joi, 23 iunie 2016

Batalion de mars (11)

Sven Hassel







Ajungem din urmă infanteria noastră care se retrage în dezordine, abandonând poziţiile măturate de uraganul rusesc.
— Unde-i Ivan? strigă un locotenent, alergând pe lângă tanc.
— Drept în curul nostru, îi răspunse Porta, scoţându-şi capul prin oblonul din faţă şi salutându-l cu jobenul său galben.
Dăm şi de o puzderie de alţi infanterişti, rătăciţi, năuci, aparţinând unor unităţi stră - ine, pesemne, întregul sector al frontului a fost făcut harcea-parcea. Sunt frânţi de oboseală, pământii şi murdari, cu pansamente însângerate. De sub căşti, ochi de halucinaţi în orbite adânc săpate. Mâini care se întind, glasuri care imploră:
— Luaţi-ne cu voi, camarazi, luaţi-ne!...
O facem pe surzii şi ne continuăm drumul, nesimţitori la blestemele lor, gata-gata să-i prindem sub şenile.
 — Laşilor! Ticăloşilor! răcneşte un căpitan care-şi smulge pistolul din toc şi trage în noi, înnebunit de furie.
Un Oberfeldwebel dintr-un regiment de pionieri se proţăpeşte în mijlo­cul drumului, agitând o puşcă-mitralieră şi somându-ne să oprim, nu se fereşte la timp şi ajunge sub şenile. În urma noastră auzim urlete de mânie. Ce să-i facem?! În sfârşit, dăm peste echipajele noastre. Compania se adăposteşte într-o pădure, ceva mai la sud de Lihnovskaia şi noaptea se lasă, zăbranic protector, peste noi. Mecanicii se reped să cerceteze tancurile avariate, scotocesc prin motorul nostru, înlocuiesc niscaiva piese, pun câteva patine noi la şenile şi, după trei, patru ore de muncă înfrigurată dispar cu camioanele de depanare.
Barcelona Blom capătă un Tiger al cărui tun avusese ţeava plesnită de un obuz rusesc, ţeava a fost rapid schimbată cu una nouă, cu un sistem de frânare hidraulică mai per - fecţionat. Porta se îndeletniceşte cu pictatul cerculeţelor albe pe ţeava tunului nostru, fiecare din ele reprezentând un blindat inamic distrus.
 — Sunt chiar mai multe decât ai învăţat tu să socoteşti! îi strigă el Micuţului.
 — Mai mult de cinci? întreabă huiduma, pipăind cu degetul vopseaua proaspătă şi mişcându-şi, laborios, buzele. Ajuns la cifra 27, holbă, neîncre­zător, ochii:
 — Douăzeci şi şapte, de tancuri! Fiecare cu câte un tun şi cinci mame­luci de-ai lui Stalin înăuntru! Ar cam fi ceva de plătit!
 — Las' că nu achiţi tu nota de plată! i-o întoarse, râzând, Bătrânul.
 — Păi de la mine să ia doar praful de pe tobă! Până şi caţaveica mea cea găurită e tot a lui Adolf!
Legionarul scoase armonica şi o melodie tristă, neştiută de noi, pluti printre copaci, apoi, trecu la Marseieza, bătând tactul cu piciorul. Ochii îi străluceau.
 — Încetează cu porcăria asta de cântec revoluţionar! strigă o voce din întuneric, dar posesorul ei nici că îndrăzni să se arate. Era arhicunoscut în tot regimentul că, pe anumite teme, cu Legionarul nu-i de glumit. Porta îşi scoase şi el trişca. Pădurea se umplu de note. Apăru şi locotenentul Ohlsen care se aşeză lângă noi, împărţindu-ne ţigări.
 — Cântă-ne ceva, ceru el.
 — Ce anume? întrebă Legionarul.
 — Ceva frumos.
 — Horst Wessel, propuse „Profesorul".
 — Cretinule, era vorba de ceva frumos! se stropşi Porta, punând în circulaţie un bidon cu vodcă. Beţi şi-o să vedeţi cum găsiţi ce să cântaţi.
Bidonul trecu de patru ori din mână în mână. Obrajii ni se aprinseră, râsetele noastre se auzeau până hăt-departe, vocea gâjâită a lui Porta sfredelea noaptea.
 — Hai să cântăm M-am născut într-un tractir, propuse el, scărpinându-se între picioare.
 — Porcule! mormăi locotenentul Ohlsen.
 — Aveţi perfectă dreptate, confirmă Porta. Haideţi: un, doi, trei, şi!
Obscenitatea cântecului declanşă euforia generală. Bidonul dădea roate, roate, Porta râgâia de plăcere.
 — Ehei, dac-ar sosi şi un tren cu putori..., visă Micuţul.
 — Nici un fel de putori, toate-s cu centura de castitate pe ele! Aici unde ne aflăm, avem dreptul doar la ceva plumb în târtiţă din partea curvelor lui Ivan.
 — Ce-i aia o centură de castitate? se interesă Micuţul care-şi adminis­tra duşcă după duşcă.
 — Un soi de chiloţi cu lăcăţel, erau folosiţi pe vremuri împotriva unor porci de-alde tine, îl lămuri Porta.
Încălzindu-ne, vodca ne înfierbânta şi creierele.
 — Împuşc tot ce-mi iese în cale! afirma, sughiţând, Julius Heide. Ca pe nişte câini! Îi urăsc pe ruşi!
 — Heil! Nazistule, lupţi pentru Hitler şi spaţiul lui vital! Şi Porta scuipă în direcţia lui Heide.
 — Ţap scârbos! mugi Heide şi aruncă cu coada de lemn a unei grenade în Porta. Pe cine faci tu nazist, vierme socialist?
 — Pace, pace! ceru locotenentul Ohlsen cu glas încleiat.
Predică în deşert. În următoarea secundă urmă o cumplită învălmăşea­lă de braţe şi picioare. Micuţul profită de faptul că Porta e ocupat în încăie­rare ca să şterpelească bidonul cu vodcă. O înghiţitură zdravănă, apoi, culegând de pe jos o lopată individuală de infanterie, îl pocni pe Heide cu latul ei drept peste ceafă. Acesta se prăbuşi fără cunoştinţă. Porta îi mai dădu un şut.
 — Javră râioasă! făcu el, gâfâind. Auzi dumneata, să te repezi aşa, nitam-nisam, asupra unei fiinţe paşnice, într-o pădurice liniştită, păi asta-i curată ticăloşie!
 — Eu unul, interveni Steiner, îi dau dreptate lui Heide. Îi urăsc şi eu pe ruşi. E groaznic ce pot născoci ca să-i tortureze pe prizonieri.
 — Nu poţi urî un popor întreg pentru bestialităţile câtorva, spuse locotenentul. Eu unul, de pildă, nu-i urăsc pe englezii care m-au hăituit ca pe un iepure în '41, în munţii Macedoniei.
 — Da' ei nu-i asasinau pe prizonieri cu un glonte în ceafă! strigă enervat, Steiner.
 — Şi ce-i cu asta? sări Barcelona. Dacă ai fi fost şi tu cu Rommel în Africa, ai fi văzut că nici cu ei nu mi-e ruşine!
 — Cert e că nouă ne este rezervată o moarte glorioasă, cu sau fără ură, rezumă Bătrânul problema.
 — Bravo! exclamă Heide care-şi venise în fire. Principalul e să crăpăm conform regulamentului. Ridicându-se, aruncă o privire furibundă Micuţului, care fuma stând turceşte: Ucigaşule! Să dai cu lopata într-un camarad! Puteai să mă omori!
 — Nici măcar nu-i vorba de ură, se pronunţă Barcelona. Esenţial e să fii primul care trage. Numai aşa rămâi în viaţă.
 — Înţelepte vorbe, Suge-Portocale! aprobă Porta. Asta-i şi teoria mea.
„Profesorul" deschise şi el gura:
 — Alaltăieri, am omorât nouă sovietici, zise el, roşindu-se ca o fată mare sub privirile noastre convergente. N-a fost vina mea... De emoţie, îşi scoase ochelarii şi-şi miji ochii de miop de parcă s-ar fi ferit să se uite la noi. Alergau drept spre puşca mea mitralieră, drept în snopul de gloanţe. Credeţi-mă, nu uram pe nici unul dintre ei. Se poticni, apoi continuă, aproape ţipând: Am tras de frică... numai de frică!...
 — Te credem, te credem voluntar SS! certificară, într-un glas, Porta şi Heide, izbuc - nind totodată în râs. Credem chiar că nu eşti nici măcar înţăr­cat! Cine dracu te-a pus să te angajezi?
 — Ce subiect de rahat! protestă Micuţul. Parc-am fi la şedinţa Acade­miei. Ce-ar fi să vorbim şi despre altceva?
 — De pildă, despre curve? rânji Porta. Despre pipiţele cu dantele la păsărică. Află, băiatule, că din când în când, un pic de conversaţie intelectuală n-a făcut rău nimănui.
 — Mă... pe conversaţia ta! Hai, mai bine, să bem! Ia gândeşte-te că ne‑am putea trezi cu o bombiţă d-a lui Ivan înainte să fi golit bidonul! Babacu meu s-a îmbătat prima oară când avea şaişpe ani şi de-atunci nici că s-a mai trezit vreodată. D-aia am apărut şi eu pe lume.
 — Ce legătură are una cu alta? interveni Barcelona. Ce legătură are faptul că tac-tu era veşnic beat cu prezenţa ta la Regimentul 27 Panzer?
 — Cretinule! Da' ce-ţi închipui că, dacă n-ar fi fost beat cui, se mai suia babacu în patu' lu' madam Kreutzfeld? Treaz, ar fi fugit rupând pământul!
 — Cum era tătâne-tu?
 — Ăl mai ticălos bandit din tot Reeperbahn. L-au descăpăţânat în'37, la închisoarea de la Fuhlsbuttel pentru două omucideri. Se pare c-a fost nevoie de cinci gealaţi ca să-l târâie până la butuc şi că lu' nenea călău' i-a sărit jobenul din cap.
— Care va să zică, babacului tău i-au făcut frizura cu briciul ăl mare? se miră Heide. E chiar adevărat? Se pare c-au păţit-o şi alţii..., şi simulă cu mâna căderea unei securi.
Clinchet de arme, zgomot de cizme. Un pluton de infanterie trece tăcut pe lângă noi. Apare un altul. Pielăria echipamentului scârţâie subţirel. Şoapte înfundate... siluete confuze printre copaci. Se iveşte o companie, încă una, coloane interminabile se scurg una după alta. Baterii de obuziere, baterii de tunuri de câmp se înşira de-a lungul şleaului nisipos. Ordine înăbuşite, sforăituri de cai, clefăit de roţi.
 — Mamă, măiculiţă, geme Barcelona. Uite-i că nu se astâmpără! Şi uite că s-a pornit şi ploaia...
Un ordin străpunge noaptea:
 — La tancuri! Încălziţi motoarele!
Primele au şi început să duduie. Flăcări lungi ţâşnesc din ţevile de eşapament.
 — Mişcă-te odată! îi strigă Bătrânul lui Porta care continuă să sufle, indiferent, în trişca lui.
 — Las-o mai moale, Bătrâne. Ţi s-a făcut de moarte eroică?
Pe-ndelete, îşi desprinde de copac făptura sa deşirată, scutură frunzele moarte prinse de pantalonii negri de tanchist, soioşi cât cuprinde, se caţără la locul său, porneşte motorul.
 — Daţi-i bătaie! se aude în căşti ordinul locotenentului Ohlsen.
N-apucăm să pornim, că iată-l pe Mercedes, zis Chiorul. E lac de nădu­şeală. Ne salu - tă cu două degete duse la casca de tanchist, din piele groasă, se caţără pe o buturugă şi-n aceeaşi clipă dă cu ochii de jobenul galben al lui Porta, ieşind aidoma unui burlan prin oblonul frontal.
 — Să fiu al dracului dacă nu mi se face rău numai când văd potcapul ăla galben! Echipaje! Scoateţi-vă deştele din găoaze! Comandantul diviziei are mâncărimi unde - va şi vrea să isprăvim, odată şi odată, cu tot bâlciul ăsta! La treabă!
Sare de pe buturugă şi dispare, aşa cum a apărut. Habar n-avem ce căuta de fapt, dar ăsta-i Chiorul. O teroare pentru cei care n-au apucat să-l cunoască.
 — Porniţi! comandă locotenentul nostru.
Pădurea forfotea. Vehiculele se îngrămădesc, unul într-altul, pe îngusta şosea fores - tieră. Sunt de tot felul, de la Kübelwagen amfibii, până la giganticele camioane Horsch. Coloanele se scurg către răsărit, ploaia se înteţeşte, dar nu se produce nici o gâtuitură în puhoiul continuu de tancuri, artilerie, infanterie şi pionieri de asalt.
 — Ce menajerie! exclamă Heide.
Ajungem curând la destinaţie, adică în fruntea formaţiei. Porta îşi scoate capul prin oblon.
 — Nu vă supăraţi, prieteni, strigă el unui grup de infanterişti, fiţi buni, spuneţi-mi dacă aici e războiul? Ne-au trimis să luăm şi noi parte.
 — Ai s-o afli cât de curând! îi răspunde o voce arţăgoasă.
 — Mulţam pentru informaţie! şi Porta salută cu jobenul său galben. Nu de alta, dar dacă ne-am rătăcit şi am nimerit la Conferinţa de pace?
Din depărtare se rostogoleşte până la noi tunetul exploziilor, pionierii au minat şi acum aruncă în aer poduri, depozite şi alte obiective. Pe deasupra crestelor copacilor tălăzuieşte o geană violetă de lumină. Pe bolta neagră a cerului, gloanţele-trasoare şi exploziile Flak-ului trasează capricioase arabescuri multicolore.
Aşteptăm. O lungă coloană de Tiger-uri.
Porta şi Micuţul s-au furişat printre copaci, urmaţi instantaneu de Legionar şi Heide, au încins acolo, pe jos, o partidă de zaruri folosind paharul bidonului drept recipient pentru amestecarea babaroaselor.
 — Cameron! jubilează Porta, de i se aude glasul de la o poştă. Fă-te-ncoace cu cuiele alea de coşciug, neamule!
Bombănind, Micuţul scoate trei grifas. Glasul strident al lui Porta se face iar auzit:
 — Am baftă! Din nou cameron! Aşa-i când te-ai căcat în scăldătoare! Viperă a nisipurilor, adă ţigările!
Rapid ca o maimuţă, Legionarul a pus mâna pe zaruri, examinându-le minuţios. Porta îl priveşte, rânjind batjocoritor.
 — Domnul îşi închipuie cumva că trişez?
 — Chiar aşa! face, întărâtat, Micuţul.
 — Asemenea afirmaţii calomnioase trebuie dovedite, replică, suav Porta.
 — Uf, n-am încotro, suspină Legionarul şi scoase trei ţigări cu opiu.
 — Mă laşi să joc pe datorie? imploră Heide.
 — Da, cu dobândă de 80%.
 — Păi ăsta-i jaf curat! geme Heide, dar apucă, totuşi, paharul metalic.
 — Nimeni nu te sileşte, halitor de jidani!
 — Da' ştii bine că nu mă pot stăpâni, suspină Julius.
Un timp, au jucat în tăcere, nu se auzea decât zornăitul zarurilor, scuturate în cana de metal, apoi însă răsună ţipătul Micuţului care fusese pocnit peste degete cu teaca baionetei, fiind prins în încercarea de a ciupi ceva din maldărul de bani şi ţigări care se adunase în faţa lui Porta.
 — E o ruşine să te porţi aşa cu un camarad! se porni să protesteze matahala, masân - du-şi încheieturile îndurerate.
 — Băiete, eşti prea tâmpit ca să iasă un hoţ ca lumea din tine. Nu-i de mirare c-ai stat atât la pârnaie.
 — Ce, tu nu furi?
 — Ba da, dar nu mă las prins, aici e toată diferenţa.
O bubuitură de tun, seacă, colţoasă, răsună în imediata apropiere. Am tresărit cu toţii.
 — T-34, preciză Bătrânul. Colegii din faţă bat la uşă.
Cu o mişcare sprintenă sări în tanc.
 — Ticălosule! îi trimise din urmă Porta, adunându-şi tacticos câştigul.
 — Porniţi motoarele! se auzi comanda.
În zăpăceala generală, Porta se căznea şi nu izbutea să îndese în buzunare zaruri, bani, ţigări, din care pricină înjurăturile sale acopereau duduitul motoarelor diesel.
 — Tiger, înainte!
Undeva în adâncul pădurii răpăiau puşti-mitralieră şi plesneau grenade de mână.
 — Se-ncinge tărâţa! ne strigă Barcelona din turela tancului său şi dispăru în interior, trăgând oblonul.
Rachete de semnalizare albe şi verzi urcau spre înaltul cerului. Atacul. Instinctiv, mâi- nile noastre lunecară peste uniforme. Avem tot ce ne trebuie? Pistolul cu cordeluţa lui de piele prinsă la umăr, gata să fie smuls din toc, baioneta, grenadele de mână în buzunare, grenadele cu coadă rânduite lângă scaunul fiecăruia, puşca-mitralieră cu cele zece încărcătoare, apoi încă un pistol mai mic şi pumnalul vârâte în carâmbul cizmei? Uf, toate-s la locul lor. Nu-i deloc reglementar, dar sunt acolo unde trebuie. Când eşti pe front, în interiorul unui tanc, gata să intri în luptă, regulamentul izvorât din creierii cine ştie cărui conţopist nu face nici două parale. Experienţa, practica sunt cele care contează aici, unde în fiece zi afli încă ceva nou, ceva ce n-ai învăţat la cazarmă. Când e vorba de ucis, cunoştinţele noastre în materie de anatomie a corpului uman ar lăsa cu gura căscată orice chirurg. Nu s-a întâmplat niciodată ca lama pumnalelor noastre să pătrundă aiurea!
Încetişor, ne facem loc spre liziera pădurii. Brazii şi mestecenii întâlniţi în cale se frâng ca nişte scobitori. Tunurile noastre de 88 şi 105 mm bufnesc scurt. Un T-34 sare în aer şi bucăţi de metal încins zboară peste coroana copacilor. Şuieră proiectile anticar, pătrund în pădurea muiată de ploaie şi explodează izbindu-se de trunchiuri. De câte ori le auzim, vârâm maşinal capul între umeri. Ştim ce le poate pielea! Răspundem cu o ploaie de obuze explozive, trăgând oarecum la nimereală. Din când în când însă, dibuim amplasamentul tunului şi atunci servanţii zboară în toate părţile ca nişte păpuşi dezarticulate.
Brusc, tirul artileriei se opreşte, rămâne doar răpăitul armelor automate şi un lung „ura-a-a!" se revarsă peste câmpuri. Infanteria sovietică a pornit la atac.
 — Tiger, înainte!
Ne năpustim impetuos, copacii sunt smulşi din rădăcini, suntem ca o turmă de ele - fanţi dezlănţuiţi, oprim pentru câteva momente ca să-i lăsăm pe grenadieri s-o ia îna - inte, motoarele sunt ambalate, duduitul lor atinge note acute, văzduhul vibrează, şenilele scurmă pământul, împroşcând cu noroi, crăci moarte şi pietriş.
Înaintăm în triunghi cu vârful înapoi şi-n noi dospeşte, creşte, sporeşte, se revarsă binecunoscuta febră, vechea febră a vânătorului pornit după pradă. Dar cine-i acum vânătorul? Noi sau ei? Răspunsul este încă necunoscut.
Cu scurte opriri şi porniri, ne apropiem de un târguşor, nod de cale ferată, pe care infanteria noastră e pe punctul de a-l ocupa. Tirul e dens. Aruncătoarele de flăcări îşi scuipă limbile lor învăpăiate care se termină în vălătuci negri de fum uleios şi înecăcios. Grenadele de mână explodează cu zecile. Răcnete şi chemări în germană, în rusă, în toate limbile uriaşei Ţări a sovietelor. Purtat de vânt, fumul nenumăratelor incendii se prelinge peste stepa răscolită.
Depozite de muniţii sar în aer făcând pământul să se zgâlţâie casele incendiate ne luminează drumul. De-a curmezişul lui a fost construit un baraj de sârmă ghimpată, protejat de două tunuri anticar. Piesele sunt făcute arşice şi-ntr-o secundă n-a mai rămas nimic din baraj. O betonieră, suflată de cine ştie ce monstruoasă explozie, s-a răsturnat peste o baterie de aruncătoare de mine şi un căpitan rus, cu ambele picioare prinse sub maşină, urlă neauzit, cu gura larg-căscată. Peste tot, echipament aruncat, arme părăsite, oameni şi cai morţi, camioane ciuruite sau calcinate, un haos de căr - nuri sângerânde, tăciuni, fragmente informe.
Strivim tot ce ne iese în cale, fără să gândim, fără să ne pese. Răniţii, cei care pot, se târăsc, ferindu-se de şenilele noastre. Cei care nu pot... Suntem inundaţi de o adevărată ploaie de funingine, pătrunde pretutindeni, fierbinte, lipicioasă de parcă străbatem cuptorul unui gigantic crematoriu. Gâfâim, ne frecăm la ochi, dar vai de bieţii infanterişti: urlă de durerea arsurilor, leapădă armele, aleargă bezmetici de colo până colo, acoperin­du-şi feţele cu palmele.
Am scăpat şi de ciclonul de foc. Acum suntem chiar în centrul orăşelului, prinşi într-o sarabandă a morţii. Un colonel de grenadieri ne strigă ceva, se pare că ne şi ameninţă, dar nimeni nu stă să-l asculte. Flăcări prelungi ţâşnesc din ţevile noastre de eşapa - ment, motoarele mugesc întărâtate. Înainte, blindate, înainte!
Sub impactul a 62 tone de oţel în delir, o căsuţă trosneşte şi se desface ca un fruct răscopt. Pe pat, între două femei moarte, o fetiţă de câţiva anişori ţipă terorizată. Poartă o cămăşuţă de noapte cu dungi roşii, iar în cârlionţii ei bălai o fundă care s-a desfăcut. Privirea noastră, îngrozită şi ea, înregistrează întreaga scenă într-o fracţiune de secundă, dar Porta nu mai poate frâna şi totul dispare sub pântecul de oţel al tancului. Nu scoate nimeni o vorbă... Încercăm să ne amăgim cu tăcerea... Nu îndrăz - nim să spunem că am văzut ceea ce am văzut... Aşa ceva nu mai e război, e asasinat pur şi simplu, e odios, e oribil.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu