Alexandru Ghica, prinţ modest fără făţărnicie (IV)

grupaj

A fost gata să calce pe urmele mucenicului Constantin Brâncoveanu

Revenind la perioada de reeducare sau de „autoanaliza”, cum ii zicea ministrul de Interne si pe care Petre Pandrea capatase invoirea s-o descrie in cele mai „luminoase culori”, „cu lampa eternitatii pe masa” (ceea ce a si facut) in schimbul unui mai generos regim de penitenta, nu se poate spune ca toti detinutii din Aiud au cedat opresiunii.

Nu toti se autoanalizasera, desi se recursese si la mari tentatii, dintre care eliberarea fusese cea mai importanta. Nu putini ii cazusera victime. O luna, sau chiar o jumatate de an, dupa zeci de ani de anchete si de viata dupa gratii, conta enorm. Si ce sa fi facut omul epuizat de temnita? Ceda.


Celor pentru care libertatea nu mai conta, li se inventase, in schimb, evidenta marilor realizari ale „socialismului victorios la orase si sate”. Sperand astfel ca printre caposii refuznici se vor mai gasi unii care sa cedeze…


Aceasta „evidenta” fiind greu de realizat doar prin poze, grafice si vorbe, s-a luat hotararea ca ea sa fie facuta printr-o actiune de mai mare anvergura, costisitoare chiar, deplasand pe teren, in masini luxoase, pe capii indaratnicilor. Asa ca, plimbati vreme de cateva zile prin tara, cu automobilul, pe la cele mai spectaculoase uzine, colhozuri si sovhozuri, in fata „evidentelor”, multi ajunsesera sa recunoasca:
 „Da, am gresit; n-am stiut ca se putea face tot ce-a facut Partidul Comunist in tara. Ne-am meritat pedeapsa, abia acum o intelegem!”


Nu de aceeasi parere fusese insa si printul Alexandru Ghika. Cand il adusesera inapoi dupa „excursia” in care fusese dus, ca sa admire realizarile socialismului victorios, iar colonelul Craciun il intrebase ce i-a placut mai mult si ce l-a impresionat, raspunsese visator, privind zidurile inchisorii:
– Salciile de pe Aiudel, domnule director!
– Tot bandit ai ramas, printule! racnise directorul. Si cate nu ti-am aratat!…
Drept e ca multe ii aratase Craciun, din goana masinii, atat lui, cat si celorlalti. Dar printul vazuse doar salciile de pe Aiudel si putin ii pasa lui, fata de ceilalti detinuti, ca doar atata vazuse.


Si cata osteneala isi daduse Partidul pentru reeducarea indaratnicilor, mai ales la Aiud! Organizase, in incinta penitenciarului, conferinte la care fusesera adusi sa vorbeasca oameni de litere, profesori universitari de la Cluj, ziaristi si fosti demnitari care „intelesesera” mersul vremilor… si tot nu cedasera, banditii! Ce naiba sa mai incerce?
Si atunci se mai gasi ceva: santajul sentimental.


Securitatea ii sfatuia pe cei din familiile detinutilor indaratnici sa le trimita scrisori si fotografii prin care copiii sau parintii batrani de acasa sa le ceara sa faca „tot ce se poate”, adica toate concesiile cerute, pentru a veni acasa.
Pe unele poze, chiar copilul scria: „Taticule, uite ce mare m-am facut! De ce nu vrei sa vii sa ma vezi?”. Pe altele, nevestele, in numele lor sau al copiilor, se laudau cu reusita lor in viata sau la serviciu, dupa ce, gratie Partidului, obtinusera vreun post sau vreo functie de seama la Stat, universitate, liceu sau fabrica. Iar intrebarea lor finala, tot la sugestia Securitatii, suna cam asa: „Si atunci, tu, tata (sau fiu, sau sot) de ce nu vrei sa faci ceea ce ti se cere, ca sa vii mai repede acasa?”.
Si totusi, respingand ispitele, somatiile familiale, neinduplecati de rugaminti, multi dintre ei ramasesera in Aiud. Iar cel mai neinduplecat era tot Alecu Ghika.


Si intr-o zi, cand, in fata a sute de detinuti, in curtea inchisorii – de pe un podium de unde putea fi bine auzit – un tanar in haine vargate citi scrisoarea pe care mezinul lui Alecu Ghika i-o adresase tatalui sau, spunand ca isi putuse termina studiile universitare de Medicina si ca obtinuse post de cercetator, printul nu spuse decat:
„Si ce daca?”.
Scos din fire, colonelul director incepu atunci iar sa urle, ca sa-l auda toata lumea:
– Pai, bine, printe! Nici de propriul fiu nu-ti pasa? Partidul i-a oferit si post la facultate, pe cand copiii mei nici nu pot intra la ea! Si tu tot nimic?
– Domnule colonel, dumneavoastra stiti din istorie poate ca un stramos al meu si-a pierdut capul, pe la 1700, pentru Bucovina. Si tot din carti cred ca mai stiti ca un domn valah, Constantin Brancoveanu, a fost dus de turci la Constantinopol, ca sa fie taiat cu intreaga familie, daca nu renunta la crestinism. Iar cand mezinul lui l-a rugat, plangand, sa-l induplece pe Sultan, caci el e gata sa se faca musulman, tatal i-a raspuns:
„Mai bine mori in legea ta!”.
Or, domnule colonel, stiind toate acestea, ce i-as putea spune si eu fiului meu? Decat sa moara-n legea lui, cum probabil o sa fac si eu.
De murit insa, Alexandru Ghika n-a murit in temnita, dar de ramas in istorie ca un adevarat print, tot a ramas…

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși)

Prințul Ghica – omul care n-a îngenunchiat niciodată în fața mișeilor comuniști

La arest sever cu prințul Ghica
S-a nimerit un arest sever împreună cu prinţul Ghica.
Prinţul Ghica, condamnat la muncă silnică pe viaţă, avea de executat 40 de zile de arest sever. Eu, un biet ţăran, aveam de executat doar 29 de zile de arest sever.
Urmăream cu atenţie câte uşi se deschid la arest, ca să ştim câte celule de pedeapsă sunt. Apoi, în fiecare celulă câte căni de apă se dau. Făcând socotelile, a rezultat că peste 20 de oameni ispăşeau în permanenţă cruntele pedepse.


După ce am primit cana cu apă caldă sărată, prinţul mi-a zis:
– Ah, ce bună a fost! Ştii că nu-i rea? Ce ar fi ca după ce termină să le cerem un supliment?
– De ce, domnu’ Ghica ? Să ne compromitem pentru o cană cu apă? Îi bag în mă-sa pe toţi!
– În mă-sa cu ei! a strigat prinţul cu voce tare, încât s-a sesizat chiar gardianul, dar n-a ştiut exact de unde vine înjurătura.
În una din zile, când frigul s-a mai potolit, i-am zis prinţului că ar trebui să studiem posibilitatea unei mici odihne.
Eram atât de epuizaţi şi de obosiţi, încât nu ne mai puteam ţine pe picioare. Deşi apa o aruncase pe pardoseala de ciment cu trei săptămâni în urmă, încă nu se evaporase complet. Cimentul era umed. Ne-am lăsat pe vine, spate în spate, rezemaţi unul de celălalt. S-a întâmplat un fenomen curios cu amândoi.
Nu ne-am dat seama, când şi cum, că am adormit. Eu am fost primul care m-am trezit. Eram fericit şi refăcut. În plus, mă simţeam şi sătul.
Deodată mi-am adus aminte unde mă aflu. Pipăi în dreapta, pipăi în stânga, constat că amândoi eram întinşi şi „fericiţi” pe cimentul umed. N-am putut să apreciez cât am dormit.
I-am dat un cot prinţului, trezindu-l din dulcele lui somn:
– Sus, prinţe, că murim!
Prinţul s-a ridicat brusc de jos, bălăgănindu-se puţin ca un om beat şi mi-a zis:
– Dacă scăpăm cu viaţă şi nevătămaţi din acest somn bicisnic, înseamnă că ne e dat de sus să ne mai bucurăm de viaţă.
Rapid ne-am frecţionat reciproc pe părţile care au fost în contact cu betonul umed şi deosebit de rece. Am mai făcut şi puţină gimnastică, punând sângele în circulaţie şi astfel ne-am înviorat. N-am avut nici o urmare. Nici măcar cel mai banal guturai.


În aceeaşi zi, la o oră nepotrivită, uşa s-a deschis şi în celulă au intrat trei „Jmecheri” bine îmbrăcaţi, toţi trei în echipament civil. Unul a pus o întrebare prinţului:
– Ce condamnare ai?
– Muncă silnică pe viaţă.
Apoi către mine:
– Dar dumneata?
– 21 de ani muncă silnică.
– De ce sunteţi aici?
– Nu ştim.
Prinţul, mult mai îndrăzneţ decât mine, privindu-l crunt din adâncul orbitelor, îi pune şi el o întrebare „Jmecherului”:
– Nu vă supăraţi, cu cine stăm de vorbă?
– Cu procurorul.
– Încă odată vă spun, domnule procuror, nu ştim pentru ce stăm aici.
– Procurorul a făcut o figură plină de mirare (prost mascată). A poruncit gardianului să-i aducă raportul. Ofiţerul politic cu un aer plin de „omenie” îi zise gardianului:
– Cum de nu spuneţi oamenilor pentru ce sunt pedepsiţi?
Între timp sosi gardianul cu rapoartele şi procurorul începu să citească marile „crime” înfăptuite de noi:
– în ziua de… a vorbit tare că s-a auzit până la a treia celulă. În ziua de… a ascultat cu urechea la uşă. În ziua de… n-a fost corect încheiat la nasturi, etc…
Procurorul făcu o strâmbătură de aprobare şi neputinţă, apoi trecu mai departe. Gardianul a închis uşa triumfător.


Prințul e un adevărat cavaler
Au trecut cele 29 de zile pentru mine. Au trecut şi cele 40 ale prinţului şi iată-ne din nou în aceeaşi celulă de unde fuseserăm duşi la arest. Numai că simbioza n-a durat prea mult. După două zile m-au despărţit de omul care n-a îngenuncheat niciodată în faţa mişeilor comunişti.
După un timp oarecare, am auzit un fel de ceartă undeva mai în capătul coridorului. N-am înţeles replicile care s-au dat, dar am recunoscut vocea prinţului. Eram din cale-afară de curios să ştiu ce replici s-au dat şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung din nou în celulă cu prinţul. Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi la o nouă „organizare” am nimerit în celulă cu prinţul.
Iată ce mi-a mărturisit prinţul:
– Eram singur în celulă. Gardianul mi-a dat la prânz două turtoaie.
– Domnu’ gardian, aţi gresit, aici în celulă e numai un singur deţinut.
A privit gardianul la numărul celulei, a confruntat-o de câteva ori cu o listă ce o avea, apoi a răspuns:
– Dumneata eşti trecut la supliment.
– De ce sunt trecut la supliment?
– Nu ştiu. Eu asta am primit, asta dau.
– Nu primesc. I-am restituit turtoiul.
Gardianul a anunţat ofiţerul de serviciu şi s-a prezentat acesta.
– Domnule Ghica, dumneata eşti trecut aici pe lista distroficilor. Medicul ţi-a prescris raţia dublă de mâncare.
– Domnule ofiţer, eu n-am fost la nici o vizită medicală. Nici medicul n-a venit vreodată să mă vadă. Nu primesc acest supliment de mâncare.
– Domnule Dimcică (mi-a zis apoi prinţul), dacă eu primeam atunci acel supliment de mâncare (de care aveam atât de mare nevoie) ar fi trebuit să-l plătesc. Preţul unui turtoi şi al unui polonic de poşircă este terfelirea onoarei şi murdărirea conştiinţei.


Tot atunci, prinţul Ghica mi-a povestit o întâmplare, o noutate cu adevărat senzaţională:
– Am fost scos din închisoare împreună cu alţi comandanţi legionari şi plimbaţi prin ţară cu automobile ca să vedem realizările  regimului comunist. La întoarcere, colonelul Crăciun m-a luat de o parte ca să discute cu mine ceva „de la om la om”. M-a dus tocmai în grădina de zarzavat unde era mai multă linişte:
– Ei, Ghica, ai văzut câte a făcut regimul comunist în ţară?
– Am văzut.
Ce zici ?
– Ce să zic. Noi făceam mai mult şi fără robi.
La una din şedinţele de club a fost dus şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a insistat să ia cuvântul şi prinţul.
– Spune tu, Ghica, cu propria ta gură, ce ţi-au văzut ochii pe întinsul ţării?
Prinţul, provocat cu atâta insistenţă, i-a răspuns:
– Ce să văd, domnule colonel, am văzut o salcie ce plânge.
Colonelul s-a întunecat la faţă  şi a zis celorlalţi deţinuţi:
– Formidabil! Câţi bani am cheltuit cu prinţul Ghica să  vadă o salcie ce plânge!
S-a desumflat atunci comandantul închisorii, dar n-a abandonat încercările lui. Antrenat în mişelii de tot felul a schimbat discuţia:
– Uite ce frumoasă grădină de zarzavat are închisoarea. Cum udai pe vremea lui Antonescu plantele?
– Cu stropitoarea.
– Ei, vezi? Acum avem motopompe şi pompe electrice. Ia şi dumneata două roşii frumoase de pe tufa asta.
– Mulţumesc. Nu iau.
– Ia şi mai multe şi du-le camarazilor tăi din celulă.
Colonelul s-a prefăcut foarte afectat de discuţia cu mine. Ca să-i fac pe plac am luat două roşii pentru cei din celulă.


Ultimele zile de prigoană cu Prințul Ghica
Din camera Zărcii unde eram încarcerat au tot scos câte unul până am rămas singur. Eram din cale afară de slăbit din cauza înfometării. Făceam doi paşi prin celulă şi iar trebuia să mă aşez pe dunga tăioasă a patului. Deodată uşa se deschise şi gardianul îmi porunci să-mi fac bagajele. Mi-a pus pătura pe cap (să nu văd pe unde trec). Când mi-a ridicat-o eram într-o cameră goală din spitalul închisorii.
Nu peste mult doi gardieni au adus pe o targă pe altul. Era prinţul Ghica. Atât de mult slăbise prinţul, încât nu se mai putea ţine pe picioare. Era distrofic, mai slăbit decât mine. Ne-am bucurat de reîntâlnire. Au început să ne servească mâncare bună şi consistentă. Ne-am revenit rapid şi puteam să umblăm pe picioarele noastre.
– Ce i-o fi apucat pe aceştia, nea Dimcică, să ne omenească cu un asemenea regim?
– Ori ne pregătesc să lucrăm în fabrica închisorii, ori pentru vreo colonie de muncă în aer liber şi soare mult.
– Cam aşa îmi vine şi mie să cred.
– Eu zic că, în cazul că ajung primul la vreo colonie de muncă, voi transmite prin cei ce vor fi puşi în libertate, că dumneata eşti viu şi sănătos. Să ne bucurăm măcar cu atât familiile noastre. Să faci la fel şi dumneata.
– Fără doar şi poate, aşa voi face şi eu, prinţe.
În timp ce noi făceam astfel de planuri, din închisoare erau puşi în libertate loturi de câte 100-200 de deţinuţi în fiecare zi. În ceasul când noi făceam aceste planuri, mai mult de jumătate din efectivul închisorii era pus în libertate. De unde să ştim noi care e situaţia?
Au trecut aşa mai multe zile, când apăru un gardian cu o listă în mână.
– Ghica Alexandru.
– Eu sunt.
– Îţi faci bagajele. Şi-a luat prinţul bocceaua şi dus a fost. (…)
Pe scări se auzeau paşi urcând. Am închis rapid oblonul intrând în celula mea. Paşii pe care i-am auzit urcând pe scări erau ai lui Gula Caranica, un camarad de-al meu. Acesta îmi aduse vestea cea mare şi bună:
– Toată lumea e jos în curte. Ne îmbrăcăm în civil şi plecăm acasă. În curte erau bagajele noastre orânduite unul lângă altul cu etichete purtând numele fiecărui deţinut, pentru a fi mai uşor găsite.
După 15 ani mă văd îmbrăcat cu hainele mele. Alături era o mare grămadă de încălţăminte aparţinând deţinuţilor, încălţăminte ce nu mai putea fi folosită. Şi eu mi-am aruncat pe acea grămadă ghetele, primind în schimb o pereche de bocanci ceva mai buni, care mi se potriveau. (…)
În capătul celălalt al curţii l-am zărit pe prinţul Ghica, înalt şi subţire ca o trestie rămasă în mlaştină după un incendiu. M-a zărit şi dânsul şi a venit direct la mine, îmbrăţişându-mă:
– Nea Dimcică, de data asta plecăm cu adevărat acasă.
– Parcă nu-mi vine a crede. Mi-e teamă să nu ni se întâmple ca lui Radu Leonte. După ce l-au pus în libertate, l-au înhăţat hingherii la coborârea din tren în satul său natal şi l-au arestat din nou. Apoi l-au condamnat la muncă silnică pe viaţă ca să fie siguri că nu se va mai elibera vreodată.
– Nu. De data asta punerea în libertate e sigură.

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temniţelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Binecuvântarea prințului Ghica

Țin minte că la 5 august 1948 s-a făcut un prim lot de studenți care a fost expediat la închisoarea Pitești. După vreo două săptămâni, un nou lot, format de data asta, din elevi, printre care eram și eu, a fost trimis la închisoarea Târgșor.
Mi-au rămas limpezi în minte două momente, petrecute atunci, pe care vreau să le povestesc: După ce am primit bagajele de la magazie, am putut circula pe la celule ca să ne putem lua rămas bun. Veneam de la celula mea când, de la parter, m-a chemat domnul general Petrovicescu. M-a poftit în celulă, și spunând că nu poate să ia legătura cu toți cei care plecau, vrea, prin mine, să dea binecuvântarea sa întregului grup care părăsea Aiudul. Rețin urarea: ”Fie ca reeducarea să se prindă de voi ca apa de gâscă”. Și s-a adeverit, chiar așa s-a prins reeducarea de noi. Se știa atunci, de la Aiud, că închisorile de la Pitești și Târgșor sunt destinate studenților și elevilor, în acest scop.


Al doilea moment a cărui amintire m-a urmărit, păstrându-se de-a lungul anilor, a fost cel al despărțirii de domnul Ghica. Forfota de pe coridoare se terminase, se închiseseră ușile, și așteptam să fim scoși să ni se pună lanțurile pentru drum când aud că se trage zăvorul și în celulă intră domnul Ghica, un bărbat înalt, drept, cu ținută de adevărat prinț, care îmi spune: ”Măi băiete, era să nu-mi pot lua rămas bun de la voi. Dormeam. Noroc cu domnul Agapie care mi-a deschis”. Mi-a făcut o urare frumoasă și în încheiere: ”Să nu uitați că ați fost crescuți în duhul Căpitanului. Să mergeți numai pe căile onoarei!” După care m-a salutat cu salutul legionar: ”Trăiască legiunea și Căpitanul!” Brațul lui întins părea să-mi arate zările. Ca electrizat am răspuns cu același salut. Domnul Ghica a zâmbit. Nu l-am văzut niciodată așa. Ochii albaștri, senini, blânzi, m-au învăluit cu o dulce, părintească dragoste, apoi m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe amândoi obrajii. Atunci am simțit o lacrimă caldă pe fața mea. M-a mai sărutat pe frunte, apoi privind în sus a spus: ”Dumnezeu să aibă grijă de voi. Spada Arhanghelului să vă fie pază. Cine știe câte veți avea de înfruntat și câți vor cădea dintre voi în acestă încleștare între puterea binelui și a răului?” Părea trasfigurat. S-a întors către ușă și a ieșit.


De multe ori m-am întrebat ce-a văzut domnul Ghica, în clipa aceea, a despărțirii noastre de la Aiud? Și astăzi, când povestesc aceste lucruri, parcă îl văd stând în ușa celulei, înalt, drept, demn și parcă-i simt lacrima caldă, rămasă pe obrazul meu. De-a lungul anilor de temniță, canal, deltă, binecuvântarea prințului Ghica m-a însoțit, întărindu-mă, îmbărbătându-mă.

(Mărturia lui Traian Coriciuc – Închisoarea inocenților. Memoria ca exercițiu de uitare, Vol. I, ediție îngrijită de Constantin Iorgulescu, Ed. Crisserv, Mediaș, 2000, pp. 17-19)

Omul născut parcă să stea deasupra altora

La un oarecare timp, a fost scos din celulă profesorul Alexandru Mironescu și înlocuit cu prințul Alexandru Ghica. Om în jur de șaizeci de ani, cu prestanță de prinț adevărat, care ne-a povestit cum a fost arestat dintr-o comună din Bărăgan, unde i se fixase domiciliu obligatoriu și unde fusese repartizat la o maternitate de scroafe, care trebuiau supravegheate la fătare, să nu-și mănânce purceii. Ne povestea cum toată noaptea stătea de pază și alăpta purceii. El, prințul Ghica, descendent din familia domnitoare a Ghiculeștilor, porcar în Bărăgan. 


De la acest prinț, am aflat câte ceva despre viețile romanțate ale fetelor lui Ferdinant I al României. Alexandru Ghica era om comunicativ, glumeț, prietenos, cu viață și trecut istoric bogate în evenimente, bun român. Cu soție pariziancă și un băiat, stabiliți în Brăila. Om impunător prin prestanță și atitudine, născut parcă să stea deasupra altora. Ne-a povestit cu multă căldură istoricul familiei lui.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, p. 154)

Prințul Ghica era de o delicatețe extraordinară

1. Acțiunea se petrece în temnița Aiudului și cel mai probabil că era perioada de pritrocire din timpul reeducării, în care deținuții erau mutați des dintr-o celulă în alta, cu scopul de a se culege informații, de a se testa reacțiile deținuților și de a se identifica elementele de rezinstență.
2. Este vorba de perioada de după prima detenție.
3. De altfel comuniștii, a căror cinism nu avea limite, erau experți în a umili ”dușmanii de clasă”. Cu toate aceste, prințul Ghica nu s-a plâns niciodată de condiția în care l-au adus comuniștii, semn al unei autentice smerenii.


M-au impresionat cel mai mult cei care în situațiile acelea grele nu au făcut niciun compromis, care n-au făcut caz de principii, de misticism, de nimeni și nimic, ci dintr-o elementară onoare n-au vrut să facă niciun compromis, să pactizeze de exemplu cu inamicul. La capitolul ăsta este prințul Ghica, cu care am stat împreună la Suceava. Am fost mutat disciplinar acolo doi ani. Prințul Ghica era de o delicatețe extraordinară: și bun, și răbdător, și săritor, o bomboană, să-l pui la inimă. Dar niciodată nu s-a dezis de Mișcarea legionară, niciodată.

(Interviu dat lui Vasile Turtureanu – Aiudule… Aiudule…, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 241)

Alexandru Ghica – Un cavaler-luptător

Al doilea cavaler despre care vreau să vorbesc a fost prinţul Alexandru Ghyka. Era legionar, Şef al Siguranţei legionare. A pus în libertate pe avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu, cu această motivare: „Eu sunt un luptător de dreapta, nu vreau să persecut un luptător de stânga”. Eu îi trimisesem pe cap pe soacră-mea, cu o carte de vizită, în franţuzeşte, amintindu-i de le chevalier Bayard, sanspeur et sansreproche.


Fusesem colegi de liceu. I s-a reproşat acest lucru după rebeliunea din ianuarie 1941, cu prilejul procesului său, unde a fost condamnat la 25 de ani, pentru că a avut legături cu Kominternul! De ce i-a dat drumul corifeului comunist? I-a dat drumul într-un acces de cavalerism. Atunci, l-a văzut pe Lucreţiu. Pe mine nu mă mai văzuse din liceu. În procesul din martie 1954, lui Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat, i s-a reproşat că a avut legături cu legionarii. Un gest cavaleresc i-a înmormântat pe amândoi.


În 1953, Alex Ghyka se afla în beciul de la Uranus, în celulă cu Duiliu Vinogradski, şi-i povestea cursul anchetei. Îl văzusem şi eu la Aiud şi discutam dialectica. Imbecilul anchetator încerca să smulgă de la Ghyka o declaraţie prin care să spună că l-a pus în libertate pe Pătrăşcanu, cu condiţia ca să-i devină informator în cadrul mişcării muncitoreşti. Alex Ghyka era indignat. S-ar mai fi uitat în ochii mei? Nu s-ar fi scuipat în oglindă? Cum i-ar fi putut trece prin minte unui luptător-cavaler ca să-l oblige pe alt luptător, aflat la ananghie, şi în ghearele sale, ca să-l degradeze şi să-i servească drept instrument? Această bănuială îl sufoca pe prinţ.


Lui Ghyka i s-a întins şi cursa concupiscenţei. Va fi eliberat! Îşi va vedea soţia şi copiii, după 13 ani de detenţie. Totul a fost în zadar. Prinţul a fost inflexibil. Un cavaler nu năpăstuieşte un om, cu atât mai mult pe un luptător, cu toate că se află de cealaltă parte a baricadei.


Testimoniile lui Vinogradski şi ale mele fac statuie lui Alexandru Ghyka şi lui Lucreţiu D. Pătrăşcanu. Din acest gest cavaleresc al prinţului Ghyka, din octombrie 1940, s-a tras moartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu în martie 1954. Gestul a fost răstălmăcit şi luat ca pretext de favorizare şi de pactizare a doi duşmani de clasă. Dacă aş fi fost chemat sau lăsat ca avocat, dărâmam procesul.

(Petre Pandrea – Soarele Melancoliei. Memorii)


Sfârşit