chiar lângă capul lui. Mitocanilor! zbiară el, trăgându-se precipitat îndărăt.
Artileria rusă intră în acţiune. Infanteria noastră încearcă să se adăpostească, dar fără prea mare succes. Schije incandescente scurmă în cărnuri, de pretutindeni răsună strigăte şi vaiete.
Nu-mi dezlipesc ochiul de luneta de ochire. Ceea ce văd e un veritabil film. Un film de groază. Ventilatorul hârâie îngrozitor, măcinându-ne nervii. Heide dă cu pumnul în carcasa lui, dar hârâitul devine şi mai strident. Turbat de-a binelea, Heide bagă coada de lemn a unei grenade între pale, care, fireşte, se rup. Bravo ţie, Heide!
 — PAK inamic la ora 9! Înălţător..., comandă Bătrânul.
Turela se roteşte, servomotoarele bâzâie, ţeava tunului se îndreaptă ameninţătoare spre o fermă, acolo unde nişte jeep-uri, ce par mai curând jucării, trag scundele tunuri anticar. Duşmanii noştri cei mai feroce. Trei sau patru Tiger-uri îşi concentrează focul asupra lor. Din tufele după care se amplasaseră ţâşnesc flăcări. Duelul nu durează decât câteva minute, după care blindatele se năpustesc, strivind totul sub şenile. Servanţii, cei care au scăpat, o iau la goană, dar sunt seceraţi de mitraliere.
Tancul locotenentului Ohlsen primeşte patru proiectile în plin, încărcătorul, sergentul Keiler, moare în flăcări, agăţat de oblonul turelei. Alte patru Tiger-uri explodează. Nu scapă nimeni. Focul artileriştilor ruşi e nimicitor. Din compania întâi scapă doar şase maşini, compania a patra e distrusă în totalitate.
Terorizaţi, o luăm din loc.
 — Laşilor! ne strigă un locotenent infanterist înainte de a muri, ciuruit de gloanţele inamicului.
Ne oprim la câţiva kilometri. Comandantul diviziei, general-locotenent Keller, face o rapidă trecere în revistă, în picioare într-o maşină decapotată. Câteva ordine şi, dintr-o trupă în debandadă, redevenim o unitate combatantă. Din spate sosesc alte forma - ţiuni blindate. Motoarele uruie, tancurile se pun în mişcare.
Pământul se zguduie sub canonadă, în interior gazele ne sufocă. Heide, tocmai el care stricase ventilatorul, e primul care nu rezistă. O clipă se rezemă de culata tunului, apoi căzu, leşinat.
 — Pipiţă, nu soldat! mârâie Micuţul şi-l îmbrânceşte, luându-i locul. Acum, zice el adresându-mi-se, punct ochit, punct lovit, panimaieşi?
În stânga, de după plopii care mărginesc şoseaua, apare o lungă coloană de monştri cenuşii.
Strig în laringofon: „T-34!" şi simt cum pe şira spinării se prelinge o sudoare rece.
 — Ce seară delicioasă, comentează, sarcastic, Porta. Ce-ar fi dacă ne-am întoarce acăsică?
 — O mie două sute de metri, anunţă Bătrânul. L-ai prins în lunetă? Dacă ratezi ne-am ars!
Abia dacă respir... Pe scala de distanţă cifrele se succed. Săgeata centrală întâlneşte firul vertical. În centru, blindatul inamic, perfect clar. Apăs pe declanşator aproape maşinal.
Din ţeavă ţâşneşte o flacără lungă, tunul lunecă şi revine pe leagănul lui, culata înghite un nou proiectil.
 — În plin! urlă Porta, plesnindu-se peste coapse. Formidabil! N-a scăpat unul!
Altul la rând! Coloana s-a oprit. Surprinşi, tanchiştii sovietici nu şi-au dat seama de unde a venit lovitura. Tunurile lor se rotesc în direcţie opusă nouă, căutând să dibăcească bateria anticar ascunsă, probabil, pe undeva.
În ocularul lunetei de ochire, din nou dansul cifrelor şi al săgeţilor. Aceiaşi 1 200 de metri.
 — Foc! comandă Bătrânul, muşcându-şi buzele.
Perforantul pleacă vuind. Tancul inamic se ridică din faţă ca un cal care cabrează, ţâşnesc flăcări, bucăţi de oţel se învârtejesc pe deasupra plopilor. O uriaşă ciupercă neagră pluteşte pentru o clipă în văzduh, apoi totul recade precum apa unei fântâni arteziene căreia i-a fost, brusc, închisă vana.
Tancurile inamice sar în aer, unul după altul. Pe locul lor, un şir de cratere fumegânde. Aproape nimeni n-a izbutit să scape. Echipajele au pierit în flăcări.
 — Nu mai sunt artificii! anunţă Micuţul. Kaput!
 — Vrei să spui că nu mai avem muniţii? face, mirat, Bătrânul.
 — Nici o bobiţă. Şi Micuţul se instalează pe jos, lângă Heide, care-şi revine în simţiri. Bâlciul s-a isprăvit, băieţică! Acum ne-ar trebui o cârciu­mioară şi un pahar ţeapăn de trăscău!
Bătrânul cere prin radio muniţie, sosesc două tancuri de aprovizionare şi, la adăpostul unui pâlc de copaci, transbordăm în grabă lungile proiectile de tun. Apoi, zorim din nou spre locurile unde se moare.
Trecem printre ruine, printre copaci mutilaţi şi dăm, în sfârşit, de câm­pie. Doamne, ce spectacol! Pe o fâşie destul de îngustă de teren, 200 de Tiger-uri se deplasează în formaţie strânsă. Impresia de forţă e colosală! Pesemne, toate tancurile grele ale diviziei au fost concentrate pentru a fi strânse în acest gigantic pumn de oţel.
Din turela unui tanc aparţinând Diviziei SS „Das Reich", unitate considerată ca fiind cea mai arogantă din toată armata germană, un lungan de SS-ist scuipă dispreţuitor văzându-ne trecând. Porta îşi scoate capul prin oblon, îi dă cu tifla şi găliganul e cât pe-aici să cadă din turelă văzând jobenul cel galben.
 — Ia-n te uită ce societate aleasă! Mare recepţie, mare! S-au adunat toate cotarlele lui Heinrich! Bidonul cu vodcă trece din mâna lui în laba Micuţului. Trage o duşcă, măi bese-n cizmă şi fă ceva pe nasul lor! Când halimaua asta se va isprăvi, îţi găsesc una grasă şi ţâţoasă de-ai să te pierzi în ea...
Micuţul însă nu mai apucă să zică ceva pentru că dintr-o văioagă ţâşneşte un tanc ina- mic, pesemne rătăcit. Aidoma unei găini bezmetice care a nimerit pe autostradă într-o zi de duminică, tancul încearcă s-o şteargă, făcând un slalom disperat. Turela lui Barcelona se roteşte rapid, o scurtă detunătură şi din blindatul inamic izbucnesc flă - cări. Suferinţa neroadei găini a fost de scurtă durată! Escaladăm malul abrupt al unei râpe. Cei şase metri de ţeavă ai tunului împung cerul ca un deget acuzator. Ajuns pe creastă, vehiculul oscilează, se stabilizează şi iată-ne dominând orizontul. Ordinul e să înaintăm spre sud-est, în direcţia localităţii Sinegorsk unde o Kampfgruppe39 a fost încercuită. Cleştele inamic trebuie sfărâmat pentru ca ai noştri să poată scăpa din ceaunul în care fierb. Prindem în căşti apelurile lor radio, situaţia pare într-adevăr disperată.
Divizia mixtă de tancuri porneşte impetuos. Orice obstacol e spulberat. În spatele nostru şi pe flancuri aleargă grenadierii. Moralul e excelent. Prizonieri nu se iau. Oricine, fie că ridică mâinile, fie că nu, e curăţat pe loc.
 — Ce lucru ciudat, filozofează Porta. Cu cât un soldat e mai curajos, cu atât e mai porc.
 — Ba p-a mă-tii! sare Micuţul. Eu sunt foarte curajos, nu mă tem de nimic, da' nu-s porc!
Porta rânjeşte, dar nu suflă o vorbă. Pe neaşteptate, rafale de mitralieră bat darabana pe flancurile noastre blindate, grenadierii se refugiază punând între ei şi gloanţe masa noastră de oţel, iar noi expediem câteva proiectile explozive în tufişurile de unde pornise focul. Mitraliera amuţeşte.
Încercuirea inamică e străpunsă şi-ntr-o pădurice de pini dăm peste primele elemente din Kampfgruppe. Ce primire! Ce delir! Sunt beţi de fericire! Porta însă, scuipă scârbit.
 — De astă-dată chiar că-mi vine să borăsc. Aţi văzut pe cine am salvat?
 — SS-işti! geme Micuţul.
Un Unterscharführer40 lung de doi metri se apropie de noi şi-i întinse, râzând, mâna lui Porta, care-şi scosese jumătate din deşirata-i făptură prin oblonul frontal.
 — Mulţumesc, camarade, că ne-aţi scos din belea.
Porta întoarse capul ca şi cum n-ar fi văzut, n-ar fi auzit nimic
 — Am spus mulţumesc, camarade, că aţi venit, repetă SS-istul, punând mâna pe braţul lui Porta.
Acesta expedie un scuipat peste capul „camaradului" şi-şi scutură mâneca.
 — Dacă ştiam cu cine avem de-a face, nu mai veneam, panimaieşi? Şi acum întinde-o că n-am chef să-ţi, văd mutra! Şi Porta îl împinse cu ţeava pistolului-mitralieră, după care şterse grijuliu cu o cârpă ţeava armei.
 — Miroase a căcat pe aici! comentă cu glas tare Micuţul.
Unterscharführer-ul se făcu precum sfecla şi se răsuci pe călcâie.
 — O să iasă cu tămbălău, prezise Bătrânul văzând un Obersturmführer41 venind spre noi cu paşi repezi şi energici şi oprindu-se drept în faţa lui Porta.
 — Bonjour! îl salută acesta, scoţându-şi jobenul.
 — Eşti cumva idiot? răcni Obersturmführer-ul.
 — Nu dom' locotenent. Da' dumneavoastră?
 — Cum îndrăzneşti! Răspunde la întrebare!
 — Dom' locotenent m-a întrebat dacă sunt idiot şi am răspuns reglementar: „Nu, dom' locotenent", făcu Porta, blând ca un mieluşel.
 — N-o fă pe tâmpitul, caporal! Ai avut obrăznicia să mă întrebi dacă nu-s idiot! Şi nici locotenent nu sunt, cretinule, ci Oberstrurmführer, bagă la cap!
 — Am înţeles, dom' locotenent, fiindcă, ştiţi, la noi în unitate când ai aşa ceva la petliţe — şi Porta arătă cu ţeava pistolului-mitralieră gulerul ofiţerului — se cheamă că eşti locotenent.
 — Ajunge! Te trimit direct la Tribunalul militar şi-o să văd când ajungi în faţa plu - tonului de execuţie dacă-ţi mai arde s-o faci pe deşteptul, câine de scroafă ce eşti!
 — Ce-i aia câine de scroafă? îl întrebă Porta pe Micuţul care-şi scosese capul prin celălalt oblon.
 — Adică e ceva gigea la SS-işti, răspunse gorila.
 — La ştreang cu voi! răcni ofiţerul, complet scos din minţi. Drojdia armatei îndrăz - neşte să insulte SS-ul!
 — Audienţa s-a terminat, rânji Porta şi dispăru în interiorul tancului, ca un muţuna - che pe arc, trăgând oblonul după el.
În acelaşi moment, radioul transmise un ordin:
 — Regruparea pe şosea. Retragere!
N-am apucat să ajungem prea departe, când întreaga şosea se prefăcu într-un vulcan în plină erupţie, o escadrilă de IL-2 ataca sectorul cu bombe şi tunurile de bord. Ne-am năpustit la adăpostul copacilor, în timp ce bombardierele sovietice pustiau totul. Au dispărut spre est, lăsând în urma lor un adevărat dezastru. Pretutindeni, morţi şi răniţi. Mai grav era însă faptul că ruşii se pregăteau de atac, prin binoclu puteau fi văzute coloane nesfârşite de infanterie înaintând de-a curmezişul câmpiei.
Chiorul, care comanda gruparea blindată, a cercetat rapid harta, apoi a aţintit asupra locotenentului Gaun, aghiotantul său, privirea unicului ochi.
 — O ştergem, Willi. Repede, repede! Grenadierii să urce pe tancuri, cât mai mulţi. Rânji şi scuipă în direcţia ruşilor. Ivan vrea să ne prindă în cleşte, asta se vede cu ochiul liber, dar nici noi nu suntem veniţi cu pluta! Trase încă un scuipat. Aşadar, Willi, să-şi scoată toată lumea deştele din gaura curului şi fiecare companie să se descurce cum poate.
 — Dar răniţii?
Chiorul mai aruncă o privire înspre câmpia de unde veneau ruşii, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre SPW-ul care-i slujea drept post de comandă. Se căţără înăuntru şi zise:
 — Cine nu poate să meargă să fie abandonat.
 — Domnule comandant, protestă tinerelul aghiotant, dar nu putem părăsi răniţii. Vor fi lichidaţi cu toţii cu un glonţ în ceafă!
 — Zvântă-ţi lacrimile, Willi. Facem numai ce putem face. Apoi se aplecă spre con - ductor şi ordonă scurt: Dă-i drumul, Bernard, direcţia Lugansk. Şi apasă bine pe acceleraţie, că aici se-mpute treaba!
Aghiotantul urmări o clipă cu privirea blindatul care se îndepărta, după care se uită în jurul său. Pretutindeni, răniţi, izolaţi sau în grup, cei mai mulţi abia pansaţi. Sărmanii de ei, încă mai credeau că vor fi îmbarcaţi şi transportaţi la spital. Unul chiar îi spunea camaradului său:
 — Pentru mine s-a terminat cu războiul. Un picior mi s-a dus, dar zău că face! Trăiască spitalul!
 — Da, gemu un altul. Infirmiere, paturi, zaci şi nu mai tremuri de frică, mănânci zilnic...
Aghiotantul grăbi pasul. Văzduhul vibra de duduitul motoarelor. Vehiculele demarau, cu ciorchini de infanterişti pe ele, peste tot pe unde oamenii găsiseră ceva de care să se agaţe. Atunci, răniţii pricepură că sunt lăsaţi de izbelişte şi un imens strigăt de groază şi durere porni din pădure.
 — Camarazi, nu ne părăsiţi! Camarazi, luaţi-ne cu voi!
Sprijinindu-se unii de alţii, folosind puştile drept cârje, mulţi dădură năvală spre tancurile care se pregăteau să demareze, unii încercară să se, prindă de cârligele de remorcare, dar, târâţi pe pământ, renunţară curând. Trei SS-işti săriră înaintea vehiculelor, încercând să le oprească. Au fost striviţi. Nu mai exista loc pentru milă. Aşa este războiul!
 — Luaţi-ne! Camarazi, ajutor!
Ce ajutor să le dăm? Fiecare tanc e un muşuroi de oameni. Cei care încearcă să se mai suie sunt respinşi cu patul puştii. Praful stârnit de şenile pluteşte peste scene de coşmar. Ultimul adio sutelor de răniţi. Recunoştinţa patriei. Heil Hitler, care ne-a făcut ceea ce suntem!
Începe o cursă contra cronometru. Ştim precis că paralel cu noi, tancuri sovietice gonesc ca să ne taie retragerea.
Relativa noastră securitate încetează brutal, comete cu lungi cozi de flăcări se abat asupra coloanei. Katiuşele! Deasupra noastră e un soi de boltă de foc. Să fie acesta sfârşitul? Pentru mulţi, sigur că da. Trebuie să fi trecut măcar o dată prin acest iad ca să ştii ce înseamnă un atac al teribilelor lansatoare de rachete sovietice. Dar, odată depăşit primul şoc, o luăm din loc cu toată viteza. Anii de front ne-au călit, ne-au ascuţit reflexele, ne-au robotizat mişcările.
Coloana se reface, dar nu trece mult timp şi alarma e dată.
Jabos! strigă careva şi toţi cei de pe tancuri sar şi-o iau la fugă, căutându-şi adăpost.
Jabos!
Ţâşnind din nori, se năpustesc vijelios asupra noastră. Pe aripi şi ampenaj strălucesc mari stele roşii. Bătrânul trage după sine oblonul turelei şi îl blochează. Aproape în aceeaşi secundă, cele 62 de tone ale Tiger-ului nostru sunt ridicate de la pământ ca de mâna unui titan.
O bombă a explodat chiar lângă noi. Cioburi de sticlă provenită de la aparatele de ochire şi periscoape ne împroşcă obrajii. Smulşi de pe locurile noastre, ne pomenim cu tot soiul de obiecte în cap, cablurile electrice se încolăcesc aidoma unor şerpi, tunul a fost smuls şi Bătrânul a rămas cu picioarele întregi numai datorită uluitoarei sale agilităţi. Gloanţele arma­mentului de bord, e drept, inofensive, răpăie pe blindaj, pământ, bucăţi de metal, trupuri omeneşti zboară în toate părţile şi se învârtejesc prin văzduh.
Cu motoarele urlând, Jabos-urile revin, de această dată din spate. Grenadierii, pe care-i aveam ca pasageri, s-au volatilizat care încotro. În interiorul tancului, vaporii de acid proveniţi din acumulatoare, probabil sparte, amestecate cu gazele de eşapa - ment, ne ard ochii şi gâtlejurile. Ne vine să urlăm, să urlăm, să ne izbim cu capetele de oţelul pereţilor, să deschidem toate obloanele acestui coşciug, să plonjăm în oceanul de schije şi explozii, orice numai să nu murim asfixiaţi.
Totul se termină la fel de brusc cum începuse. Avioanele dispar. Nici unul dintre noi n-ar fi fost capabil să spună dacă îngrozitoarea frică pe care o trăiserăm durase secunde, minute, ceasuri... Mâinile tremură, nervii stau să plesnească, gurile-s ca de iască. E oare cu putinţă să mai fim în viaţă?
Multă vreme nimeni nu scoate o vorbă. Peste infernul de afară şi peste cel dinăuntru se lasă o incredibilă tăcere. Inimile pompează, febrile, sânge în artere, sângele curge dintr-o rană larg-căscată pe care o are Porta pe faţă, din mâna sfârtecată a Micuţului... Nici unul nu schiţează măcar gestul de a-l şterge. Împietriţi, stau şi privesc în gol cu ochi care nu văd.
Cu mâinile, cu umerii, cu capul, împingem obloanele şi ne rostogolim afară. Cu înghiţituri hulpave, tragem în plămâni un aer ce ni se pare nemai­pomenit de proaspăt şi, sleiţi, ne rezemăm de blindaj.
Clătinându-se ca un om beat, vine spre noi Barcelona Blom, urmat de echipajul său. Locotenentul Ohlsen, singurul supravieţuitor al tancului său, e rănit la gât. Bătrânul îl pansează îndemânatic, unul după altul, apar cei care au avut norocul să scape.
Tiger-ul nostru e o epavă: patinele şenilelor au sărit în câteva locuri, galeţii au fost smulşi, blindajul e scrijelit, din rezervorul găurit se scurge carburantul, tunul arată ca un tirbuşon.
Porta scutură, neputincios, din cap.
 — Niciodată nu mai iese tanc din ăsta...


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu