Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (17)

Violeta Nastasescu

AFRICA DE NORD

Egipt

Un arab este ca oglinda lui Thackeray: zâmbeşte-i şi îţi va zâmbi şi el; încruntă-te şi te va privi şi el încruntat; fii binevoitor şi el îţi va înapoia bunăvoinţa înzecit. Profetul Mahomed trebuie să fi pătruns adânc în sufletul compatrioţilor săi când, iluminat de Dumnezeu Atotputernic, le-a dat Cartea Sfântă a înţelegerii, păcii, toleranţei şi compasiunii.

Cu aceste sentimente vizitam din nou Egiptul, de această dată cu Elena Ceauşescu, deşi Nuţi, expertă în limba arabă, o însoţea ca interpret în acest turneu al Africii de Nord. La rândul său, preşedintele avea şi el un interpret, în persoana unui diplomat din Ministerul Afacerilor Externe.

Pentru mine vizita în Egipt a fost o vacanţă de lucru, dacă expresia nu este o contradicţie în termeni, deoarece, deşi prezenţa mea la discuţii sau la alte activităţi oficiale nu era necesară, a trebuit totuşi să-i ţin companie Elenei Ceauşescu de fiecare dată când dorea să facă puţină mişcare, să explorez magazine şi să o informez despre articole sau obiecte ce-i puteau servi drept amintire şi tot felul de asemenea treburi care mă ţineau ocupată întreaga zi. Nu mă deranja, de felul meu sunt o exploratoare şi niciodată nu eram nervoasă sau încordată în prezenţa ei.

Intreaga delegaţie şi personalul auxiliar au avut drept reşedinţă Kubeh, fostul palat regal devenit casă de oaspeţi pentru vizitatorii de rang înalt. Cunoşteam palatul destul de bine, întrucât locuisem în el cu câţiva ani în urmă, împreună cu soţul meu, când am călătorit cu fostul şef al statului, Chivu Stoica, şi cu soţia sa.

Prilejul ce mi s-a oferit, de a face o comparaţie, nu a fost în avantajul actualei stări a clădirii. In timpul lui Nasser, când am stat prima dată la Kubeh, clădirea îşi justifica într-adevăr numele de palat: un interior bine întreţinut, totul impecabil, personalul îngrijitor şi de serviciu bine instruit, îndatoritor şi stilat; grădinile din jur curăţate, măturate şi udate zilnic, într-un cuvânt, totul era perfect. De această dată, situaţia era departe de a fi trandafirie: palatul părea să fi fost ţinut închis cu lacătul timp îndelungat şi, în ciuda eforturilor de a-1 aerisi şi de a împrospăta atmosfera, încă mirosea a mucegai şi a stătut; pe unele din părţile metalice ale băilor se instalase rugina şi se vedea că în camerele şi apartamentele rezervate oaspeţilor se făcuse recent o curăţenie de mântuială. Soţia ambasadorului român fusese la palat cu câteva zile înainte de vizită pentru a ameliora starea apartamentului prezidenţial, dar cu puţin efect vizibil. „Ce puteam face mai mult”, mi-a spus ea, „palatul a fost neglijat atâta vreme!”

Marea sufragerie unde toată lumea venea să servească mesele nu mai avea strălucirea şi împodobirea de odinioară, iar mâncărurile, fie ele internaţionale sau arabe, erau comune, lipsite de vechiul lor rafinament.

Cât despre grădinile lăsate să crească haotic, nimeni nu-şi dăduse osteneala să taie vegetaţia de prisos, să înlăture bălăriile care invadaseră aleile ori să tundă iarba de pe pajişti.

Intregul palat se afla sub o protecţie strictă şi severă, mult mai mult decât în timpul lui Nasser, iar intrarea în incintă se afla sub controlul permanent al gărzilor însărcinate cu paza. Mi s-a părut excesiv din partea lor să îmi ceară talonul de identificare de fiecare dată când reveneam la palat, deşi făceau controlul când plecam cu maşina guvernamentală. Am avut impresia că toate aceste măsuri de precauţie vizau mai mult pe gazdă decât pe oaspeţi.

Ajunsese la urechile Elenei Ceauşescu informaţia că, anterior instalării ei în palat, apartamentul în care ea şi soţul ei urmau să locuiască fusese ocupat de şahul Iranului, când preşedintele Sadat i-a acordat azil în Egipt. La acea dată, monarhul exilat era grav bolnav. Cuplul prezidenţial era îngrozit de moarte de pericolul cancerului care credeau ei că este contagios. Curând după ce s-au instalat în apartament, ma convocat: „Violeta, du-te şi află dacă şahul a stat aici. Ştii cum şi de ce a murit.” M-am dus direct la ofiţerii de serviciu: „Vrea să ştie dacă şahul a stat în camerele rezervate lor.” „Lasă chestia asta pe noi”, au spus ei. S-au dus la ea, spunându-i că făcuseră cercetări şi aflaseră cu siguranţă că şahul şi soţia sa locuiseră într-o altă aripă a palatului. Nu era adevărat. Mai târziu mi s-a spus că tocmai în acel apartament şahul agonizase în ultimele sale zile de viaţă. Dar era prea târziu, cei doi apucaseră să se instaleze şi, în afară de aceasta, nici nu era treaba mea să intervin; era o chestiune de rezolvat între ea şi ofiţerii ei de încredere. De altfel, nu era prima dată când o dezinformau.

Odată liniştită în privinţa apartamentului, Elena Ceauşescu mi-a povestit un episod când avusese o experienţă similară cu prilejul unei vizite în Republica Moldova. Li se rezervase cel mai luxos apartament dintr-o casă de oaspeţi de la Chişinău pentru a-şi petrece noaptea. Administratorul le-a dezvăluit cu mândrie că acel apartament fusese ocupat şi de tovarăşul Brejnev când se aflase în vizită în Moldova. „Iar în apartamentul de alături”, a adăugat el, „a stat tovarăşul Kosâghin.” „Când am auzit asta, i-am spus soţului: Nicule, hai să plecăm de aici. Ştii doar de ce a murit Brejnev. Mai bine să ne mutăm în apartamentul lui Kosâghin, ăsta nu a murit de cancer!”

De vreme ce cunoşteam bine palatul, am rătăcit prin camerele goale, coridoarele şi colţurile mai retrase, toate decorate cu frumoase tapiserii şi tablouri care odinioară aparţinuseră regelui Faruk şi familiei sale. Paşii m-au purtat la subsol şi acolo, sprijinite de un perete, aproape neobservate, stăteau, căzute şi ele în dizgraţie, două motociclete care, aşa cum mi-au spus îngrijitorii, aparţinuseră şahului şi împărătesei. M-a întristat să le găsesc acolo, martore ale trecerii suveranului iranian pe la palatul Kubeh. Cunoscusem cuplul imperial când se afla în plină glorie, împărăteasa fusese bună şi generoasă cu mine şi faţă de amândoi avusesem un sentiment de afecţiune şi recunoştinţă.

Elena Ceauşescu vizitase deja Egiptul şi văzuse locurile turistice din oraş şi din afara lui. In consecinţă, a acceptat cu puţin entuziasm să îl însoţească pe preşedinte într-o excursie la piramida în trepte de la Sakkara. Ştiind prea bine ce însemna aceasta - un zbor dus-întors cu avionul şi apoi o plimbare în trap în jurul şi în interiorul sitului, în soarele şi pe nisipul arzător, am declinat invitaţia de a mă alătura grupului: „Mulţumesc foarte mult, prefer să rămân la Cairo. îmi place să văd morminte antice, am văzut deja nenumărate la Gizeh, Luxor şi Valea Regilor, dar nu sunt nici apostol, nici arheolog.” Decizia mea s-a dovedit corectă, întrucât, la întoarcerea delegaţiei din excursie, deşi nu mi-a spus nimic, nu a părut a fî o turistă prea încântată. Ştefan Andrei, franc ca de obicei, a remarcat: „Ai luat o hotărâre înţeleaptă. A fost iad!”

Cât ei au fost plecaţi, am ieşit să explorez oraşul. Am găsit acelaşi vechi Cairo cu circulaţia rutieră haotică - un amalgam de maşini, camioane, căruţe trase de măgari, tot felul de alte vehicule împingându-se unul într-altul şi claxonând cu un zgomot asurzitor; străzile comerciale pe care le cunoşteam atât de bine încât le puteam găsi cu ochii închişi; proprietarii de magazine care te invitau la o ceaşcă de ceai sau de cafea fără să fii obligat să cumperi ceva; grupuri de bărbaţi înveşmântaţi în lungi robe albe, jucând cărţi sau table ori fumând molcom din narghilea; bazarul plin de tot ce ar fi putut strânge cei patruzeci de hoţi şi chiar mai mult - toate acestea dominate de măreaţa moschee Mohammad Aii, unde totdeauna mă duceam în vizită, şi statuia impenetrabilă a lui Ramsis al II-lea (aud că în ultimii ani a fost mutată într-un loc mai sigur din punct de vedere ecologic). Ici-colo am văzut semne de progres, noi hoteluri, clădiri administrative şi de afaceri, cartiere rezidenţiale şi centre comerciale răsărite ca ciupercile după ploaie.

Intr-una din camerele palatului am etalat, ca de obicei, asistată de soţia ambasadorului, o varietate de articole considerate a fi de interes pentru Elena Ceauşescu, care manifesta întotdeauna predilecţie pentru obiectele de artă specifice ţării respective; în cazul Egiptului, bijuterii de argint imitând motive antice, textile din bumbac sau mătase, marochinărie şi alte produse din piele, îndeosebi poşete, portofele şi încălţăminte. In aceste din urmă articole, egiptenii sunt mari maeştri şi artizani, întotdeauna la curent cu noile tendinţe ale modei pe plan internaţional şi în pas cu cele mai recente modele. Calitatea lasă întrucâtva de dorit totuşi, neridicându-se la nivelul standardelor occidentale. Nefiind mulţumită de calitate, pe drept cuvânt, a cumpărat o gamă restrânsă de articole din cele pe care i le-am expus. Restul au fost returnate cu scuzele de rigoare vânzătorilor respectivi. A existat totuşi un singur articol, în afara drajeurilor argintate care o interesau întotdeauna, pe care a ţinut neapărat să îl cumpere: roşcovele. Şi eu îmi aminteam cu nostalgie de roşcovele copilăriei, care pe atunci se găseau de vânzare prin băcăniile din Dobrogea, unde influenţa Orientului era mai pregnantă. Generalul Iulian Vlad a fost cel care a procurat fructul atât de dorit. înainte de a-i prezenta o pungă uriaşă de roşcove, generalul a scos una, a rupt-o în două, mi-a dat o jumătate să o mănânc eu, iar cealaltă jumătate a mâncat-o el. După aceea s-a dus la ea şi i-a dat punga.

Un alt articol pe care l-a cumpărat a fost cafeaua de cea mai bună calitate. Acasă acest articol era interzis populaţiei, ca un lux nenecesar pentru o naţiune ocupată să construiască societatea comunistă. In ţară, cafeaua a fost înlocuită cu un surogat făcut din orz şi ovăz, pe care îl meritau cei ce trudeau să construiască celebra societate. Fiindcă surogatul provenea din alimentul preferat de cai, în popor el era cunoscut sub numele de „nechezol”.

Mă aflam întotdeauna lângă ea la recepţii pentru a traduce eventualele conversaţii cu şefi de misiune sau alţi demnitari. De vreme ce asemenea conversaţii rareori aveau loc, aveam timp destul să privesc personalităţile prezente la aceste acţiuni, îndeosebi pe preşedintele Mubarak şi pe soţia sa. Şi în acest caz puteam face comparaţii. Existau unele analogii între el şi predecesorii săi, îndeosebi Gamal Nasser. Toţi proveneau din rândurile armatei ca ofiţeri de carieră. Este interesant de notat că, după abolirea monarhiei, Egiptul a putut fi condus numai de militari. Dar analogia se opreşte aici. Nasser era o personalitate puternică, un jucător abil şi şiret, capabil să tragă pe sfoară puteri mari ca Franţa şi Regatul Unit şi care, după criza Suezului mai ales, a ajuns să fie privit de concetăţenii săi ca un erou şi un lider de necontestat; moartea sa neaşteptată a apărut în ochii egiptenilor ca o adevărată calamitate naţională. Din câte am putut vedea în cea de-a doua mea vizită în Egipt, preşedintele Sadat era dezagreat de mulţi şi, după ce a realizat înţelegerile cu vajnicul său vecin, în ţară s-a făcut simţită o nemulţumire generală. De la distanţa la care mă aflam, judecăţile mele privind pe preşedintele Mubarak puteau da greş, dar impresia netă pe care o aveam era că trebuia să joace un rol total diferit de cel al predecesorilor săi. Problemele lui Nasser fuseseră serioase, dar mai simple. Sadat făcuse o mutare de şah surprinzătoare, dar nepopulară. Rolul lui Mubarak era mult mai complex şi complicat: în ţară a trebuit să impună ordine, mai ales sub aspect economic, utilizând mai raţional imensele venituri din administrarea canalului, turism, industria textilă şi alte unităţi prelucrătoare şi reducând enorma datorie externă; din punct de vedere politic, a trebuit să zădărnicească acţiunile ostile ale Frăţiei Musulmane şi ale altor adversari; pe plan extern, a trebuit să refacă în continuare relaţiile cu apusul, să ţină la distanţă neîncetatele infiltrări şi influenţe ruseşti, să restabilească prestigiul şi credibilitatea Egiptului ca lider al lumii arabe şi, în sfârşit, să înceteze să mai poarte războaie costisitoare care nu erau ale Egiptului. Povara era uriaşă, dar, privindu-1, mi s-a părut că avea umerii suficient de laţi şi de puternici pentru a o purta, cu o îmbinare de măsuri dure şi acţiuni flexibile, dibace şi chiar subtile pentru a-şi atinge scopurile.

In ce o priveşte pe doamna Mubarak, se vădea o dorinţă de a nu ieşi în evidenţă în comparaţie cu precedentele prime-doamne: doamna Nasser, manifestându-se ca o puternică personalitate atunci când îşi seconda soţul, şi doamna Sadat, eclipsând cu frumuseţea şi eleganţa ei toate femeile care se întâmpla să fie în aceeaşi cameră.

Elena Ceauşescu, obişnuită să examineze cu lupa doamnele cu care venea în contact, mi-a spus la una dintre recepţii: „Uită-te la ea! Şi-a pus aceeaşi rochie pe care a purtat-o la recepţia noastră, când a fost cu Mubarak la Bucureşti!” Era adevărat. Deşi nu fusesem cu ea la vizita preşedintelui Mubarak în România, văzusem câteva fotografii ale cuplului egiptean făcute cu acel prilej şi am putut recunoaşte rochia. Dar doamna Mubarak nu prea şi-a pierdut vremea cu prima-doamnă a României, aşa că discuţiile lor au fost sporadice şi de suprafaţă.

Am mai putut face o comparaţie, de ordin mai general, între vizita făcută de Nicolae Ceauşescu în Egipt, de fapt şi în alte ţări arabe, şi vizita efectuată anterior în acele ţări de preşedintele Chivu Stoica. Acesta din urmă a fost primit cu mult mai mare entuziasm şi manifestări prieteneşti, vizitele sale în lumea arabă implicând mai puţine tratative şi mai multă distracţie, adevărate festivaluri gustate deopotrivă de oaspeţi şi gazde. Tratamentul rezervat succesorului său era vizibil mai sobru, mai precaut, mai pragmatic. Programul cuprindea tratative mai numeroase şi mai îndelungi decât fusese cazul anterior. încercam să determin raţiunile de la baza acestei schimbări de atitudine, însă ele îmi scăpau. Singura mea explicaţie în privinţa acestei modificări de ton, una care conta pentru arabi, era Războiul de Şase Zile. Vizitele lui Chivu Stoica avuseseră loc înainte de iunie 1967, când poziţia României faţă de cauza arabă era fără rezerve; când, după acea dată, România a refuzat să se alinieze cererii Rusiei de a rupe relaţiile cu Israelul, într-o primă fază, poziţia statelor arabe faţă de ţara noastră a basculat de la prietenie la supărare, iar mai târziu la tatonări precaute, menite să evite gesturi precipitate de natură să piardă un aliat valoros în Balcani, o microregiune aflată în imediata proximitate a zonei de conflict.


va urma