miercuri, 8 iunie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (14)


Violeta Nastasescu







Şahul Reza Pahlavi şi împărăteasa Farah, urmaţi de un mic grup de oficialităţi, în frunte cu prim-ministrul său, Amir Abbas Hoveida, au făcut câţiva paşi pentru a întâmpina şi saluta pe preşedinte şi pe soţia acestuia; a urmat apoi prezentarea reciprocă a membrilor celor două delegaţii şi, în cele din urmă, executarea imnurilor naţionale şi trecerea în revistă a gărzii imperiale.

In timpul ceremoniei, Elena Ceauşescu părea să fi uitat de cele ce se petreceau potrivit protocolului; în schimb mă privea inchizitiv pe mine, apoi pe împărăteasă şi apoi din nou pe mine. A făcut acest lucru de câteva ori şi mi-am dat seama de ce. De fapt am ştiut încă de când ne aflam în avion, în timp ce rula încet pe pistă, şi de acolo mi-am putut arunca o privire la împărăteasă şi la toaleta cu care era îmbrăcată. Nu a fost vina mea că eram îmbrăcată la fel sau aproape la fel. Fapt este că la începutul anilor 7 0 nurca şi tweedul erau în mare vogă. Vizita avea loc toamna târziu şi, dând atenţie anotimpului în care ne aflam şi climei corespunzătoare, întrucât întotdeauna mi-a displăcut să apar ca una venită din Est, îmi selectasem o garderobă la înălţimea ocaziei. Purtam un pardesiu uşor dintr-un tweed cumpărat la Londra, în culorile toamnei - bej şi maro; o pălărie de nurcă maro luată la Miinchen şi o poşetă de piele maro cu o pereche de pantofi asortaţi, cumpăraţi de la Paris. Nimic ostentativ, dar totul de calitate. Şocul pentru mine a fost să văd că împărăteasa purta tweed, este drept, în nuanţe diferite, o pălărie şi poşetă asemănătoare şi, în loc de pantofi, o pereche de cizme din piele fină foarte la modă în epocă. Nu puteam face nimic în această situaţie, însă m-am simţit uşurată că Elena Ceauşescu a socotit asemănarea ceea ce şi era de fapt - o simplă coincidenţă. Sau poate s-o fi gândit că este o îmbrăcăminte standard la modă peste tot în lume? Oricum, ea nu a obiectat asupra modului în care eram îmbrăcată şi mai curând a luat notă, lucru pe care îl făcea deseori, pentru ca pe viitor să procedeze în acelaşi mod.

Am fost conduşi la palatul Golestan, care servea de obicei drept reşedinţă pentru şefi de stat aflaţi în vizită şi din acel moment totul a părut să se desfăşoare ca într-un basm sau, mai bine zis, ca într-o poveste desprinsă din paginile celor O Mie şi Una de Nopţi. Strălucirea ameţitoare a minunilor din Golestan, cu decoraţiile tipic persane în aur, argint, nestemate, cristal pur şi marmură de o mare fineţe, toate acestea cu greu pot fi descrise în cuvinte. Niciun palat, fie din lumea occidentală, fie din cea a Orientului îndepărtat, din cele pe care le-am văzut, nu se poate compara cu palatul Golestan. De fapt nu are sens să îl compar cu altceva, de vreme ce întreaga concepţie şi sursa de inspiraţie în crearea unei asemenea bijuterii poartă pecetea unică a culturii şi artei persane.

Şeful protocolului iranian mi-a pus la dispoziţie o cameră foarte spaţioasă, elegant mobilată, la primul etaj, vizavi de apartamentele destinate cuplului prezidenţial. In primul moment am fost încântată să ocup o cameră atât de frumoasă numai eu singură, dar, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că era de fapt nepotrivită. Imediata proximitate cu apartamentul Elenei Ceauşescu a constituit considerentul major. Ştiam că nu-i va plăcea. In astfel de situaţii, ea prefera întotdeauna discreţia şi intimitatea. Bunul-simţ îmi spunea că nu trebuie să o deranjez în niciun fel. In al doilea rând, era evident că personalul de securitate se afla peste tot. Eu una nu m-aş fi simţit deranjată, însă, aflându-mă cu camera aproape de ea, le-aş fi stat permanent în drum. M-am dus la şeful protocolului iranian şi l-am rugat frumos să îmi dea o altă cameră. Nu m-a întrebat de ce, doar s-a grăbit să-mi satisfacă cererea. Aşa că bagajul meu nedesfăcut a fost mutat la parter, într-o încăpere mai mică, dar încântător decorată, care avea să-mi servească de locuinţă pe toată durata vizitei.

Programul a cuprins câteva runde de tratative, unde interpretarea mea nu era necesară, şi obişnuitele dineuri oferite alternativ de liderii celor două ţări, la care mă aflam în preajma Elenei Ceauşescu, pregătită să o ajut în cazul în care ar fi dorit să se întreţină cu oficialităţile guvernului iranian sau cu diplomaţii străini, înainte de a se aşeza la masă.

La dineu urmau să fie rostite discursuri ale şahului şi ale preşedintelui, primul fiind scurt şi obiectiv, iar al doilea, lung şi plictisitor de moarte. Nimic nu-1 oprea, câteodată, lăsând textul la o parte şi vorbind liber, spre disperarea interpretului, care lupta din greu să redea într-o versiune franceză sau engleză coerentă nesfârşite şiruri de cuvinte din limba română. De cele mai multe ori acele cuvinte erau într-un alarmant dezacord cu cele mai simple reguli gramaticale.

Părţile mai interesante ale programului au constat în discuţiile tete-â-tete dintre cei doi lideri şi soţiile lor, când luau împreună masa de prânz, precum şi întâlnirile la cafea şi ceai, ca urmare a invitaţiei făcute de împărăteasa Farah Elenei Ceauşescu. La acestea din urmă participau doamne din înalta societate iraniană - o doamnă de companie a împărătesei şi soţiile câtorva miniştri ai şahului. Cu acele ocazii, prezenţa mea era necesară ca interpretă a soţiei preşedintelui României.

In timpul discuţiilor separate cu împărăteasa Farah, era atinsă o gamă largă de subiecte: educaţia copiilor, emanciparea femeilor, timpul şi trecerea lui inexorabilă şi multe altele, împărăteasa a făcut o remarcă referitoare la trecerea anilor, spunând că în Islam anii se numără diferit, punctul de pornire fiind Mahomed. Aici a trebuit să intervin, dând Elenei Ceauşescu, care ştia despre profet tot atât de mult cât ştia despre Iisus Hristos şi Buddha, câteva informaţii discrete privind apariţia Islamului şi revelaţia lui Mahomed. împărăteasa Farah ne privea în timp ce noi două vorbeam şi, la un moment dat, a întrebat curioasă: „Ce spune doamna?” I-am răspuns că facem împreună calculul anului islamic în care ne aflam, luând ca punct de plecare Hegira, anul fugii Profetului Mahomed de la Mecca la Medina. Explicaţia era menită să salveze situaţia. Am calculat şi am obţinut cifra pe care i-am comunicat-o împărătesei. Aceasta a fost de acord: „Cam acesta este anul!”

Delegaţia nu a călătorit prea mult în afara oraşului Teheran. A avut loc o excursie ceva mai îndelungată la Abadan, o mică insulă din dreptul lui Shatt al-Arab, unde oaspeţii şi suita lor au fost invitaţi să viziteze un institut de tehnologie, o rafinărie petrolieră şi un terminal petrolier. Deşi eram o novice în acest domeniu, pot spune că întregul complex arăta impresionant. Cred că British Petroleum avea un amestec în toată afacerea.

Când ne aflam la Abadan, vorbind la un moment dat cu domnul Bârlea, şeful Protocolului, am adus în discuţie subiectul programului pentru ziua următoare: „Tovarăşul urmează să se deplaseze la o platformă de foraj aflată în largul mării. Iniţial planul era să zboare cu elicopterul, însă este furtună pe mare, aşa că se va merge cu hovercraftul.” L-am privit cu neîncredere. „Eşti sigur? Dacă un elicopter nu poate zbura pe furtună, atunci nici hovercraftul nu poate!” „De unde ştii, că doar nu te pricepi?” „Pur şi simplu ştiu!”, am răspuns pe un ton sigur. (Aici mă aflam în situaţia rabinului din Buhuşi, vestit pentru soluţiile pe care le dădea la probleme nerezolvabile pe baza observaţiilor lui practice mai curând decât pe baza cunoaşterii.) „De unde ştii?” „Este simplu. Hovercrafturile nu pot traversa Canalul Mânecii dacă este furtună. Aşa am păţit la Dover.” Nu a părut convins că Abadanul ar fi avut ceva comun cu Doverul. Mai târziu a revenit la mine. „Cum stăm?”, l-am întrebat. „Ei bine, nu se mai merge. Este prea periculos.” Fără să spun nimic, i-am aruncat o privire în care se putea citi un reproş: „Ţi-am spus eu!”

S-a aranjat un program comun pentru Elena Ceauşescu, pentru a se întâlni cu oameni de ştiinţă şi academicieni de la o instituţie de cercetare chimică, unde urma să rostească un discurs şi să primească o diplomă.

Nu a vrut să o întovărăşesc la acea instituţie, preferând să-mi încredinţeze alte însărcinări - să trec pe la un magazin de bijuterii din Teheran şi să fac rost de nişte mătăsuri, despre care auzise că sunt de o calitate specială. In privinţa vizitei la institut, mi-a dat instrucţiunea să spun interpretului preşedintelui să se prezinte la ea şi să discute, potrivit practicii obişnuite, modul în care urma să se efectueze traducerea: paragraf cu paragraf sau întregul discurs, cu excepţia frazei de introducere şi de încheiere.

M-am dus la el şi i-am spus că urma să mă înlocuiască la institut şi că, în consecinţă, trebuia să meargă la ea să facă pregătirile prealabile pentru traducere, discutând cu „tovarăşa” toate detaliile.

Am menţionat deja la începutul acestei naraţiuni că, încă din prima vizită la nivel înalt care a avut loc în 1970 în America, am avut neplăcerea de a fi cu el în delegaţie. De data aceasta a reacţionat cu mojicie, obrăznicie şi grosolănie. Mi-a spus că nu are nevoie de sfatul meu, pentru că, în ceea ce-1 priveşte, el nu are nevoie de nicio coordonare, fiind destul de cunoscător şi expert pentru a şti cum să se descurce.

A ieşit din cameră şi s-a dus la ofiţerii lui, lăsându-mă într-o stare de furie indescriptibilă. Răbdarea mea ajunsese la capăt. Mi-am spus că asta depăşeşte orice limită şi dacă îl las şi de această dată pe datorie, acea lichea infamă mă va lua drept o proastă incurabilă, faţă de care îşi va putea permite orice libertate. Am luat hotărârea pe loc. M-am dus după el în camera alăturată şi, în prezenţa mai multor ofiţeri de securitate şi jurnalişti, mi-am vărsat tot necazul: „Ascultă-mă bine. Eu nu sunt aici pentru că am făcut vreo cerere. Şi dacă sunt aici înţeleg să fiu tratată cu respect. Eu nu îţi spun ţie ce să faci. Iţi spun ce ai de făcut pentru că, de fapt, tovarăşa îţi spune ce sâ faci şi asta este indicaţia ei. Altfel puţin îmi pasă ce vrei să faci sau să nu faci. Uiţi că sunt o doamnă şi cu zece ani mai mare decât tine. Asta ar fi de ajuns pentru cineva bine crescut!” Am rostit aceste cuvinte cât de tare am putut, în timp ce toţi cei de faţă au păstrat o tăcere de catedrală, iar mica bestie a rămas pietrificată în faţa acestei explozii de indignare la care nu se aştepta. Am ieşit din cameră ştiind prea bine că scena va fi relatată „tovarăşei”, dar nu îmi păsa. Orice avea să se întâmple, dixi et salvavi animam meam, cum spuneau strămoşii mei (nu ai lui). Mă simţeam uşurată că mi-am vărsat toată mânia şi necazul care se strânseseră în toţi acei ani. Dar ştiam că bunul Dumnezeu va avea grijă de mine chiar mai bine decât aş fi putut avea eu însămi. Şi Dumnezeu Atotputernic a avut, chiar în timpul vizitei în Iran.

Prânzul oficial a reunit într-o cameră mai mică a palatului, în jurul mesei, cuplurile prezidenţial şi imperial, interpretul de franceză şi cu mine. Masa era decorată cu multă distincţie şi bun gust, iar actorii au discutat teme când serioase - în care situţia din Orientul Mijlociu ţinea capul de afiş -, când banale. Cei doi lideri au schimbat impresii privind ţările şi locurile pe care le vizitaseră şi, în acest context, şahul s-a referit la India şi la Taj Mahal. Nicolae şi Elena abia îşi aminteau de monument şi îi ignorau cu desăvârşire istoricul şi semnificaţia. Fiind aşezată lângă ea, i-am şoptit la ureche câte ceva despre monument, pentru a o ajuta să susţină conversaţia. împărăteasa a intervenit spunând în glumă că i-ar plăcea să aibă un asemenea memorial pentru odihna sa de pe urmă, dar soţului ei nu i-a plăcut ideea.

In timpul discuţiei a intervenit o pauză, când şahul, după ce a privit în direcţia mea, s-a întors spre preşedinte şi i-a adresat o întrebare care nu avea nicio legătură cu Taj Mahalul: „Aţi vizitat vreodată Etiopia?” Nicolae Ceauşescu a părut puţin nedumerit şi apoi a răspuns că nu a avut ocazia de a vizita acea ţară. Şahul a insistat: „Dar împăratul Haile Selassie nu a vizitat niciodată România?” „Nu, nu a vizitat România!”, a venit răspunsul (de fapt împăratul etiopian vizitase România, dar pe timpul lui Dej), iar şahul a privit din nou spre mine, sfredelindu-mă cu privirea, aproape inchizitiv, după care a schimbat subiectul tot atât de brusc ca atunci când îl adusese în discuţie. In acel moment, m-am dumirit ce l-a determinat pe şah să pună problema Etiopiei: brăţara mea. Purtam brăţara de aur pe care o primisem în dar de la împăratul Selassie când l-am însoţit pe Chivu Stoica şi pe soţia sa în turneul lor din Africa. Provenienţa brăţării era inconfundabilă, datorită formei cu totul speciale a acesteia, comandată în mod expres ca un ornament menit să servească drept dar pentru oaspeţii străini din partea curţii imperiale etiopiene.

Conversaţia s-a deplasat apoi spre splendorile naturale ale Orientului Mijlociu. împărăteasa şi-a amintit de o excursie pe care o făcuse odată la capătul sudic al Peninsulei Sinai şi de frumuseţile nebănuite ale Mării Roşii. A descris culorile mereu schimbătoare ale mării - de la albastru închis la turcoaz deschis - , precum şi fascinanta lume subacvatică a peştilor exotici, a coralilor şi a altor creaturi marine.

Intâlnirea privată oferită de împărăteasa Farah Elenei Ceauşescu a avut loc într-o încăpere mai retrasă a palatului, mobilată elegant în nuanţe pale de albastru şi covoare persane în aceleaşi culori. Cu măiestria pe care o avea de a crea atmosfera potrivită unei conversaţii relaxate, împărăteasa a fost cea care a luat iniţiativa de a aborda diferite teme pe care le presupunea de interes pentru Elena Ceauşescu. Cu scopul de a întregi atmosfera unei reuniuni de familie, a adus cu ea o mică prinţesă, pe propria ei fiică, nu mai mare de 5-6 ani. Aceasta stătea liniştită lângă mama ei, privind pe rând la toate persoanele prezente în salon, cu o curiozitate inteligentă. Mă aflam acolo pentru a participa activ la conversaţie, nu numai traducând, ci şi pentru a oferi Elenei Ceauşescu mici sugestii de comentarii sau răspunsuri la întrebări când părea dezorientată sau insuficient de lămurită despre subiectele în discuţie. Nu obiecta niciodată faţă de acest mod de a proceda; dimpotrivă, între noi două exista un fel de înţelegere tacită ca eu să mă aflu lângă ea şi să o ajut, atâta cât îmi stătea în putinţă, pentru a o scoate din situaţii imprevizibile sau neaşteptate când discuta cu persoane străine de rang înalt. Rareori intervenea prima pentru a ridica un subiect, preferând mai degrabă să se menţină în defensivă, aşteptând iniţiativa din partea interlocutoarei.

împărăteasa Farah a abordat tema activităţilor sale din sfera situaţiei generale a ţării, îndeosebi din punct de vedere economic şi social. Elena Ceauşescu asculta cu un interes remarcabil ceea ce spunea gazda despre structura socială a ţării şi despre eforturile depuse de autorităţi pentru modernizarea acesteia pe linia tendinţelor care se făceau simţite în alte părţi ale lumii. Vorbea ca o persoană în deplină cunoştinţă de cauză despre situaţia demografică din Iran şi despre problemele create de o creştere accentuată a natalităţii, mai ales în rândurile populaţiei rurale. „Ţara noastră este tânără în ceea ce priveşte grupele de vârstă, a spus ea, în sensul că majoritatea o constituie adolescenţii şi adulţii foarte tineri. Prin urmare, economia trebuie să crească în ritm susţinut pentru a crea locuri de muncă tinerei generaţii şi a slăbi presiunea şomajului.” A continuat spunând că, în paralel cu creşterea economică, guvernul a adoptat o politică de scădere a natalităţii prin încurajarea tinerelor cupluri să-şi întemeieze familii mai mici, dar mai prospere”. Eu însămi am decis să nu mai fac copii, a adăugat ea râzând, pentru a da un exemplu. Fireşte, politica aceasta este greu de aplicat, ţinând seama de mentalităţile ancestrale, dar încercăm. în acelaşi timp, încerc să ajut femeile iraniene să crească veniturile familiei prin îmbrăţişarea unei cariere şi le încurajez să-şi afirme personalitatea în mai multe feluri, nu numai ca gospodine.” In chestiunea reducerii natalităţii, Elena Ceauşescu nu a făcut niciun comentariu, întrucât politica din România se lovea cap în cap cu cea a şahului, însă problematica femeii reprezenta pentru ea un teren mai familiar. A descris structura, funcţiile şi preocupările organizaţiei de femei din ţara noastră. Şi ea era doritoare să dea un exemplu, drept pentru care a menţionat activităţile ei ca şefă a Institutului de Cercetări Chimice. In acest context, împărăteasa a menţionat că, pentru a-şi organiza mai bine activităţile, înfiinţase un birou propriu la Teheran, cu un personal redus ca număr, dar format din femei devotate, care o ajutau să întocmească programe şi să îşi coordoneze activitatea. „îmi propun ca, din când în când, să ies şi să mă întâlnesc cu oameni obişnuiţi, mai ales femei, să le ascult preocupările şi nemulţumirile. Este impresionant să-i vezi cum încearcă să-şi facă loc pentru a ajunge la mine şi să-mi pună în mână tot felul de cereri, petiţii şi plângeri. Ei cred că dacă le primesc personal au o şansă mai mare să fie rezolvate în favoarea lor. 


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu