miercuri, 22 iunie 2016

Geopolitica Kremlinului în ultimele clipe de "Război rece" (2)


dr. Constantin Corneanu


Încă din anii ’70 o eminentă comisie de experţi ai K.G.B. a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbuşească. Iuri Vladimirovici Andropov, secretar general al P.C.U.S. din 1982, a ajuns la conştiinţa necesităţii unei reforme complete a sistemului şi putem vorbi de faptul că el este părintele „perestroikăi”. Prognozele realizate, în 1980, de către generalul Mihail Liubimov[6], şeful Secţiei Prognoze din Direcţia Principală I a K.G.B. (Primul Directorat Suprem, astăzi Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse), vizând totala catastrofă economică şi politică a U.R.S.S. au întărit credinţa că era nevoie de ceva nou şi hotărâtor atât în arena relaţiilor internaţionale cât şi în interior. Viaceslav Daşicev, germanist de renume din cadrul Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi specialist în problemele politicii externe sovietice, a prezentat C.C. al P.C.U.S., la data de 22 aprilie 1982, un studiu intitulat „O analiză a situaţiei prezente a relaţiilor Est-Vest” în care afi rma că „intervenţia trupelor noastre (sovietice – n.n.) în Afganistan, fără nici un dubiu, a încălcat limitele admise ale confruntării Est-Vest pe arena lumii a treia”[7]. Analistul Viaceslav Daşicev considera că „avantajele unei astfel de mişcări nu înseamnă nimic în comparaţie cu dezavantajele”[8] şi avertiza asupra faptului că „Uniunea Sovietică a creat un al treilea şi extrem de periculos front - după cel din Europa de Est împotriva Europei de Vest şi cel din Asia de Est împotriva Chinei - în flancul său sudic, în condiţii geografi ce şi socio-politice foarte nefavorabile”[9]. Analizând evenimentele afl ate în curs de desfăşurare în arena relaţiilor internaţionale, Viaceslav Daşicev scria: „Extinderea continuă a ofensivei noastre politico-militare în lumea a treia va fi contracarată de către Occident printr-o deplasare spre o poziţie din ce în ce mai apropiată de un război «rece» sau «semi-rece» şi prin sporirea presiunii exercitate asupra Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte sfera politică, cea economică, cea militaro-strategică şi cea de propagandă/ psihologică. O revenire treptată la destindere poate fi atinsă prin abandonarea angajamentelor noastre militare, dar numai în cazul în care criza nu se răspândeşte în alte regiuni, mai cu seamă în Europa de Est”[10].

La 10 ianuarie 1983, Viaceslav Daşicev a înaintat secretarului general al P.C.U.S., Iuri Vladimirovici Andropov, un nou raport asupra politicii externe sovietice în care afirma: 
„Uniunea Sovietică are acum o poziţie extrem de dificilă. Aproape toate marile puteri ale lumii, cu excepţia Indiei, s-au aliat împotriva ei. A opune rezistenţă acestui enorm potenţial depăşeşte în mod periculos capacitatea Uniunii Sovietice. Căile de reducere a presiunii «excesive» exercitate de «contra-coaliţie» asupra Uniunii Sovietice constituie în prezent principala preocupare a politicii externe sovietice. Este cât se poate de limpede că acest ţel poate fi atins de Uniunea Sovietică doar printr-o autorestricţionare treptată şi prin adoptarea unei conduite atente pe scena mondială”[11].

Cu puţin timp înainte să moară, în 1984, Iuri Vladimirovici Andropov, a aprobat în formă definitivă planul lui Liubimov, ce purta numele de cod „Golgota”, conform destăinuirilor lui Mihail Liubimov şi care avea patru etape esenţiale: 1) dezorganizarea sistematică a rânduielilor politice şi economice din U.R.S.S.; 2) introducerea forţată a sistemului capitalist în varianta lui sălbatică; 3) prelungirea direcţionată a haosului şi 4) revoluţia socialistă[12].

Conducerea K.G.B. adoptase, la 4 iulie 1983, un text care stabilea modalităţile de organizare şi exploatare a reţelelor de agenţi „pentru a întări din punct de vedere calitativ sistemul de agenţi”[13]. Principiul reformei în K.G.B. se rezuma într-o frază: „Sistemul de agenţi ai organelor K.G.B. trebuie să fie excepţional şi puţin numeros”[14].

În ceea ce priveşte „noua gândire politică”[15] sovietică în planul relaţiilor internaţionale, Anatoli Goliţin, un defector sovietic şi un specialist în materie de dezinformare strategică a K.G.B., avertiza, încă din 1984, că mai întâi va avea loc o „liberalizare” în Europa Centrală şi de Est, apoi retragerea unuia sau mai multor state din Pactul de la Varşovia pentru a mina structurile actuale ale N.A.T.O. şi pentru a le înlocui cu un sistem european de securitate colectivă. Principalul ţel va fi acela de a răsturna în mod ireversibil echilibrul mondial al puterilor. Programul politic lansat de Mihail Gorbaciov a dus în fi nal, vis-à-vis de N.A.T.O. şi Occident, la ceea ce avea să-i declare politologul rus Gheorghi Arbatov, în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: „O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru !”. Afi rmaţiile lui Gheorghi Arbatov devin cu atât mai interesante în condiţiile în care politologul rus, care este şi directorul Institutului din Moscova pentru Statele Unite şi Canada, a fost identifi cat ca fi ind ofi ţer acoperit al Direcţiei Principale I a K.G.B., cu numele de cod VASILI.

Mihail Gorbaciov cu cât descoperea mai multe despre vechiul sistem, cu atât mai mult îşi dădea seama că acesta merita cele mai aspre critici. În plenul Comitetului Central, în 1987, a lansat conceptul de glasnost şi a criticat aspru epoca Brejnev, caracterizând-o ca fi ind una de stagnare.

La Plenara Comitetului Central, din 18 februarie 1988, Mihail Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”[16].





 George W. Bush şi Mihail Gorbaciov la Malta



Plenara din septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărţirea Secretariatului C.C. al P.C.U.S. în 10 comisii, astfel încât Comitetul Central avea să fi e lipsit de statul său major operaţional şi va fi distrusă, foarte curând, şi ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic.

La 25 septembrie 1987, Filip Bobkov[17], primul-adjunct al preşedintelui K.G.B., avea să rezume într-un discurs, rolul K.G.B. în desfăşurarea procesului de perestroikă: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”[18]. Dintr-o astfel de perspectivă, pot fi înţelese şi dorinţa lui Filip Bobkov de-a se publica parţial arhivele de care dispunea K.G.B., astfel încât P.C.U.S. va putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”[19], iar pe de altă parte „societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a K.G.B. – n.n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”[20].

Eforturile aparatului K.G.B. în ceea ce priveşte perestroika şi glasnost-ul, au fost analizate de către instanţele conducătoare ale K.G.B., la 10-12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului, cu activitatea organelor de securitate sovietice în faţa C.C. al P.C.U.S. Analiza muncii desfăşurate de ofi ţerii K.G.B. va releva faptul că „apare ceva asemănător unei opoziţii”[21]. Viktor Cebrikov, preşedintele K.G.B., va cere perfecţionarea muncii cu reţelele de agenţi şi utilizarea mijloacelor de informare în asigurarea victoriei perestroikăi. Vice-preşedintele Bobkov va prezenta un referat intitulat “Democratizarea societăţii sovietice şi perestroika organelor de securitate”. La 22 ianuarie 1988, Filip Bobkov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă… Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”[22].

La 14 octombrie 1988, conducerea K.G.B. emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: „Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii”. Ordinele erau extrem de clare pentru ofi ţerii K.G.B.: „Fiecare ofi ţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofi ţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi fi lozofi e inutilă. (...) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptate socială”[23].




 Mihail Gorbaciov discută mai mult decât amical cu Ronald Reagan



Aceste ordine şi indicaţii erau date într-o clipă în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub infl uenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofi ţerii K.G.B. Apariţia Fronturilor Populare este rezultatul întrunirii, în martie 1988, într-o vilă de la periferia Moscovei, a unui mic grup de experţi şi de responsabili ai partidului care vor pune la punct o politică naţională coerentă.

La 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr Iakovlev, va publica în „Nouvelles de Moscou” un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naţionale ?”. Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profi ta de breşă a pus stăpânire pe noi”[24]. Apariţia Fronturilor Populare în republicile sovietice va antrena în scurt timp, în ciuda precauţiilor luate de iniţiatorii din umbră şi-a supravegherii acţiunii de către ofi ţerii K.G.B., o evoluţie pe care iniţiatorii perestroikăi nu o doriseră. „Greşeala noastră, a lui Gorbaciov, a mea şi a altora este de a nu ne fi gândit, când vorbeam despre glasnosti şi democraţie, că toate acestea vor avea repercusiuni asupra problemei naţionaliştilor”[25], avea să mărturisească Nikolai Rîjkov.

Modul în care Alexandr Iakovlev a reuşit să adoarmă vigilenţa membrilor Biroului Politic, alarmaţi de rapoartele K.G.B., privind recrudescenţa naţionalismului în Lituania, a îndreptăţit-o pe Françoise Thom să concluzioneze că, în fond, perestroika „a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991”[26].

Robert Gates, ex-director C.I.A., referindu-se la „perestroika”, afirma: „Am avut încredere în eforturile făcute de Gorbaciov în primi doi ani şi jumătate petrecuţi la conducere pentru implementarea reformei, dar…am prevăzut cu precizie că încercarea de a restructura sistemul economic centralizat de stat nu va avea succes…Începând cu 1987, agenţia a furnizat detalii precise despre eşecul reformei lui Gorbaciov şi despre criza economică tot mai mare din Uniunea Sovietică. Neîncrederea agenţiei în politica economică a lui Gorbaciov s-a refl ectat, în decembrie 1987, într-un raport în care se spunea: «Prevederile reformei constituie măsuri incomplete care lasă la locul lor stâlpii reformei planifi cate socialiste centralizate…». Acelaşi studiu pronostica cu acurateţe efectele negative provocate economiei de către reformele inadecvate ale lui Gorbaciov”[27].

În condiţiile în care experienţa istorică ne relevă faptul că Rusia a fost, este şi va rămâne Ţara Matrioşcilor, respectiv a păpuşilor care ies una din alta, se naşte întrebarea dacă Administraţia de la Casa Albă percepuse jocurile de culise ale “perestroikăi” ? Fostul secretar de stat din perioada primei administraţii Reagan, George Schultz, avea să declare cu referire la evenimentele de la Kremlin şi la analizele şi interpretările factorilor de decizie politică, militară şi informaţională de la Washington: „Când Gorbaciov a apărut la orizont, C.I.A. a spus că «numai gura e de el», că era doar o încercare a sovieticilor de a ne trage pe sfoară. Când această părere a început să pară tot mai absurdă, C.I.A. a schimbat tonul: Gorbaciov chiar voia schimbarea, dar U.R.S.S. avea un sistem bine înrădăcinat şi care funcţiona în general, dar care nu putea fi schimbat…Când schimbările din URSS au devenit evidente, linia adoptată de C.I.A. a fost că schimbările nu vor marca o diferenţă importantă faţă de trecut”[28].




 Cancelarul Helmut Kohl îl primeşte în vizită pe liderul RDG, Erich Honecker



În 1986, Robert Gates într-un discurs intitulat „Un război în altă formă” declara „Este imperativ ca în ultimă instanţă americanii să recunoască semnifi caţia strategică a ofensivei sovietice, care este în realitate un război, un război purtat între naţiuni şi împotriva infl uenţei şi prezenţei Occidentului, împotriva dezvoltării economice, împotriva valorilor democratice. S-a pornit acest război fără o declaraţie în acest sens, fără mobilizare, fără masarea armatelor”[29]. Gates era convins de faptul că sovieticii căutau doar o „perioadă de înmuiere a tensiunii cu Vestul”[30] în timp ce pe de altă parte reformau sistemul sovietic şi încercau „să câştige energie pentru un alt conflict”[31].

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al S.U.A., aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail Gorbaciov organizarea unor întâlniri şi negocieri la nivel înalt (S.U.A..-.U.R.S.S.) pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri unele formale, altele informale, vis-àvis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. „Kissinger îi expuse propunerea sa referitoare la o înţelegere în privinţa Europei Răsăritene. Ar putea avea Uniunea Sovietică vreun interes în cazul unei asemenea înţelegeri? Gorbaciov se aplecă în faţă, ridică dintr-o sprânceană şi zâmbi cu jumătate de gură: Îmi dau seama că în spatele acestei întrebări mai există o întrebare, spuse el. Bănuia că Bush, folosindu-l pe Kissinger ca intermediar, încerca să-l păcălească şi să-l facă să-i dezvăluie cât de mult era dispus să renunţe la controlul asupra Europei de Est”[32], scriau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott într-o lucrare referitoare la evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale de pe parcursul anului 1989. După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail Gorbaciov avea să se consulte, conform declaraţiilor ofi ciale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi Şahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger. Pe 12 mai 1989 preşedintele George Bush analizând relaţiile sovieto-americane, în conformitate cu o Directivă de Securitate Naţională (N.S.D.-23), a concluzionat că politica îngrădirii s-a dovedit plină de succes: „Deşi sperăm să depăşim politica îngrădirii, trebuie să spunem că ne aflăm de abia la începutul unui nou drum. Ne vom confrunta cu multe pericole şi incertitudini”[33].

În mai 1986, Mihail Gorbaciov îşi afirma noile principii şi metode de politică externă în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al U.R.S.S.: „În prezent trebuie să învăţăm cât se poate de repede a transpune ideile şi orientările în acţiuni concrete şi s-o facem având mereu în minte - atât în lucrurile mari cât şi în cele mici - obiectivele momentului şi perspectivele strategice. (...) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situaţia şi a stabili planuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a efi cacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”[34].


Note


[6]. Oleg Gordievski adnota, referitor la generalul K.G.B. Mihail Liubimov următoarele: „Deşi foarte inteligent şi plin de sentimente frumoase pentru Anglia, pentru literatura şi tradiţiile ei, Liubimov nu renunţase la o mulţime de idei nebuneşti de stânga. În 1976 şi 1977, după ce lucrase la Londra, încă mai putea discuta despre Trosţki cu un real interes şi, în ciuda experienţei sale din Occident, el spera în continuare să ajungă general KGB. Visul lui era să devină o binecunoscută fi gură literară, în stare să recite volume întregi de poezii englezeşti, dar să fi e, în acelaşi timp, şi general KGB – o combinaţie imposibilă” (Apud Oleg Gordievski, Următorul Pas: Execuţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 370).

[7]. Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece. 1949-1991,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.169.

[8]. Ibidem

[9]. Ibidem.

[10]. Ibidem, p. 169-170.

[11]. Ibidem, p. 171.

[12]. Florentina Dolghin, Adevăr sau diversiune ? Nume de cod „Golgota”?, în Curierul Naţional Magazin (CNM), nr. 222/1996, p. 15.

[13]. Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 78.

[14]. Ibidem.

[15]. Principalele componente ale acesteia, în viziunea istoricului Martin McCauley, erau: „1) confruntarea dintre super puteri este neproductivă, de vreme ce orice avantaj tangibil câştigat de una dintre părţi o stimulează pe cealaltă să-l anuleze şi să-şi îmbunătăţească performanţele în domeniu; 2) puterea militară nu garantează securitatea, care poate fi atinsă doar prin mijloace politice şi prin căutarea unor soluţii comune; 3) securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă aceasta se face în detrimentul unui alt stat; 4) conflictul dintre super puteri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, dar a contribuit la creşterea tensiunii dintre acestea; Rusia şi America ar trebui să-şi conjuge eforturile pentru a rezolva problemele lumii a treia împreună; 5) toate statele sunt interdependente, în consecinţă securitatea fi ecărui stat depinde de relaţiile cu celelalte, de interacţiunile acestora; 6) valorile universale comune, cum sunt drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice, democraţia şi libertatea conştiinţei ar trebui să constituie fundamentul şi inspiraţia actelor decizionale de politică externă; 7) abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor commune ale omenirii; 8) Uniunea Sovietică este un stat normal, care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii, ci îşi doreşte să se afl e în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state” (Apud Martin McCauley, Rusia, America..., p. 106).

[16]. Françoise Thom, op. cit., p. 73.

[17]. Filip Bobkov este considerat de către sovietologi ca fi ind mentorul discret şi popular al intelighenţiei moscovite, „creierul” din conducerea organelor K.G.B. El a jucat un rol foarte important în organizarea şi controlarea, „mişcărilor informale” din fosta U.R.S.S.

[18]. Françoise Thom, op. cit., p. 78.

[19]. Ibidem, p. 73.

[20]. Ibidem.

[21]. Ibidem, p. 82.

[22]. Ibidem. Circulara nr. 066 din 2 februarie 1988 („Lărgirea drepturilor forurilor conducătorilor organelor Securităţii de Stat din U.R.S.S.”) permite ca, de acum înainte, „în caz de necesitate operaţională urgentă, grupurile operaţionale pot fi formate pentru o durată de până la doi ani, fi ind constituite din ofi ţeri detaşaţi din alte departamente, fără a se raporta la forurile centrale”.

[23]. Ibidem, p. 83.

[24]. Ibidem, p. 67.

[25]. Ibidem, p. 62.

[26]. Ibidem, p. 85.

[27]. Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 441.

[28]. Ibidem, p. 442.

[29]. Ibidem.

[30]. Ibidem.

[31]. Ibidem.

[32]. Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 31.

[33]. Christopher Andrew, op. cit., p. 453.

[34]. Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 135.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu