Omerta (14)

Mario Puzo

Adunaţi în jurul măsuţei ovale, formau un tablou interesant

Graziella arăta ca un antreprenor de pompe funebre în costumul lui negru şi lucios, cu cămaşa albă şi cravata neagră, subţirei căci încă purta doliu pentru mama lui, care murise cu şase luni în urmă. Vorbea încet, cu un glas trist şi cu un accent pronunţat, dar se făcea înţeles cu uşurinţă. Părea un om timid şi politicos, şi cu greu şi-ar fi putut cineva imagina că era răspunzător de moartea a o sută de oameni ai legii sicilieni. 

Timmona Portella, singurul dintre cei patru a cărui limbă maternă era engleza, vorbea cu un glas tunător, de parcă toţi cei prezenţi ar fi fost surzi. Pînâ şi îmbrăcămintea lui părea ca „ţipă": purta un costum gri şi o cămaşă galbenă fosforescentă, iar cravata era de mătase albastră lucioasă. Sacoul cu o croiala perfecta i-ar fi ascuns burta imensă daca n-ar fi fost descheiat, lâsînd la vedere bretelele albastre. 

Inzio Tulippa arăta ca un sud-american tipic: avea o cămaşă albă de mătase lejera şi o eşarfă purpurie în jurul gîtului. îşi ţinea în mîna cu reverenţă pălăria galbenă de Panama. Vorbea o engleză tărăgănată şi glasul lui avea muzicalitatea unui tril de ciocîrlie. Dar acum faţa lui ascuţita de indian era întunecată de o încruntăturâ care o făcea respingătoare; era supărat pe toată lumea. 

Marriano Rubio era singurul personaj care părea încîhtat. Afabilitatea lui îi fermeca pe toţi. Vocea lui avea accente de rafinament englezesc, iar stilul în care era îmbrăcat purta un nume pe care el însuşi îl dăduse, en pantoufle: pantaloni de casa din mătase verde şi un halat verde-închis ca frunzişul de pădure. In picioare avea papuci de un cafeniu cald, căptuşiţi cu blană albă. în fond, era la el acasă şi putea sta îmbrăcat comod. 

Tulippa deschise discuţia, adresîndu-i-se direct lui Portella cu o politeţe rece: 
— Prietene Timmona, am plătit o suma frumoasă ca sa scăpăm de Don Aprile, dar încă nu sîntem în posesia băncilor lui. Şi am aşteptat aproape un an. Consulul general interveni pe un ton unsuros, liniştitor: 
— Dragul meu Inzio, am încercat sa cumpăr băncile. Dar avem un obstacol pe care nu l-am prevăzut. Acest Astorre Viola, nepotul lui Don Aprile. El a moştenit controlul asupra băncilor şi nu vrea să vîndă. 
— Şi? întrebă Inzio. Cum de mai este în viaţa? 
Hohotul de rîs al lui Portella râsună ca un muget. 
— Pentru că nu-i atît de uşor de ucis, spuse el. Am pus patru oameni să-i supravegheze casa şi au dispărut. Acum habar n-am unde naiba este şi umbla cu o haită de bodyguarzi după el, oriunde se duce. 
— Nimeni nu-i atît de greu de ucis, spuse Tulippa, pronunţînd cuvintele într-o cadenţa plăcută, ca pe versurile unui cîntec popular. 
Intr-un tîrziu vorbi şi Graziella. 
— L-am cunoscut pe Astorre în Sicilia, cu mulţi ani în urmă. E un om foarte norocos, dar în acelaşi timp este şi extrem de abil. L-am împuşcat în Sicilia şi îl credeam mort. Dacă încercăm din nou, trebuie sâ fim siguri că reuşim. E un om periculos. 
Tulippa se întoarse către Portella. 
— Spuneai că plăteşti un om de la F.B.I. Foloseşte-l, pentru numele lui Dumnezeu. 
— Nu-i chiar aşa de supus, spuse Portella. EB.I.-ul este mai rafinat decît poliţia din New York. N-ar lucra atît de la vedere. 
— Bun, zise Tulippa, atunci punem mîna pe unul dintre copiii lui Don Aprile şi ne folosim de el ca sa negociem cu Astorre. Marriano, tu o cunoşti pe fiica lui. Ii făcu cu ochiul. 
— Poţi s-o aranjezi. 
Rubio nu era foarte încîntat de propunere. Pufăi din trabucul pe care îl fuma ca de obicei după micul dejun şi spuse violent, fără politeţe: 
— Nu. Imi place fata. N-am de gînd s-o fac să treacă prin aşa ceva. Şi mă opun vehement dacă vreunul dintre voi vrea să facă asta. 

Auzind acestea, ceilalţi bărbaţi ridicară din sprîncene. Consulul general le era inferior din punct de vedere al puterii. Acesta observă reacţia lor şi le zîmbi, recăpătîndu-şi obişnuita politeţe. 
— Ştiu că am aceasta slăbiciune. Mă îndrăgostesc repede. Dar faceţi-mi acest hatîr. Lucrez într-un domeniu politic puternic şi corect. Inzio, ştiu că râpirile sînt specialitatea ta, dar în America nu prea merg. Mai ales daca este vorba de o femeie. Dacă însâ puneţi mîna pe unul dintre fraţi şi faceţi rapid o înţelegere cu Astorre, aveţi ceva şanse. 
— Nu pe Valerius, spuse Portella. E în Serviciile Secrete ale armatei şi are prieteni la C.I.A. Nu vreau să ne trezim cu cine ştie ce pe cap. 
— Atunci va trebui să fie Marcantonio, spuse consulul general. Pot sâ închei eu tîrgul cu Astorre. 
— Fa o propunere generoasa pentru bănci, spuse Graziella încet. Evita actele de violenţă. Crede-mâ, am trecut prin asta. Am folosit armele în locul banilor şi m-a costat de fiecare dată mai mult. 
Toţi îl priviră cu uimire. Graziella avea o reputaţie înfricoşătoare de om violent. 
— Michael, spuse consulul general, vorbeşti despre miliarde de dolari. Şi Astorre tot n-o să vîndă. 
Graziella ridică din umeri. 
— Dacă va trebui să luăm măsuri, o vom face. Dar fiţi foarte prudenţi. Dacă reuşiţi să-l aduceţi undeva, în aer liber, în timpul negocierilor, putem scăpa de el. 
Tulippa le adresă un zîmbet larg. 
— Asta voiam să aud. Şi Marriano, adăugă el, nu te mai îndrăgosti. E un viciu periculos. 

Marriano Rubio îi convinse pînâ la urmă pe Nicole şi pe fraţii ei să se aşeze la masa tratativelor cu sindicatul lui şi să discute vînzarea băncilor. Desigur, trebuia să fie prezent şi Astorre Viola, dar Nicole nu garanta pentru asta. 

Inainte de întîlnire, Astorre îi învăţase pe Nicole şi pe fraţii ei ce să spună şi cum să se poarte. Ei îi înţeleseră strategia: sindicatul trebuia să tragă concluzia că era singurul lor oponent. 

Intrunirea se ţinu în una dintre sălile de conferinţe ale Consulatului peruvian. Nu se făcură pregătiri speciale, dar fu amenajat un bufet şi Rubio însuşi le turnă vinul. Din cauza diferenţelor de programe, întîlnirea avu loc la ora zece seara. 

Rubio făcu prezentările şi conduse şedinţa. El îi înmînă lui Nicole un dosar. 
— Aici se găseşte propunerea cu toate detaliile. Dar, ca să rezumăm, 
vă oferim cu cincizeci la sută mai mult decît preţul pieţei. Deşi vom avea control complet, familia Aprile va primi zece la sută din profiturile noastre în următorii douăzeci de ani. Veţi fi cu toţii bogaţi şi vă veţi bucura din plin de aceşti bani, fără să aveţi parte de tot stresul pe care-l implica o astfel de afacere. 

Aşteptară în timp ce Nicole îşi arunca ochii peste hîrtii. în cele din urmă îşi ridică privirea şi spuse: 
— Este impresionant, dar lâmuriţi-mă, de ce ne faceţi o ofertă atît de generoasă? 
Rubio îi zîmbi cu afecţiune. 
— Sinergie, spuse el. Toate afacerile se bazează acum pe sinergie: la fel se întîmplă şi în domeniul computerelor şi al aviaţiei, al cărţilor şi al editurilor, al muzicii şi al drogurilor, al sporturilor şi al televiziunii. Totul este sinergie. Prin băncile Aprile vom avea sinergie în finanţele internaţionale, vom deţine controlul asupra construirii oraşelor şi asupra alegerii guvernelor. Acest sindicat este global şi avem nevoie de băncile voastre, de aceea oferta noastră este generoasă. 

Nicole li se adresă celorlalţi membri ai organizaţiei. 
— Şi dumneavoastră, domnilor, sînteţi parteneri egali? 
Pe Tulippa îl cuceriseră frumuseţea întunecată a lui Nicole şi modul ei aspru de a vorbi, aşa că îşi puse în cuvinte tot farmecul atunci cînd îi răspunse: 
— Din punct de vedere legal, sîntem egali în această achiziţie, dar vă asigur că ne onorează asocierea cu numele Aprile. L-am admirat pe tatăl dumneavoastră deosebit de mult. 

Cu faţa împietrită, Valerius i se adresă cu răceală direct lui Tulippa: 
— Nu mă înţelegeţi greşit. Doresc să vînd. Dar prefer o vînzare completa, fără nici un procent. Vreau sâ ies în întregime din aceasta afacere.
— Dar vreţi sa vindeţi? întrebă Tulippa. 
— Desigur, răspunse Valerius. Vreau să scap cît mai repede. 
Portella se pregăti să spună ceva, dar Rubio îi taie vorba: 
— Marcantonio, tu ce crezi despre oferta noastrâ? Nu ţi se pare tentantă? 
Marcantonio spuse pe un ton resemnat: 
— Sînt de părerea lui Val. Să încheiem afacerea fârâ procente. După asta putem să ne luăm râmas-bun şi să ne uram succes. 
— E-n regula, putem încheia afacerea în acest mod, spuse Rubio. 
Nicole spuse cu răceală: 
— în cazul acesta, bineînţeles câ va trebui să măriţi preţul. Vă puteţi permite? 
— Nici o problema, spuse Tulippa şi îi aruncă un zîmbet cuceritor. Cu îngrijorarea întipărită pe faţă şi cu un glas politicos, Grazziella întreba: 
— Dar prietenul nostru, Astorre Viola? Va fi de acord? 
Astorre rîse stînjenit. 
— Ştiţi, au început să-mi placă afacerile bancare. Şi Don Aprile m-a pus sa-i promit că nu voi vinde niciodată. Regret nespus că sînt împotriva întregii mele familii, aici de faţă, dar sînt nevoit să spun nu. Iar eu deţin controlul majorităţii voturilor. 
— Dar copiii lui Don Aprile au un interes comun, spuse consulul general. Te pot da în judecată. 
Astorre rîse zgomotos. Nicole spuse serioasă: 
— N-am face asta niciodată. 
Valerius zîmbi sec, iar Marcantonio păru să găsească ideea amuzantă. 
Portella mormăi: 
— Fir-ar al dracului să fie! 
Dădu să se ridice ca să plece, dar Astorre spuse pe un ton reconciliant: 
— Aveţi răbdare. S-ar putea să mă plictisesc să fiu bancher. Ne putem întîlni din nou peste cîteva luni. 
—  Desigur, spuse Rubio. Dar s-ar putea să nu avem cum să menţinem pachetul financiar atît de mult timp. Riscaţi să vi se ofere un preţ mai scăzut. 

La despărţire nu existară strîngeri de mîini. 

După plecarea familiei Aprile împreuna cu Astorre, Michael Grazziella le spuse tovarăşilor lui: 
— Vrea să cîştige timp. Nu va vinde niciodată. 
Tulippa oftă. 
— Un om atît de simpatico. Puteam deveni buni prieteni. Poate că ar trebui să-l invit pe plantaţia mea din Costa Rica. L-aş face să se simtă cum nu s-a simţit în viaţa lui. 
Toţi rîseră. Portella spuse aspru: 
— N-b să plece în luna de miere cu tine, Inzio. Trebuie să am grijă de el aici. 
— Cu mai mult succes decît înainte, sper, spuse Tulippa. 
— L-am subestimat, spuse Portella. De unde să ştiu? Un tip care 
cîntă pe la nunţi? Cu Don Aprile am rezolvat cum trebuie. Nu mi se poate reproşa nimic. 
Cu faţa lui frumoasă strălucind de satisfacţie, consulul general spuse: 
— Ai făcut o treabă magnifică, Timmona. Avem toată încrederea în tine. Dar noua însărcinare trebuie dusă la bun sfîrşit cît mai rapid cu putinţă. 

După ce părăsiră întrunirea, familia Aprile şi Astorre luară cina la restaurantul Partinico, unde existau săli de mese private şi al cărui proprietar era un vechi prieten al lui Don Aprile. 
— V-aţi descurcat cu toţii foarte bine, le spuse Astorre. I-aţi convins că sînteţi împotriva mea. 
— Aşa şi e, spuse Valerius. 
— De ce trebuie să jucăm jocul asta? întreba Nicole. Nu-mi place 
deloc. 
— Este posibil ca aceşti oameni să aibă un amestec în moartea tatălui tău, spuse Astorre. Nu vreau să creadă că îşi pot rezolva afacerile făcîndu-vă rău vreunuia dintre voi. 
— Şi crezi câ poţi face faţa la orice din partea lor? spuse Marcantonio. 
— A, nu, protestă Astorre. Dar pot să dispar şi sa mă ascund fără să-mi distrug viaţa. De exemplu, plec în Dakota şi nu vor da de mine niciodată. 
Zîmbetul lui era atît de sincer şi de convingător, încît ar fi convins pe oricine, cu excepţia copiilor lui Don Aprile. 
— Bun, continua el, vreau să mă anunţaţi dacă vă contactează direct pe oricare dintre voi. 
— Am primit mai multe telefoane de la detectivul Di Benedetto, spuse Valerius. 
Astorre fu surprins. 
— De ce naiba te-a mai sunat şi ăsta? 
Valerius îi zîmbi. 
— Cînd lucram în serviciile secrete, primeam aşa-numitele telefoane „informative". Cineva te suna ca să-ţi ofere, chipurile, informaţii sau să te ajute într-o investigaţie. De fapt, voia să afle unde ne găseam noi cu cercetările. Deci, Di Benedetto îmi dă telefoane de politeţe ca să mă ţină la curent cu evoluţia investigaţiilor, după care încearcă să-mi smulgă informaţii despre tine, Astorre. îl interesezi foarte mult. 
— Mă simt flatat, spuse Astorre, surîzînd. Probabil că m-a auzit cîft-
tînd undeva. 
— Aiurea, spuse sec Marcantonio. Di Bendetto m-a sunat şi pe mine cum că ar avea o idee pentru un serial poliţist. La televiziune întot-
deauna există loc pentru o emisiune cu poliţişti, aşa că l-am încurajat. Dar ce mi-a trimis el e o porcărie. Nu-i serios. Nu vrea decît să ne 
urmărească pas cu pas. 
— Bine, spuse Astorre. 
— Astorre, vrei să fii tu ţinta lor în locul nostru? întreba Nicole. 
Nu-i prea periculos? Tipul ala, Grazziella, îmi dă fiori. 
— A, îl cunosc, spuse Astorre. E un om foarte rezonabil. Iar consulul tău general este un adevărat diplomat; îl poate controla pe Tulippa. Singurul care trebuie să mă îngrijoreze acum este Portella. Individul este destul de prost ca să ne facă necazuri serioase. 
Astorre spuse toate acestea ca şi cum ar fi fost vorba despre o dispută obişnuită de afaceri. 
— Dar cît o să mai ţină toată povestea asta? întreba Nicole. 
— Mai lasă-mâ cîteva luni, îi spuse Astorre. îţi promit că vom ajunge cu toţii la o învoiala pînă atunci. 
Valerius îi arunca o privire dispreţuitoare. 
— Astorre, ai fost întotdeauna un optimist. Dacă ai fi un ofiţer de servicii secrete sub comanda mea, te-aş transfera la infanterie numai ca să te aduc cu picioarele pe pamînt. 

Cina nu fu veselă. Nicole îl studie tot timpul pe Astorre, de parcă ar fi vrut să afle un secret, Valerius nu avea în mod evident încredere în el, iar Marcantonio se arătă rezervat. La sfîrşit, Astorre ridica un pahar de vin şi spuse vesel: 
— Sînteţi o echipă tristă, dar nu-mi pasă. O să avem parte de multă distracţie pe viitor. Sa bem în cinstea tatălui vostru. 
— Marele Don Aprile, spuse Nicole ironic. 
Astorre h zîmbi şi spuse: 
— Da, pentru marele Don. 


va urma