luni, 6 iunie 2016

Spargatorul de gheata (21)


Victor Suvorov






Concentrarea a două armate sovietice în Carpaţii Orientali a avut consecinţe catastrofale. Nimeni n-a atacat aceste armate. Iar lovitura Grupării l tancuri germane la Rovno a pus comandamentul sovietic în faţa unei dileme: să lase două armate în Carpaţi, care vor pieri fără alimente şi muniţie, ori să se retragă imediat din această cuşcă de şoareci. S-a adoptat a doua hotărîre. Două armate de vînători de munte, ne-echipate pentru lupta la şes, avînd armament uşor şi echipament inutil, au fugit din munţi şi au căzut sub lovitura de flanc a grupării de tancuri germane. Infringînd uşor armatele sovietice, care fugeau din munţi, Gruparea l tancuri a trupelor germane a înaintat, lăsînd în spatele frontului armata 9 (de supra-şoc). Soarta ei a fost tragică. După aceasta, în faţa trupelor germane s-au deschis căile către bazele neapărate ale flotei sovietice, către Donbas, Harkov, Zaporojie, Dnepropetrovsk, către zonele industriale de o importanţă colo­sală. Pierzîhdu-le, Uniunea Sovietică a reuşit să producă în timpul războiului doar 100.000 de tancuri. Desigur, e cu mult mai mult ca Germania, dar fără pierderea acestor zone, producţia sovietică de tancuri (dar şi de artilerie, de aviaţie, de vase de război) putea să fie de cîteva ori mai mare.


Apariţia trupelor germane în sudul Ucrainei a pus trupele sovietice într-o situaţie foarte grea în regiunea Kievului. De asemeni, a deschis Germaniei calea spre Caucaz, spre inima petrolieră a Uniunii Sovietice şi spre Stalingrad.

Să mai dăm o dată cuvîntul lui Bagramian: „Cunoaş­terea Carpaţilor Orientali m-a ajutat să înţeleg mai clar cît de absolut necesar era să se reorganizeze rapid diviziile de infanterie grele, imobile, neadaptate pentru acţiuni în munţi, în unităţi uşoare de vînători de munte. Amin-tindu-mi acum despre aceasta, mă surprinde confuzia de care am fost stăpînit. Căci la începutul războiului aceste divizii au trebuit să poarte lupte în condiţii de cîmpie, de aceea reorganizarea lor n-a făcut decît să le slăbească" (VIJ, 1976, Nr. l, pag.55).

Repet: în 1941, două armate în Carpaţi erau inutile pentru apărare. Dar chiar dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să le folosească pentru apărare, nici în acest caz nu trebuia ca diviziile de infanterie grea să fie reorganizate în divizii uşoare de vînători de munte. Experienţa primului război mondial, însă şi experienţa rusească, a arătat că în munţii mai puţin înalţi, cu pante line, divizia de infanterie grea este mai bună pentru apărare decît divizia uşoară de vînători de munte. Refugiindu-se în adăposturi sub pă-mînt, punînd mîna pe trecători, culmi, vîrfuri, lanţuri muntoase, infanteria obişnuită putea să le menţină pînă la sfîrşitul războiului. Nu existau motive militare ca această apărare să nu poată continua mulţi ani. Cu toate acestea, ştiind această stare de lucruri, comandamentul sovietic transformă diviziile de infanterie în divizii de vînători de munte care pot fi folosite, în primul rînd, în ofensivă, în diviziile sovietice au apărut grupe pregătite special de alpinişti căţărători. Insă în Carpaţii Orientali era clar că alpiniştii n-aveau ce face. Ca să fie folosiţi, trebuia ca trupele sovietice să se deplaseze spre vest cu cîteva sute de kilometri.
1.  Trupele înaintează în munţi, iar liniile lor de apro­vizionare rămîn pe teritoriul sovietic, în primul rînd pe teren plan.
2.  Fiind ca o pană teşită, Carpaţii Orientali înaintează adînc spre vest, secţionînd grupările inamicului în două părţi. Acest cap de pod natural, care permite încă din timp de pace să-ţi concentrezi trupe uriaşe, aproape că se află în spatele frontului inamicului. Rămîne doar să se continue deplasarea înainte, ameninţînd spatele frontului acestuia şi obligîndu-1 astfel să se retragă pe întreg frontul.
3. În Carpaţi se aflau forţe neînsemnate ale inamicului. Comandamentul sovietic ştia acest lucru şi de aceea avea concentrate aici două armate.

Cele două armate nu puteau să stea pe loc, nu era loc pentru ambele. Nu erau necesare pentru apărare şi nu erau dotate pentru apărare. Singura cale de a folosi aceste armate în război era să le deplasezi înainte. Dacă luăm în considerare că armata de vînători de munte este înfiinţată pentru acţiuni în munţi, este deosebit de uşor de deter­minat direcţia deplasării ei. 

Din Carpaţii Orientali pornesc două lanţuri muntoase: unul spre vest, în Cehoslovacia, altul spre sud, în România. Nu există alte direcţii pentru acţiuni în munţii respectivi. Două direcţii, două armate, perfect logic. Fiecare direcţie este la fel de importantă, căci duce la principalele magistrale petroliere. Cel mai bine este ca aceste magistrale să fie tăiate pentru siguranţă deplină, în două locuri. Or, chiar şi succesul unei singure armate ar fi fatal pentru Germania. Iar dacă acţiunile ambelor armate nu vor avea succes, acţiunile lor pe două lanţuri muntoase vor slăbi totuşi afluenţa rezervelor ger­mane în România. Să nu uităm că, în afara celor două lovituri prin munţi asupra aortei de petrol, mai există armata 9 (de supraşoc) care este gata să lovească în inimă. Acţiunile ei sunt acoperite de două lanţuri de munţi. Pentru ca România să fie apărată de atacul armatei 9, trupele germane vor trebui să traverseze aceste lanţuri muntoase, întîmpinînd pe fiecare lanţ muntos cîte o în­treagă armată sovietică.

În acţiunile armatelor sovietice de vînători de munte sunt importante două lucruri: caracterul surpriză şi viteza. Dacă ele vor cuceri repede trecătorile, va fi greu pentru trupele obişnuite de infanterie să le scoată de acolo. Nu toate diviziile sovietice din armatele de vînători de munte au fost reorganizate în divizii de vînători de munte, mai sînt diviziile de tancuri şi motorizate, brigăzile antitanc. O deplasare rapidă înainte le va lăsa fără petrol... Iată de ce Bagramian îi antrenează pe tanchişti cu cronometrul. Iar Jukov se preocupă îndeaproape de aceste experi­mente.

Putem purta dispute despre destinaţia diviziilor de vînători de munte din alcătuirea armatelor 12 şi 18, totuşi armatele se aflau în Carpaţi. Însă despre destinaţia unei astfel de divizii în armata 9 n-avem ce discuta. Armata 9 se găsea lîngă Odesa, iar din ordinul lui G.K. Jukov, care răspundea de Fronturile de Sud şi de Sud-Vest, în alcătu­irea ei a intrat o divizie de vînători de munte. Ce fel de munţi sunt lîngă Odesa? Divizia 30 vînători de munte „Irkutsk", din armata 9, distinsă cu Ordinul Lenin, decorată de trei ori cu Ordinul „Steagul Roşu", putea fi folosită conform destinaţiei ei numai în România. Nu este deloc întâmplător că această divizie (comandant general-maior S.G. Galactionov) se află în corpul 49 infanterie al genera­lului R.I. Malinovski. Mai întîi, acesta este cel mai agresiv comandant de corp de armată din întreg Frontul de Sud. În al doilea rînd, corpul de armată 48 se află în flancul extrem drept al armatei 9. Pe teritoriul sovietic acest fapt n-are nici o importanţă, însă dacă armata 9 de supraşoc intră în România, va acţiona la cîmpie, iar flancul ei drept va atinge lanţul muntos. E de înţeles deci că pentru această situaţie ai nevoie de o divizie de vînători de munte, aşezată chiar în flancul drept în plus, spre eşaloa­nele de cale ferată din Turkestan se deplasează în secret divizia de vînători de munte şi cavalerie a colonelului I.K.Kuliev. Prin atacul său, Hider a încurcat toate aceste lucruri şi a trebuit ca tot ceea ce era destinat pentru Frontul de Sud să fie transferat în Bielorusia, chiar şi armata 19 cu diviziile sale de Vînători de munte. Acolo era şi armata 21 vînători de munte, inutilă, neadaptată pentru lupta în mlaştină şi pierind lipsită de glorie. Nu era destinată Bielorusiei.

Propaganda comunistă declară că Armata Roşie nu s-a pregătit de război, de aici rezulund toate nenorocirile. Nu este adevărat. Haideţi să luăm exemplul armatei 12 şi al copiei sale, armata 18, şi să urmărim ce s-ar fi întîniplat dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi pregătit cu adevărat de război.
1.  în acest caz, ar fi fost economisite mijloace uriaşe, care au fost pur şi simplu înmormîntate prin crearea a două armate de vînători de munte şi a multor divizii de vînători de munte pentru întărirea armatelor obişnuite' de invazie. Dacă numai o parte din aceste mijloace ar fi fost folosită pentru crearea unor divizii antitanc, mersul războ­iului ar fi fost cu totul altul.
2. Dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi pregătit de război, nu s-ar fi aflat în Carpaţi două armate. N-ar fi fost nevoie să iasă în panică din această cursă de şoareci şi n-ar fi căzut sub lovitura penei germane în momentul retragerii lor din munţi.
3.  Dacă nu s-ar fi pregătit de război, grupările de tancuri germane n-ar fi întflnit la nord de Carpaţi divizii uşoare, care fugeau din munţi, ci divizii grele, adaptate pentru lupta în cîfnpie, cu artilerie numeroasă şi puternică, inclusiv artilerie antitanc.
4. Dacă pana de tancuri germană ar fi străpuns această apărare, nici atunci urmările n-ar fi fost catastrofale; pe graniţa românească n-ar fi existat o acumulare de trupe, iar lovitura n-ar fi căzut în spatele frontului, ci în loc gol.
Dacă Armata Roşie nu s-ar fi pregătit de război, în toate ar fi procedat altfel.
Însă ea s-a pregătit şi încă foarte intens!



CARE A FOST DESTINAŢIA PRIMULUI  EŞALON STRATEGIC


Trebuie avută în vedere posibilitatea desfăşurării concomitente pe teatrul de război a două sau chiar trei operaţiuni ofensive ale diferitelor fronturi, cu intenţia ca din punct de vedere strategic să fie zguduită pînă în temelii capacitatea defensivă a inamicului.
Comisarul poporului pentru  apărare, Mareşalul   Uniunii  Sovietice,    S.K.   Timoşenko  31   dec.   1940


Recapitulăm pe scurt efectivul Primului eşalon strate­gic: şaisprezece armate; cîteva zeci de corpuri de armată, atît cele din componenţa armatelor, cît şi altele de întă­rire; numărul total al diviziilor-170. Cea mai puternică dintre armate se află pe graniţa românească. Din numărul total al armatelor, două sunt de vînători de munte, gata să separe România şi petrolul ei de Germania. Printre zecile-de corpuri de armată sunt cinci de desant aerian, unul de desant maritim şi cîteva de vînători de munte.

Care este misiunea Primului eşalon strategic? Care este destinaţia sa? Nu enunţ aici, opiniile mele. Dau cuvîntul mareşalilor sovietici!

Mareşalul Uniunii Sovietice A.I. Egorov considera că în război vor participa zeci de milioane de soldaţi, care vor trebui mobilizaţi. El a propus să nu se aştepte termi­narea mobilizării, ci să se înceapă invazia pe teritoriul inamicului în momentul declarării mobilizării, în acest scop, conform planului său, trebuia ca în Primul eşalon strategic să se menţină permanent în timp de pace „gru­pări de invazie". Sarcina lor: imediat ce mobilizarea ar fi început, să se treacă neîntîrziat graniţa şi astfel să zădăr­nicească mobilizarea inamicului şi să acopere mobilizarea Armatei Roşii, dînd posibilitatea forţelor principale să se desfăşoare şi să intre în război în cele mai bune condiţii (Raportul şefului de stat-major al RKKA către Sovietul revoluţionar militar al URSS din 20 apr. 1932).

Mareşalul Uniunii Sovietice M.N. Tuhacevski n-a fost de acord. Invazia trebuia desfăşurată neîntîrziat, dar nu de către grupări de invazie, ci de către întregi armate de invazie. Armatele de invazie urmau să se înfiinţeze încă din timp de pace şi trebuiau ţinute chiar la graniţă, în alcătuirea Primului eşalon strategic al RKKA. „Efectivul şi dislocarea armatei înaintate trebuie să fie subordonate în primul rînd ideii trecerii graniţei odată cu declararea mobilizării", „corpurile de armată mecanizate trebuie să se situeze la 50-70 km de graniţă, cu scopul ca, încă din prima zi a mobilizării, să treacă graniţa" (M.N. Tuhacevski, Opere alese, voi. 2, pag. 219).

Tuhacevski şi Egorov au greşit. A trebuit să fie împuş­caţi, iar în vîrful puterii militare s-a înălţat atotputernicul, crudul, inflexibilul, invincibilul G.K. Jukov. Acesta era prea puţin predispus la consideraţii abstracte. Era un practician, în viaţa sa nu a suferit nici o înfrîngere militară. In august 1939, Jukov a desfăşurat o operaţiune uluitoare prin caracterul surprinzător, viteza şi îndrăzneala ei, prin care a înfrînt armata 6 japoneză (mai tîrziu a folosit aceeaşi metodă împotriva armatei 6 germană la Stalingrad). Înfrîngerea fulgerătoare a armatei 6 japoneze a fost prologul celui de-al doilea război mondial. Primind telegrama lui Jukov din 19 august 1939, prin care se anunţa că scopul principal fusese atins, că japonezii nu bănuiesc nimic despre lovitura pregătită, Stalin şi-a dat consimţămîntul de stabilire a graniţelor comune cu Ger­mania.

Tranzacţia Molotov-Ribbentrop s-a desfăşurat în acom­paniamentul muzicii ameninţătoare a lui Jukov, cel care a făcut în Mongolia ceea ce nimeni nu reuşise pînă atunci: a distrus o întreagă armată japoneză. Imediat după aceas­ta, la graniţele vestice a început distrugerea tuturor dotă­rilor defensive şi înfiinţarea unor formaţiuni grandioase de şoc. Jukov a primit sub comanda sa cea mai importantă şi mai puternică dintre regiunile militare sovietice: Kievul. Apoi Jukov a fost ridicat şi mai sus, la postul de şef al Marelui Stat-Major. Şi acum Marele Stat-Major trage o concluzie teoretică de mare însemnătate: „cu executarea misiunilor armatelor de invazie este necesar să fie însăr­cinat întreg Primul eşalon strategic" (V7/, 1963, Nr. 10, pag.31). Aşadar, toate cele şaisprezece armate ale Primului eşalon, cu un efectiv de 170 de divizii, au fost destinate pentru invazie.

Cel mai interesant este că Primul eşalon strategic nu numai că a primit misiunea să execute acţiuni de invazie, dar chiar a început să le execute! Sub acoperirea Comuni­catului TASS din 13 iunie 1941, întreg Primul eşalon strategic s-a deplasat spre graniţele Germaniei şi ale României.

Da, în Primul eşalon strategic erau doar circa trei milioane de soldaţi şi ofiţeri, însă o avalanşă de zăpadă începe cu un bulgăraş. Puterea Primului eşalon strategic a crescut năvalnic.

Vorbind despre puterea Primului eşalon strategic, tre­buie să amintim nu numai cîte milioane de soldaţi a avut, ci şi de milioanele pe care Hitler i-a făcut să nu mai fie chemaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi în apropierea graniţei, înain­tarea trupelor Primului eşalon strategic a fost prevăzută dinainte şi a fost coordonată cu acţiunile maşinii de pedepsire sovietice. Hotărîrea definitivă privind înaintarea s-a luat la 13 mai 1941. În următoarea zi, pe 14 mai, s-a luat hotărîrea de evacuare forţată a populaţiei din raioa­nele de frontieră vestice, înfăptuirea planurilor a început exact peste o lună: la 13 iunie a început înaintarea generală a trupelor spre graniţă; la 14 iunie a început evacuarea locuitorilor din zona de graniţă. Trupele s-au apropiat de graniţă peste cîteva zile. Locuitori nu mai erau. La apropierea de frontieră, nu se prevedea oprirea trupelor Primului eşalon strategic. Iată de ce grănicerii sovietici au curăţat trecerile prin barierele defensive pînă la semnele de frontieră.


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu