vineri, 2 octombrie 2015

Dialoguri (7)


Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian




Vartan Arachelian: 
Era în continuarea unei doctrine aparţinînd lui Aurel C. Popovici, pentru constituirea "Statelor Unite Europene".

Corneliu Coposu: 
Da, Aurel C. Popovici, care cu alte criterii de judecată imaginase "Marea Austrie" în care el preconiza şi ataşarea României Vechi.

Vartan Arachelian: 
Era o soluţie, de fapt, pentru unificarea Transilvaniei cu România.

Corneliu Coposu: 
Concepţia lui Aurel C. Popovici poate să pară acum utopică, în clipa în care s-a lansat era foarte progresistă şi depăşea reticenţele pe care de obicei le păstra conducerea politică a vremurilor respective. Vreau să subliniez că ideile lui Maniu depăşeau cu cel puţin 5 decenii ideile contemporanilor lui. Pot să spun că există o confirmare, cu abilitatea de a avea crezămînt, a unuia dintre marii reporteri politici ai vremii, care semna Spectator în ziarul "Adevărul".
Numele său real era Blumenfeld. El a scris un medalion în care a spus că luliu Maniu este un om fără prejudecăţi, căci, deşi l-a sondat în profunzime, nu a găsit la el nici o urmă de antisemitism. Pentru Blumenfeld antisemitismul era un criteriu de orientare asupra concepţiei progresiste a oamenilor politici, în orice caz, n-am sesizat în lunga mea colaborare cu luliu Maniu, nici un fel de reticenţă de natură xenofobă, nici un fel de şovinism, nici un fel de idei preconcepute, avea o concepţie foarte avansată despre calitatea de om şi despre calitatea tuturor oamenilor, nu numai în faţa legii ci şi în comportamentul social. De aceea nu a avut niciodată adversităţi întemeiate pe criterii de ordin etnic, rasial, confesional. Avea o generozitate de a îmbrăţişa toate concepţiile, toate cultele, toate etniile, care, aşa cum am subliniat depăşea mentalitatea obişnuită din vremea aceea.
De altfel el n-a avut nici un fel de reticenţe nici în ce priveşte atitudinea exagerat naţionalistă; nu alegea oamenii pe criteriul etnic ci pe criteriul capacităţii lor şi acorda o egală consideraţie, tuturor oamenilor, indiferent de starea socială în care se găseau, în timpul cînd colaboram cu el la preşedinţie şi cînd, cu tinereţea şi naivitatea mea, încercam să-l scutesc de anumite contacte sau audienţe, pe care eu le consideram nesemnificative, l-am auzit spunînd: "Băiatule, nu ştii cît poţi învăţa de la oamenii simpli. Primul ministru are rolul de a sta de vorbă cu oricine, nu este permis să existe un om în ţara aceasta care să facă apel la primul ministru şi să fie refuzat".
Am avut de suferit şi reproşuri pentru anumite audienţe pe care noi le socoteam lipsite de importanţă.

Vartan Arachelian: 
Cum aţi ajuns să colaboraţi cu dînsul?

Corneliu Coposu: 
In anul cînd a ajuns Maniu la putere, eu eram încă pe băncile şcolii, adică eram elev de liceu. Mai tîrziu m-am înscris la Facultatea de Drept. Maniu, datorită preţuirii pe care o avea faţă de tatăl meu - eu nu reprezentam nimic, eram foarte tînăr - m-a luat şef de cabinet.

Vartan Arachelian: 
La Bucureşti?

Corneliu Coposu: 
Da. Colaboram cu el, ca şef de cabinet, eu fiind cel mai tînăr şef de cabinet. Director de cabinet era un tînăr fruntaş naţional ţărănist, care se numea Cornel Bianu. Din păcate ceilalţi colegi, mult mai în vîrstă decît mine, au dispărut, s-au prăpădit.
Acolo am avut foarte mult de învăţat în contact permanent cu toate personalităţile importante ale zilei, cu toţi membrii guvernului. Pe vremea aceea tinereţea din mine era explozivă şi eram. deseori, revoltat atunci cînd Maniu stătea de vorbă cu un om pe care eu îl consideram o secătură, sau care nu merita atenţie, sau poltroni, pe care-i sesizam datorită antenelor de care dispuneam. Bietul Maniu, de fiecare dată îmi spunea: "Cornel dragă, învaţă de la mine, că noi avem de-a face cu oameni nu cu îngeri, trebuie să îi iei pe oameni aşa cum sînt". Maniu avea o deosebită toleranţă şi o înţelegere specială pentru lumea artiştilor şi a scriitorilor. Deşi nu avea o părere strălucită, spunea:"Domnule, există o categorie de oameni-artişti, muzicanţi, poeţi, literaţi-care trăiesc în lumea lor. Ei nu trebuiesc judecaţi ca şi ceilalţi oameni, pentru ei trebuie să ai o concepţie specială, înţelegătoare a mediului în care activează."                                           
Revin la povestea iniţială, după o paranteză foarte lungă ca să spun că, începînd cu anul 1937, vreme de 10 ani, pînă la arestarea mea şi a lui Maniu, am fost permanent alături de Maniu.
Din anul 1937 şi pînă în 1940, cînd PNŢ era în ilegalitate, am fost secretarul personal permanent al lui Maniu, după 1940 am avansat în grad, primind titlul de secretar politic.
In 1945 am fost ales secretar general adjunct al partidului.
In 1946 am fost promovat secretar al delegaţiei permanente, delegaţia permanentă fiind forul conducător al partidului. Ea elabora hotărîrile, imediat peste nivelul biroului partidului, care avea mai mult rosturi administrative. 
Am fost arestat în 1947, avînd calitatea de secretar general adjunct al partidului şi secretar al delegaţiei permanente. Au urmat 17 ani şi jumătate...

Vartan Arachelian: 
Da, acesta va fi un alt capitol al dialogului nostru.
Aş vrea să ne întoarcem la perioada în care aţi fost în apropierea imediată a lui luliu Maniu şi prin aceasta aţi participat la foarte multe evenimente istorice. Ar merita să evocăm măcar pe unele dintre ele.

Corneliu Coposu: 
L-am însoţit pe Maniu la foarte multe din evenimente, în special în perioada de după 1936, adică '37-'39 şi în timpul războiului. Maniu, după fiecare întîlnire mai importantă, avea obiceiul să-mi dicteze un aide-memoire asupra celor discutate, deci luam cunoştinţă de cele discutate şi de concluziile la care s-a ajuns şi chiar despre întîlnirile la care nu am participat direct, mai ales după ce am dobîndit o calitate oficială în partid. Am fost alături de el, aş putea să spun, la toate momentele importante, în special în timpul războiului. Atunci am avut marea cinste de a mi se încredinţa, de o manieră strict confidenţială, misiunea de a întreţine relaţii clandestine cu reprezentanţii guvernului englez de la Liverpool, cu misiunea opoziţiei de la Cairo, cu trimişii noştri la Stockholm şi apoi cu comandamentul militar aliat de la
Foggia. Aveam misiunea de a cifra şi descifra mesajele care se schimbau. S-au schimbat foarte multe mesaje, pe baza unui cifru care aparţinea marinei britanice, care era destul de complex dar care avea avantajul că se schimba în fiecare zi şi
cheia descifrării acestui cifru era imprimată pe o batistă de mătase, în lipsa căreia toate mesajele transmise cu acest cifru erau sortite să rămînă neelucidate. Această batistă era ignifilă, se făcea scrum, la atingerea cu focul unei ţigări sau a unui chibrit. De aceea Gestapoul n-a putut să descifreze schimbul de telegrame care s-a făcut sub ochii lor; deşi telegramele erau înregistrate ei n-au avut capacitatea de a le descifra.
Fiecare literă corespundea la un grup de 5 cifre, care nu era valabil decît în ziua emisiunii, a doua zi grupul de cifre şi semnificaţia literei erau schimbate. Era destul de ingenios acest cod cu care s-a lucrat şi care, deşi descoperit în cele din urmă la locuinţa unui ofiţer telegrafist român de origine, Nicula Ţurcanu, arestat cu o lună de zile înainte de lovitura de stat de la 23 august, n-a putut fi folosit; ofiţerul a avut prudenţa să distrugă batista pe care era imprimată cheia de descifrare a acestui cod.

Vartan Arachelian: 
Perioada în care aţi fost în imediata apropiere a lui luliu Maniu a fost perioada cea mai controversată şi cea mai plină de evenimente din istoria monarhiei noastre. Este perioada restauraţiei.

Corneliu Coposu: 
Da.

Vartan Arachelian: 
Iuliu Maniu, după ştiinţa mea, a fost unul dintre cei care au sprijinit întoarcerea regelui Carol în ţară.

Corneliu Coposu: 
Ar fi mult de discutat, luliu Maniu s-a opus actului de la 4 ianuarie '26 emis de Consiliul de Coroană, n-a acceptat punctul de vedere susţinut de Brătianu, acceptat însă de regele Ferdinand, pentru îndepărtarea de la moştenirea tronului a prinţului Carol. Ulterior s-a convins că ideile lui Brătianu erau perfect întemeiate. Cei 10 ani - 1930-l940 – de domnie ai lui Carol al 1l-lea au însemnat o catastrofă pentru regimul democratic din România.
Excentricităţile lui Carol nu erau bine cunoscute de ţară, deoarece, din nevoie de a proteja prestigiul Coroanei, s-au acoperit cu vălul tăcerii unele exagerări ale prinţului moştenitor.         
După plecarea sa în exil, la Neuilly, în apropierea Parisului, Carol a stat o bucată de vreme liniştit şi după aceea, presat în special de nevoi de ordin material, a început să se agite şi a făcut apel şi la personalităţile politice din ţară, printre alţii şi la luliu Maniu, printr-un prieten intim, devotat, care în acelaşi timp era şi un apropiat al lui luliu Maniu, Aurel Leucuţia. Acesta l-a vizitat în exil de cîteva ori. Maniu s-a arătat dispus să organizeze aducerea prinţului Carol în România, cu trei condiţii esenţiale însă: obligaţia să domnească constituţional, respectînd litera legii, în al doilea rînd, obligaţia de a accepta anularea divorţului dintre el şi regina Elena adică mama regelui Mihai şi, în al treilea rînd, obligaţia de a rupe definitiv cu Elena Lupescu. Aceste condiţii sine qua non au fost acceptate de prinţul Carol. Acceptul a fost reînnoit şi în ziua de 6 iunie 1930, cînd revenit în palatul Cotroceni, a avut prima întîlnire cu primul ministru de atunci, luliu Maniu...
Probabil că nu avea intenţia să-şi respecte angajamentele, mai ales că o mulţime de oameni l-au asaltat la sosirea lui, asigurîndu-l de tot devotamentul, găsindu-se chiar membri din guvern care să-l sfătuiască să nu accepte condiţiile puse de Maniu şi să pretindă să fie proclamat imediat rege. A fost convins uşor să nu se mai ţină de angajamentul contractat şi astfel, în zorii zilei de 7 iunie, i-a trimis vorbă lui Maniu prin prietenul lui devotat, Leucuţia, că-şi retrage cuvîntul şi cere să fie  proclamat rege.
In faţa acestei situaţii, ţinînd seama şi de faptul că prinţul Carol era simpatizat de o parte foarte mare a armatei, că armata simţea nevoia unei căpetenii - prinţul Nicolae nu făcea faţă acestei obligaţii! - iar opinia publică românească, din aversiune împotriva lui Brătianu, socotea actul de la 4 ianuarie 1926 ca o nedreptate determinată de sectarismul politic şi nu accepta ideea eliminării din viaţa constituţională a României a prinţului Carol, Maniu s-a văzut obligat să cedeze.
Desigur Maniu, ar fi avut facultatea de a-l aresta şi de a-l trimite peste frontieră, dar n-a făcut aşa ceva, apreciind că nu se poate expune ţara la convulsii care puteau degenera chiar într-un război civil, mai ales dacă armata - partea din armată devotată lui Carol - ar fi luat atitudine. Prin urmare s-a resemnat, insistînd doar asupra condiţiilor pe care prinţul Carol le acceptase iniţial. Puţin mai tîrziu Carol avea să-şi retragă acceptul.
In condiţiile acestea, Maniu a demisionat, fiindcă nu exista o altă soluţie. S-a făcut apel la un alt fruntaş naţional-ţărănist, în persoana lui Gheorghe Mironescu, care a preluat conducerea guvernului şi care l-a instaurat pe Carol, rege al României.
Bineînţeles că prin asentimentul Adunărilor Legiuitoare, a Camerei şi a Senatului convocate în şedinţă comună. Maniu, totuşi, a insistat ca angajamentele regale să fie respectate şi Carol, în primul moment, i-a dat de înţeles că va respecta aceste angajamente. Nu s-a ţinut de cuvînt. L-a utilizat pe Mihail Manoilescu, care îi era un devotat, care a adus-o în ţară, în toamnă, pe Elena Lupescu, în acelaşi vagon cu el, cu paşaportul soţiei lui. Maniu a aflat, reproşîndu-i regelui. Regele nu a vrut să recunoască. Maniu a insistat pentru anularea divorţului, dar nu a reuşit să smulgă de la rege acordul, deşi obţinuse agrementul reginei mamă Elena, de dragul fiului ei. Viitorul rege Mihai, acceptase să treacă prin această umilire.
Regele Carol a acceptat ideea încoronării chiar în acelaşi an la Alba lulia. Prezenţa Elenei Lupescu în ţară nu a fost numai o catastrofă de ordin moral pentru familia regală, dar şi de ordin politic. Fiind o femeie foarte ambiţioasă, ea şi-a făcut propria sa reţea care şi-a întins tentaculele pînă în adîncul societăţii româneşti, adunînd în jurul ei oameni de finanţe şi de industrie, căpetenii politice, constituind acea faimoasă camarilă împotriva căreia s-a ridicat Maniu. 
Maniu a început în 34 o campanie virulentă împotriva camarilei prin discursuri publice, în care o ataca direct. Fără să se atingă de prestigiul regelui, el cerea îndepărtarea ei şi intrarea într-o legalitate constituţională normală.
Prin atitudinea lui, Maniu încerca să contracareze tendinţele dictatoriale ale lui Carol, însă acesta n-a renunţat nici un moment la tendinţele oligarhice. Visul lui era să fie singurul stăpîn pe ţară, să fie un fel de Ludovic al XlV-lea. Cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Acţiunea lui Maniu a ros ca o picătură chinezească prestigiul lui Carol al II-lea şi s-a soldat cu abdicarea acestuia în 1940. Deci, în confruntarea cu regele a cîştigat Maniu după o luptă care a durat 5 ani şi jumătate şi în care a atacat nemilos toate racilele, încercînd, fără intenţia de destabilizare a regimului monarhic, sa-l separe pe rege de această coterie, care-i macină prestigiul si care aducea ţării româneşti daune şi în domeniul politic şi în domeniul economic.

Vartan Arachelian: 
Şi moral.

Corneliu Coposu: 
Se ajunsese, în cele din urmă, ca aceste cabinete Personale ale regelui Carol al II-lea să fie făcute în budoarul Lupeştii, în acelaşi timp Elena Lupescu îşi achiziţionase nişte elemente dubioase din punct de vedere al securităţii statului, cu care se consulta şi care aveau un cuvînt hotărîtorîn toate marile probleme. Existau legi care erau în mod special redactate pentru a înlesni beneficiile ilicite ale categoriilor de oameni încadraţi în această camarilă.

Vartan Arachelian: 
După ce frontierele ţării căzuseră, evident.

Corneliu Coposu: 
După ce se prăbuşise ţara, după ce finanţele se prăbuşiseră şi ele şi după ce prestigiul regelui Carol, care fusese primit cu o simpatie unanimă de opinia publică românească în '30, fusese complet compromis. A urmat regimul regelui Mihai...



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu