joi, 9 iunie 2016

Batalion de mars (9)

Sven Hassel






Aterizase la noi, venind din închisoarea militară de la Glatz. Consiliul de război îl potcovise cu zece ani de regiment disciplinar pentru vina de a fi declarat că războiul e unicul mijloc ca un zugrav de nimic să fie luat drept un mare om.
Din general de divizie a fost retrogradat la gradul de maior. În Africa şi-a pierdut ochiul stâng, în luptele din Finlanda o bucată de stomac. Un excelent ofiţer de tancuri, capabil să comande o divizie sau un corp de armată, dar uite că nu învăţase arta pupincurismului. De aia a şi pătimit ce-a pătimit la sediul Gestapo-ului de pe Prinz Albert Strasse.
Chiorul era cel mai bun comandant din câţi avuseserăm până atunci. Cocoţat pe blindajul unui tanc, în cămaşă cu mâneci suflecate şi încălţat cu saboţi, ni s-a prezentat:
 — Mă numesc Karl Ulrich Mercedes şi sunt noul vostru comandant. La fel ca voi, mă aflu în rahat pân-la gât. Am 35 de ani şi cântăresc 118 kilograme. Vă sfătuiesc să nu vă ţineţi deştu-n gaura curului şi să vă folosiţi braţele şi mintea aşa cum trebuie. În rest, faceţi ce poftiţi, dar să nu vă prind turnând!
A încheiat discursul inaugural salutându-ne cu două degete duse la vizieră. La Lugansk, a fost rănit şi a avut jumătate de falcă smulsă. Obuzierul lângă care stătea a fost făcut arşice, din cei şase cai şi nouă artilerişti nu s-a ales mare lucru. Porta a oprit tancul, Heide ne-a acoperit cu mitraliera, Micuţul şi cu mine am sărit afară din car, l-am înşfăcat pe Chior şi, învelindu-l cu o manta, l-am instalat pe blindaj. L-am adus până la postul de prim-ajutor şi, la cinci minute după aceea, Jabos32-urile sovietice incendiau Tiger-ul nostru.




BĂTĂLIA DE TANCURI DE LA LUGANSK


Când am traversat Luganskul, în zgomotul asurzitor al motoarelor ambalate la maxi - mum şi în scrâşnetul şenilelor, oraşul era o mare de flăcări. Pe străzi, unde vedeai cu ochii, cadavre şi iar cadavre, abandonate ca nişte gunoaie. Şiruri lungi de soldaţi, zdrenţuiţi şi însângeraţi, se grăbeau să ajungă la adăpostul iluzoriu al caselor incen - diate.
Bubuiturile se succed. Limbi de foc ţâşnesc de pretutindeni. Obuziere, aruncătoare de mine, tunuri anticar, mitraliere, o monstruoasă maşinărie menită să ucidă a intrat în funcţiune.
În interiorul carului nostru de asalt — un Tiger de 62 de tone —, zăngănitul diver - selor fiare e insuportabil: gamele, bidoane, scule, lanţuri de remorcare, tuburi goale de proiectil — totul se ciocneşte, zornăie, păcăne, scârţâie. Porta accelerează. Tiger-ul se smulge spre înainte.
Soldaţi năuciţi şi plini de noroi îşi caută unităţile. Un maior de infanterie dă din mâini, urlându-şi ordinele şi stând drept în mijlocul străzii. E izbit de trenul posterior al unui Tiger, trântit la pământ, următorul, n-are cum să-l evite, îl prinde sub şenilă şi din maiorul cel semeţ nu se mai vede decât o pereche de picioare, încălţate cu cizme negre, lucioase, cu pinteni la toc.
Nimănui nu-i pasă, nimeni nu zice o vorbă. Ce mai înseamnă un biet maior de infan - terie strivit de şenile pe lângă tot ce se întâmplă la Lugansk în ziua aceea de 14 martie?
Un acoperiş se năruie, împroşcând cu scântei coloana de blindate lansată la atac.
 — Opreşte, Porta! Opreşte! zbiară deodată Micuţul şi, nemaiaşteptând ca tancul să stopeze, sare afară prin oblonul lateral şi porneşte în galop pe strada cuprinsă de flăcări.
 — Asta ce mai e? se înfurie Heide. Ne ia drept tramvai?
 — Linia a 2-a, se maimuţăreşte Porta, prezentaţi biletele la control.
În căşti răsună, alterată de paraziţi, vocea locotenentului Ohlsen, comandantul nostru de companie.
 — Înainte, fir-ar să fie! La ce dracu aţi oprit?
Coloana s-a încurcat. Iată însă şi pe Micuţul. Aruncă ceva prin chepengul turelei şi sare pe blindaj. E un băieţel de trei-patru anişori. Porta izbucneşte în râs şi demarează.
 — Ce nouă tâmpenie ai mai făcut? se răsteşte Bătrânul.
 — L-am văzut prin vizor, explică huiduma, arătându-l pe ţâncul ghe­muit pe planşeul de oţel al podelei. A fugit, uite, din casa aia care arde. De-acum e al meu, panimaieşi? Şi, începând din clipa asta, fiecare din voi îi dă ceva din raţia lui! Laba uriaşă mân - gâie tandru creştetul pârlit de foc al copilului. De aici încolo, el şi cu mine, suntem împreună!
 — O să le facă mare plăcere Chiorului şi lui Ohlsen. Ce-or să se mai bucure aflând că ai un fecior!
 — Îi bag în mă-sa. Bag în mă-sa întreaga lume! (Râse, topit de fericire.) Gândiţi-vă, băi, sunt tată! Am un băiat! Doamne, ce chinuit e! Cine ar putea să vrea răul unui asemenea copil? Hei, tovărăşelule, tu panimaeşi? (Avu un râs timid.) Eu, Micuţul, eu otcenas!
 — Cretinule! hohoti Porta. Acum i-ai spus că eşti „Dumnezeu-Tatăl".
 — Cretin eşti tu! Atunci, fă bine şi tradu-i fiului meu ce-am vrut să spun.
Porta dădu din cap şi-l scoase pe copil din ungherul unde se refugiase, lângă cutiile cu benzi pentru mitralieră. În ruseasca lui destul de curgătoare, dominând zgomotul motorului, îi explică, zâmbind mereu, ce voia să spună Micuţul. Copilul clipi şi păru mai liniştit, auzind limba cu care era obişnuit. Picioruşele lui prezentau multiple arsuri, o zgârietură adâncă şi sângerândă mergea de la tâmplă până la baza gâtului. Legionarul scoase trusa individu­ală şi-l pansă, Heide îi dădu un cartof fiert pe care ţâncul îl înghiţi pe nemes­tecate. Din păcate, n-aveam nimic altceva.
 — Mă întreb dacă fiul meu fumează? făcu Micuţul, scoţând din buzuna­rul salopetei de tanchist un trabuc.
 — Ce tâmpit! exclamă Legionarul, plesnindu-l peste mână.
În clipele următoare, copilul fu dat uitării. Asupra Luganskului s-a abă­tut o ploaie de proiectile explozive. Casă după casă, oraşul dispare într-un ocean de flăcări tălăzuitoare. Ieşim din oraş şi ocupăm poziţii în faţa unui larg drum de ţară. Se lasă înserarea şi înaintăm aproape orbeşte. Din nişte ruine apar câteva siluete care se îndreaptă în fugă spre noi.
 — Îi rad? exclamă Legionarul.
Abia după ce şi ultima siluetă s-a prăbuşit, observăm eroarea făcută: erau propriii noştri infanterişti, ascunşi în dărâmăturile unei magazii şi care s-au crezut salvaţi în momentul apariţiei noastre, dar de când s-au introdus bluzoanele astea de camuflaj e mai greu să le deosebeşti de uniformele kaki ale sovieticilor.
Cu toată viteza, blindatele traversează suburbiile oraşului. Virăm la stânga, trecem peste grădini şi livezi, pulverizăm sub şenile bazine de apă, chioşcuri, tot ce construiseră oamenii cu mâinile şi truda lor. Înaintea noastră e o viermuială îngrozitoare de siluete kaki mânate din urmă de un singur imbold: să fugă, să fugă cât mai repede, să fugă cât mai departe de tăvălugul de oţel şi foc.
 — Înainte! Înainte! răsună în căşti. Sunt Mercedes! Ordon: Înainte!
Motoarele urlă turate la maximum, şenilele se învârtesc demente, cinci­zeci de monştri împroşcând moarte se năpustesc asupra turmei omeneşti cuprinse de panică. În plină câmpie e ceasul secerişului: un seceriş însân­gerat, făcut cu mitraliera, cu tunul, cu aruncătorul de flăcări, cu şenila.
În urma noastră vin în goană pionierii de asalt cu aruncătoarele lor uşoare de flăcări, cu grenadele lor cu fosfor. Infanteria sovietică îşi părăseşte poziţiile, oamenii aleargă în dreapta, în stânga, se învârt înnebuniţi în cerc, fug înainte, fug înapoi. Haosul e total. Se aruncă la pământ, scurmă ţărâna, caută disperaţi un adăpost. Şenilele se învârt, îi prind sub ele, îi terciuiesc.
Mitraliera din turelă se blochează pe neaşteptate. Calm, ca la manevre, Legionarul extrage cu baioneta cele două cartuşe care pătrunseseră simul­tan în închizător, schim- bă banda şi reia tirul. Din ştuţul aruncătorului de flăcări, mânuit de Micuţul, ţâşnesc, şuierând sinistru, lungi limbi de foc. Heide încarcă tunul numai cu proiectile explo - zive. Şi, deodată, linişte... Nimeni nu mai trage, coşmarul s-a isprăvit. Tiger-urile fac cale întoarsă, mânând în faţa lor, spre poziţiile noastre, cete de sovietici cu mâinile sus, la sud de Lugansk e un centru de triere a prizonierilor, urmând ca apoi aceştia să fie trimişi mai departe, în spatele frontului.
Înainte, spre poziţiile inamice! Ne înfundăm adânc în ele, îmbătaţi de sentimentul victoriei. E un sentiment straniu, uşor maladiv, care-i cuprinde chiar şi pe cei mai lucizi.
Un sunet cumplit de fier izbind fierul ne perforează aproape timpanele, e un proiectil anticar care ne-a lovit cu atâta forţă încât întreaga masă a tancului s-a cutremurat. Din fericire, obuzul n-a explodat, turtindu-se doar de blindaj.
 — Înapoi! comandă Bătrânul, cu ochiul lipit de periscop.
Tunul anticar trebuie să fie pe undeva pe aproape şi aşteptăm, din clipă-n clipă, un nou proiectil. Porta accelerează şi o ştergem spre liniile noastre, trăgând din mers cu tot armamentul de bord.
Imediat ce ajungem, suntem expediaţi să ocupăm poziţie la o răspântie de drumuri la marginea Novoaidarului. Chiar în acel moment zărim un rusnac sărind din pâlnie în pâlnie de obuz, cu o puşcă anticar în mână.
 — Are, pesemne, mâncărimi în fund, exclamă Porta.
Îl urmărim din ochi, stupefiaţi de-a dreptul.
 — Ăsta-i nebun de legat! murmură Bătrânul.
Găsind o groapă pe placul său, rusnacul s-a oprit la vreo treizeci şi cinci de metri de noi, a dispărut câteva secunde pe fundul ei, după care l-am văzut reapărând şi instalându-şi puşcociul în poziţie de tragere.
 — Îl miruiesc? întreabă Micuţul, îndreptând ţeava mitralierei spre ţintă.
Suntem însă atât de uluiţi, încât nu-i răspunde nimeni. Holbăm doar ochii. Un singur om, cu o puşcă anticar, bună cel mult pentru transportoa­rele blindate, vrea să înfrunte un Tiger de 62 de tone, tancul cu cel mai gros blindaj! Gloanţele trasoare ale Micuţului trec razant pe deasupra pâlniei de obuz. Cel din faţă ripostează, proiectilul lui izbeşte turela şi, fireşte, se turteşte de ea ca o lipie. Atunci, îl prind în luneta de ochire a tunului şi apăs pe declanşatorul electric. La distanţa asta, lovitura de plecare şi impactul sunt, practic, simultane. Prin norul de fum şi pământ răscolit îl vedem pe temerarul ţicnit zburând prin aer, căzând şi — o, minune! — târându-se, probabil numai rănit, sub o tufă. Micuţul îi mai trimite o rafală, dar Bătrânul îl opreşte:
 — Dă-i pace! Şi-a luat porţia! Dar al dracului de curajos tipul!
Curând, aveam să înfruntăm altceva, mult mai serios. În căşti se auzi glasul locotenentului Ohlsen: „Formaţie de T-34 la ora 333, distanţă 2 000 metri!"
 — Dumnezeule mare! se tângui Porta, şi în oraş, şi la ţară, războiul ăsta al lui Adolf devine de-a dreptul monoton!
Micuţul e ocupat să-şi potolească fiul care plânge de ţi se rupe inima. O companie de tancuri uşoare porneşte să sprijine infanteria, noi, cu masto­don­ţii noştri, rămânem în ambuscadă. Frigul e cumplit şi dârdâim în salope­tele noastre subţiri. Micuţul a sărit din turelă şi aleargă în jurul tancului ca să se încălzească.
Brusc, se schimbă calimera, de jur-împrejur prind să explodeze proiec­ti­le de tun, nişte case iau foc, răsună gemetele şi ţipetele primilor răniţi. Micuţul sare în tanc, urlând ca din gură de şarpe, urechea dreaptă i-a dispărut.
 — Ticăloşii! Bestiile! Mi-au smuls urechea! răcneşte el cu faţa inundată de sânge.
 — Pagubă-n ciuperci! face Porta. Tot n-asculţi niciodată nimic din ce ţi se spune!
 — Te doare rău? întreb eu ca prostul, zgâindu-mă la rană.
 — Vino-ncoa să-ţi fac la fel şi-ai să vezi atunci!
Motoarele duduie, văzduhul vibrează, şenilele scrâşnesc ameninţătoare, obuzele explodează, flăcări şi vălătuci de fum urcă spre cer. Înainte ca ele să se risipească, altă grindină ucigaşă. E limpede, sovieticii au declanşat tir de baraj. Probabil, pregătesc ceva în stil mare.
 — Se-mpute treaba, spune Bătrânul, rotind turela.
Când Bătrânul zice aşa ceva e semn că situaţia e într-adevăr albastră. Veteran al tuturor fronturilor, presimte evenimentele, fiind, din acest punct de vedere, un verita - bil barometru.
Vocea locotenentului Ohlsen răsună în căşti: „Ce părere ai, Beier?" Bătrînul îşi drege glasul şi suge din vechea sa pipă: „N-aş zice că-mi place. E clar că Ivan ne pregăteşte o porcărie. Dacă măcar am putea vedea ceva la o sută de metri."
Compania noastră se pune, zăngănind, în mişcare, înaintând de-a lungul drumului. Unul după altul, trecem pe un podeţ de lemn care scârţâie şi geme din toate încheie - turile, în căşti, zumzet de voci, oamenii discută despre atacul care se pregăteşte. Noaptea e impregnată cu o nelinişte, o stare de nesiguranţă care te scoate din minţi.
Un atac de noapte e infernal pentru carele de asalt. Vizibilitatea, şi aşa nu prea bună, se reduce la zero. Avansăm acum pe un şleau îngust, de-a curmezişul unei mlaştini. Limbi lungi de foc ţâşnesc din ţevile de eşapament, orbindu-l pe conductorul ce vine din urmă. Pesemne, ruşii ne-au reperat, pentru că tirul lor devine tot mai precis.
Tancurile uşoare ale companiei a 4-a iau formaţie de luptă, noi, ieşiţi pe jumătate din turele, încercăm să distingem ceva.
 — Ce mizerie! bufneşte Bătrânul. Îţi bagi degetele în ochi!
Unul din tancuri derapează şi se înnămoleşte. Cablurile cu care încer­căm să-l tragem se rup ca nişte sforicele. Soseşte în goană maiorul Merce­des, cu un pistol-mitralieră bălăbănindu-i-se pe ditamai burdihanul. Cine ar crede, văzându-l, că malacul ăsta, în bluzon de camuflaj şi cizme soldăţeşti, comandă un regiment?
 — Cretinilor! Ce moşmondiţi aici?
Îmbrâncindu-l pe unul din tanchişti, Mercedes apucă un nou cablu şi-l fixează de câr- ligul de remorcare. Poartă nişte mânuşi din piele scorţoasă, dintr-acelea pe care le folosesc docherii în porturi. Ruşii şi-au reglat, în sfârşit, tirul, o grindină de proiectile de katiuşe şi artilerie se abate asupra noastră. Cu o vioiciune incredibilă pentru cele 118 kilograme ale sale, comandantul sare în primul tanc aflat la îndemână. Obloanele se închid, schijele bat darabana pe blindaje.
 — S-a pornit balul! ţipă Porta ca să acopere vuietul. N-aş zice că Ivan duce lipsă de muniţie!
Focul de baraj devine un uragan de explozii şi metal încins, au intrat în joc toate calibrele, încercând să stopeze înaintarea noastră. Plodul cules de Micuţul se pune pe urlat.
 — Fă-l să tacă! răcneşte Bătrânul în laringofon. Mă ţicnesc de-a binelea dacă mai zbiară şi ăsta!
În cască, se auzi glasul lui Barcelona Blom:
 — Tu vezi ceva, Bătrâne?
 — Măcar de-aş putea! Habar n-am unde ne aflăm.
 — Pe unde o fi Ivan? Se pare că toate tancurile companiei a 4-a au fost distruse.
Tăcere în căşti. Nervoşi, deschidem foc de mitralieră, trasoarele se însăilează prin noapte aidoma unor mărgele multicolore, încrucişându-se cu alte snopuri luminoase, venite de undeva, din faţă. Poziţiile infanteriei sunt, deocamdată, calme, aşteaptă ce va urma. Se pare că iniţiativa a trecut acum de partea ruşilor.
Din ce în ce mai multe tancuri nu răspund la apel. Ohlsen se retrage spre compania de depanări, tunul turelei s-a blocat. Tensiunea creşte, ca un foc de stepă, în vuietul şi bubuitul din jur.
Pământul pare că erupe, aidoma unui vulcan, vârtejuri oblice de flăcări se înalţă în văzduh, un uriaş tăvălug de foc se mută bezmetic, de colo până colo, strivind totul în cale. Katiuşele şi-au lungit tirul, rachetele lor cu cozi de cometă răscolesc acum pozi- ţiile noastre din linia a doua, totul e numai scrâşnet, bubuit, vuiet, explozii monstru - oase smulg care întregi din pământ.
Nu mai suflam o vorbă. Tăcea până şi Porta. Ne era frică, o frică animalică, dârdâiam ca de friguri, cu nervii stând gata-gata să plesnească, cu ochi de nebuni, injectaţi de sânge, cu gâtlejurile sugrumate. Ne simţeam atât de singuri, atât de părăsiţi, jertfiţi necruţător iadului acestuia. De câteva ori, tonele de oţel ale tancului au fost săltate de la pământ, recăzând, îi auzeam articulaţiile gemând, mai-mai să se desfacă. O lovitură în plin şi sute de litri de carburant explodează, gigantic gheizer de foc. O ştiam. O văzusem, şi nu o dată. Orice iluzie era de prisos. Moartea cea mai firească pentru un tanchist sunt flăcările. Din toate armele, a noastră are cel mai mare procent de pierderi, din pricina asta, probabil, suntem şi mai sălbatici. La ce fel de cruci putem noi aspira? La cea a diavolului şi la una, dacă s-o nimeri, de lemn. Numai unu la sută din totalul echipajelor carelor de asalt a supravieţuit războiului.
Pământul ţâşneşte spre cer, tunetele nu mai vin de sus, ci de jos, gheara morţii scurmă prin minţi, spaima ne înnoadă intestinele. Am putea da în marşarier, am putea s-o ştergem, dar disciplina prusacă, o disciplină de fier, ne ţine încătuşaţi. Nu ne batem nici pentru Hitler, nici pentru Patrie, ne batem ca să ne salvăm pielea, căci teama de plutonul de execuţie e mai puternică, decât cea pe care ne-o inspiră obuzele ruseşti. S-a întâmplat ca echipajul unui tanc să abandoneze, terorizat, vehiculul, dar cel târziu a doua zi dimineaţa escorta îl mâna la locul execuţiei: „Laşitate în faţa inamicului", aşa suna, invariabil, sentinţa. O sentinţă comunicată imediat celor din linia întâi, ca exemplu şi ca să ştie ce-i aşteaptă!
O explozie mai apropiată îndoaie lunga antenă de oţel şi trimite în interiorul tancului un suflu dogoritor. Băieţelul se pune pe urlat, muşcă, dă din picioare, face spume la gură. S-a izbit de culata mitralierei şi are tot obrazul năclăit de sânge. Pesemne şi-a pierdut minţile.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu