ORBITOR (33)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Miejii de nucă se iveau din mijlocul sfărîmăturilor cojii lem­noase. Surorile întingeau cu ei în sare şi-i ronţăiau în tăcere, apoi spărgeau altele, cîte două, în podul palmelor. Cedric găsi într-o nucă un creier mic, roz, tremurător, al cine ştie cărui animal. Îl curăţă de duramaterul înţesat de vinişoare de sînge şi―1 strivi cu deliciu de cerul gurii. Trecuse de miezul nopţii, şi-n sobă rămăsese doar jarul.

"Pe urmele lui Fra Armando ne-am strecurat cu toţii în enorma sală. Enormă? Sală? Dar era o lume, cu orizontul la fel de în­depărtat ca al lumii noastre. Bolta ei ― căci părea a fi o jumătate de sferă cu apexul la zeci de kilometri distanţă de intrarea noastră şi la o înălţime la fel de greu de estimat ca a bolţii cereşti ― începea chiar de la podea şi părea alcătuită dintr-o caolină gălbuie, perfect netedă, fără nişe, lucarne, inscripţii. Lumina de sub incalculabila emisferă venea din mijlocul ei: era o coloană de flacără pură, li­chidă, coborînd dm centrul cupolei pînă în centrul podelei. Sursa era atît de-ndepărtată, că niciodată focul de cuarţ n-ar fi izbutit să umple hala cum o făcea, dacă podeaua nu ar fi fost în întregime o netedă, orbitoare oglindă, perfect circulară, curcubeană, fulgerînd cele mai delicate nuanţe de violet şi frez şi verde crud şi oranj, colorîndu-ne feţele şi-mbătîndu-ne de emoţii confuze. Dumne­zeiescul disc, cu faţa dulce ca o gheaţă călduţă, care scotea sub tălpile noastre un ţocănit discret, cristalin, ca de dale de sticlă masivă, era vîrstat de miliarde de şănţuleţe concentrice, impalpa­bile, iar din mijloc pînă la margini se deschideau triunghiuri si­metrice, palide, de reflexie. Astfel era sala secretă a Ştiutorilor, care avea, cum am înţeles mai tîrziu, nu una, ci miliarde de intrări risipite pe tot pămîntul. Nu doar orice peşteră şi orice uşă ― pînă şi una de la intrarea în vreun depozit nenorocit sau într-un cavou sinistru ―, dar orice gaură de şarpe, orice vulvă dintre picioarele unei femei şi orice obiectiv de aparat fotografic putea fi o Intrare. Orice carte putea fi o intrare, orice tablou, orice gînd. Căci ne aflam în miezul miezului lumii noastre, în ovulul pineal, în centrul florii, în ochiul inimii şi-n inima ochiului, în flacăra flăcării flăcării flăcării flăcării... Ne aflam (pe noi înşine, de parcă, incorporali, ne-am fi descoperit abia atunci corpul, mocirla verticală de organe storcite, imbricate unele-n altele, maşinăria moale şi apoasă care genera mereu cîmpul mistic al vieţii fără a fi el însuşi viaţa, volup­tatea dragostei fără-a avea nimic de-a face cu dragostea, fabulosul gîndirii deşi este tocmai opusul ei) foarte aproape de adevăr, de bine şi de frumuseţe, trei nume pentru cisterna de lumină din miezul vieţilor noastre, acel fulger care, spintecîndu-ne trupul între creier şi sex, le confundă într-un singur soare orbitor, orbitor... Am pierdut ani din viaţa noastră avansînd către centru, timp în care n-am mîncat, n-am băut şi n-am dormit, dar ne-am întins din cînd în cînd pe sticla caldă a podelei, lipind urechea de ea şi ascul-tînd corul a miliarde de voci. Punîndu-ne palmele de-o parte şi de alta a ochilor şi uitîndu-ne adînc în oglindă, vedeam acolo po-poare-ntregi de bărbaţi şi femei, complet goi, întinzînd mîinile către noi şi ţipînd în tortură sau în extaz. Eram oare îngerii unei lumi scufundate? Uneori prindeam privirea cîte unei fecioare cu părul numai cîrlionţi coborîndu-i mai jos de fese. Ea se lăsa atunci la pămînt ― pămîntul zgrunţuros al acelor insule ― lipea tîmpla şi sînii de ţărînă şi ridica într-o dulce lordoză crupa, în mijlocul căreia îi scînteia rodia ca o nestemată. De ce avea însă acele cruste supurîn-de chiar între omoplaţi? Toate acele popoare erau bolnave şi ciunte. Fiecare purta alt stigmat, sute de mii de boli îşi iveau sechelele sub noi, patetic dar şi fascinant. Căci bărbatul acela tînăr, cu faţa de grec atît de-ntoarsă-n sus încît tendoanele gîtului îi striveau mărul lui Adam, şi-ar fi umplut prea bine forma, topindu-se-n ea, dacă un antrax veninos, chiar la subţioara stîngă, nu l-ar fi scos dintre soţi, nu i-ar fi dat cu adevărat existenţă. Cu toţii trăiau prin plăgile lor ce le serveau de nume, de însuşiri şi poate chiar de suflet. Buze de iepure, pieliţe între degete, pîntecul umflat de ciroză, hernii ombilicale cît lubeniţele, lepră şi scabie înnobilau trupurile roze, altfel purtînd pecetea plicticoasei perfecţiuni. Îi priveam ore-n şir prin podeaua semipreţioasă, ce le punea o umbră verzuie, sticloa­să, pe feţele ce ne căutau veşnic ochii. Iar apoi mica noastră pro­cesiune se urnea din nou, mereu în aceeaşi ordine, scrutînd flacăra lichidă din depărtări şi strîngînd genele, între care ni se puneau fulgi de curcubeu. Şi ce peisaj urieşesc se străvedea sub podeaua de agată lichidă! Ce continent scufundat! Munţi albaştri, cu mii de creste învelite în ceaţă, fluvii mai late decît Amazoanele, cîmpuri cu o floră necunoscută, păscute de libelule cu ochi omeneşti... Li­ghioane de bestiar forfotind prin codri care, deşi nesfîrşiţi, aveau fiecare frunzuliţă şi fiecare nervură a frunzuliţelor caligrafiată cu acribie de miniaturist... Ochiuri de apă cu insule-n centru, spre care duceau istmuri de madrepor... Iar noi treceam pe deasupra norişorilor de aur şi purpură cu pasul unei zeităţi oţioase, incapabile să mai dizolve grindina transparentă dintre noi şi creaţia noastră, să intervină în mersul tragic al lumii...

La mari intervale de timp (decenii? ani? ore? clipe?) coloana de văpaie fulgera oblic, atingînd suprafaţa podelei în cîte-un loc şi revenind apoi în centrul negru al discului. Din şanţurile circulare, cu diametru atît de mare încît liniile de metal păreau drepte, se iveau atunci obiecte şi fiinţe, ca nişte proiecţii sofisticate pe-o planşă de desen. Aveau fiinţă reală? Erau simple fantome? N-aveam s-o aflu niciodată, căci n-am îndrăznit să le ating altfel decît cu privirea. Din sclipirea de-o nanosecundă a razei apăruse, astfel, deodată, oraşul Amsterdam, cu fiecare din cele patru mii de case flamande ale sale, reflectîndu-şi faţadele austere în canalele semicirculare ca ale urechii interne. Şi apăru Badislav Dumitru, în pragul casei distru­se de bombardament, plîngînd cu capul în palme, cu paporniţa pu­ţind a usturoi lîngă el. Şi preotul din satul de pe Bîrzava, în odăjdii de sărbători şi cu dintele mucenicului în piept, în lăcriţă de cuarţ. Şi unul dintre instrumentele sinistre cu care Herman a tatuat cra­niul perfect sferic al Ancăi. Şi imensul perete cu oase iliace al lui Victor, enigmaticul frate întunecat, marele şi necesarul şi imposi­bilul Victor. Şi pitica strîngînd în braţe puiul de panteră albă. Şi Dan Nebunul înălţîndu-se cu scripetele prin puţul curţii interioare de la Scara Unu. Şi ciuperca albastru-prăfoasă a Circului de Stat, cu ferestrele lui briliantine. Şi trăsura lui Efraim Scopitul, şi statuia lui C. A. Rosetti însufleţită deodată, perorînd în mijlocul a cinci sute de statui bucureştene, îndemnîndu-le la revoltă, şi o forma­ţiune noroasă (nimbus?) pe care Maria n-avusese timp s-o pri­vească în ziua-n care-l întîlnise pe Costel la Govora, şi pe Mircea {care Mircea?) scriind o carte dementă, nesfîrşită, în cămăruţa lui de pe Uranus, şi pe Fulcanelli urlînd în fundul infernului, gol în mijlocul limbilor de foc, şi Voila, şi Montevideo, şi New Orleans şi gheţurile Antarcticii, şi mărgelele universurilor înşirate pe un string metafizic, şi fractalii, şi istoria naţională cu eroi şi morminte, şi Witold Csartarowsky, poetul polonez din veacul al XVIII-lea care privea prin ochii lui Costel fără ştirea şi voia lui, şi noi înşine, Monsieur Monsu, Fra Armando, eu, Cecilia şi Melanie, şi tu, Vasilica, şi mai cu seamă tu, Maria (în sute de ipostaze); şi nuca asta, şi scăunaşu-ăsta, şi lampa asta cu sticlă, şi Tîntava şi tot, şi toate... Încît de la o vreme nu ne mai simţeam deloc singuri: eram acolo cu toţii, solidari cu universul, atît cît ni se dăduse nouă să-l percepem şi să-l trăim. Şi-am înţeles atunci că toţi eram Ştiutori, că-n tot spaţiul şi timpul, în toată fiinţa nu era loc pentru inocenţă, că toţi ştiam că ştim, fără să ştim încă şi ce ştim. Că singurul ne­ştiutor de pe faţa pămîntului urma abia să se nască, pentru ca un singur gest al lui să opacizeze un univers transparent, să schimbe virtualul fluctuant şi feeric ca aurora boreală în adevăr şi realitate. Pe măsură ce avansam spre centrul lui, discul se preschimba în pămînt."

Curînd, mica procesiune abia mai avea loc să se strecoare printre atîtea ziduri, butoaie, parîme, popor din ţări şi epoci diferite, mon­ştri de bîlci, lagune împuţite (pe care le-au trecut cu gondola), statui la tot pasul ― Hitler şi Kafka şi Lombroso şi Puşkin ―, braţe de mare cu traulere şi balene... Nu se mirară cînd trecură pe lîngă dealul Căpăţînii cu trei răstigniţi pe trei cruci de lemn smolit, în care îi recunoscură uşor pe Gaspar, Melchior şi Balthazar, în bo­gatele lor costume orientale. Nici cînd Marconi, în faţa ridicolului său aparat, recepta primul mesaj venit pe calea undelor :from quiqui quinet to a michemiche chellet and from a jambebatist to a bruh bruh ... Aşa că, depăşind ţări şi mări, ere şi sfere, ajunseră în fine în miezul miezului, în enigma enigmei, în ombilic. Se aflau pe mu­chia tăioasă dincolo de care începea vidul. Gaura neagră din centrul discului să fi avut cîteva sute de metri diametru. Rîul de foc ver­tical, la care nu puteai nici gîndi, nici privi, cădea direct prin acest orificiu, formînd împreună cu el o mandală măreaţă şi sfîntă: yin şi yang, materia şi spiritul, orizontalul şi verticalul, femeia şi băr­batul, vulva şi penisul, în copulaţie eternă, pîlpîitoare, focul fă-ră-nceput şi fără sfîrşit... Vuietul coloanei lichide, ca de perle topite, era asemenea celui al unor ape mari. Se opriră acolo, pe jumătate luminaţi, pe jumătate arşi de lumina acelei lumini. Umanitatea, toată umanitatea, se scursese în urma lor şi-i înconjura, ca un am­fiteatru de trupuri întins pe zeci de kilometri. Şi, ciudat, oricît de departe ar fi fost vreo faţă, de bătrîn, de copil, de cerşetor, de îm­părat sau de cardinal, chiar dacă se topea cu mii de alte feţe într-o dungă de ocru la marginea vederii, ea era perfect desenată şi-o puteai recunoaşte chiar înainte s-o percepi cu adevărat. Toţi se ve­deau ca şi cînd ar fi fost cu toţii în primul rînd, la jumătate de metru de ochii care-i priveau. Cedric, bunăoară, îşi recunoscuse vecinii de cartier din The Crest, sosiţi pînă la unul în catacombele swamp-ului. Cu toţii vorbeau între ei, şi vocile li se-mpleteau ca nişte tulpine de volbură la rădăcina unui arbore uriaş ― marea voce a cascadei de aur şi vînt. Concentrîndu-te doar asupra unui singur chip, îi auzeai în clipa aceea şi vocea, oricît de departe ar fi fost prostituata sau pastorul, de parcă s-ar fi născut de-a dreptul în urechea ta, sau în zona auditivă a minţii tale, ca vocile insinuante ale nebuniei.

Fra Armando aşteptă pînă cînd orice mişcare se linişti. Vocile tăcură. Stejarul de flacără mugea şi trepida în scurgerea lui monotonă, dar în curînd urletul său deveni definiţia liniştii, şi dacă el, pe care nimeni nu-l mai percepea, ar fi-ncetat deodată, ade­vărata tăcere ar fi şiroit sînge din timpanele tuturor. Aşa că, atunci cînd arhontele păşi cu paşi rari către muchia de brici a discului, putură percepe ţocănitul delicat, ca de tuşeu chopinian, al tocu­rilor lui pe dulcea suprafaţă. Preotul tuturor religiilor se opri chiar pe marginea nimicului, cu faţa spre scurgerea purpurie. Ridică mîinile. Mînecile largi ale odăjdiilor îi făcură cute groase pe umeri, dezvelindu-i braţele neaşteptat de subţiri. În acea clipă coloana iradiantă, lată de zeci de metri, îşi stinse ardoarea, aşa încît izvora acum din apexul bolţii un lichid sidefiu, deodată obscen şi pro­fetic, căci semăna bine fie cu sperma procreatoare, fie cu un creier topit, dar cel mai mult cu mărgăritarele vechi şi bolnave ce-mpodo-besc nimburile Dumnezeilor bizantini. Atunci aerul de sub fan­tastica boltă se veşteji către un cafeniu cald şi semitransparent, iar pereţii, din galbenul de caolin de la început, deveniră pulsatili ca de pieliţă şi coloraţi într-un mozaic incert de vinişoare stacojii şi albastre, pe fondul hialin al unei cărni diafane. Uitîndu-se îm­prejur, unora li se părea că sînt în pîntecul unei fiinţe ciclopice, distingînd, cu încăpăţînarea astronomilor amatori, dincolo de pie­liţa pereţilor, încreţiturile bogat irigate ale intestinului gros şi punga urinară cu muşchi circulari. Alţii se credeau în vreun vestibul al creierului şi jurau că faldurile luate de primii drept intestine nu erau decît circumvoluţiuni cerebrale, iar aşa-zisa vezică ― epifiza mustind de hormoni neurali. Şi, cum marele disc al podelei îşi reluase, la această lumină stinsă, virtuţile oglinditoare, pluteam acum într-o sferă unde susul şi josul se substituiau de miliarde de ori pe secundă, în identitatea lor desăvîrşită, mixînd feliuţe de real şi de virtual pînă-ntr-acolo încît fiinţa devenea omogenă, şi nici un personaj n-ar mai fi putut spune cine era el cu adevărat: cel ce stătea-n picioare pe faţa oglinzii, sau cel care-i creştea din tălpi, înălţîndu-se spre Nadir. Era de fapt amîndoi, căci abia acum se vădea ceea ce toţi presimţiseră într-un moment sau altul al vieţii lor: că realitatea e doar un caz particular al irealului, şi că sîntem cu toţii, oricît de concreţi ne-am simţi, doar ficţiunea cine ştie cărei alte lumi, ce ne creează şi ne cuprinde...

Un mare mister, o pătrunzătoare melancolie se răsfrîngeau acum în miliardele de ochi dimprejur, care-n penumbra alunie luceau ca nişte bile de sticlă atîrnînd de pedunculi subţiri, de parcă întreaga umanitate, topită sub cerul organic al grotei într-o singură fiinţă, n-ar fi fost altceva decît o plantă carnivoră, o roua-cerului deschisă în mlaştină, sclipindu-şi diamantele lipicioase sub soarele zorilor. Toţi aşteptau semne şi minuni, adaosuri de proteină angelică la săraca lor hrană terestră. Cum s-ar mai fi lipit acei ochi de cine ştie ce înger rătăcit, adus de vînt peste mocirlele sulfuroase, cum l-ar mai fi atins, delicat, gînditor şi rapace, pe şuviţele lui de aur curgîndu-i pe umeri, pe coastele lui sculptate-n morfil, pe sandalele lui din sîrmă de iridiu... Cum l-ar fi imobilizat într-o îmbrăţişare atroce pe el, venit să aducă gunoiului lumilor Evanghelia. Cum l-ar fi di­gerat, organ după organ luminos, vocală după vocală, sorbindu-l din ochi, ca apoi să-şi întoarcă feţele de la restul de pene şi oase ri­sipite de vînt, inseminate steril în ochiuri de apă sălcie, pline de larve de ţînţari... Cum ar fi aşteptat apoi, secole şi milenii, acei ochi, redeveniţi limpezi şi inocenţi (semn al foamei), un alt vestitor, o altă Bunavestire...

Fra Armando se-ntoarse spre imensul auditoriu şi începu să vor­bească, profilat pe coloana fremătătoare, cu faţa atît de-ntunecată, încît trăsăturile 1 se zăreau doar ca un model de liniuţe fine, ca pe masca impenetrabilă a insectelor. Pe măsură ce vorbea, ciudata lui mitră metalică îşi desfăcea una cîte una petalele mecanice, încît în cele din urmă, la sfîrşitul discursului, creierul trandafiriu al ierar­hului avea să rămînă dezvelit şi lipsit de apărare, în miezul unei flori de oţel. Ţeava subţire ca un ac de seringă îi iriga, în emisfera stîngă, zona lui Wernike, lăsînd să pătrundă acolo un lapte galben, vezicant sau hrănitor, ambele poate...

"Există zei, spunea el, există Dumnezeirea. Nenumăratele, gro­teşti şi tragice şi pestriţe şi crude religii sînt doar organe senzoriale cu care lumea noastră pipăie ceea ce ne transcende şi ne creează. Ele sînt antenele insectei, palpii omizii, ochii deschişi ai presimţi­rilor, prin care atingem? atragem? gonim? omorîm? iubim? divi­nitatea ce se apropie. Schizofrenia eternă-a religiilor. Încurcate în rituri şi oprelişti, mînjite de viziuni şi de sînge, înverşunate-mpo-triva conştiinţei şi fericirii, predicînd altă conştiinţă, altă fericire, ca un paricid ce-ar fi vrut ca tatăl său să fi fost rege, şi care-l ucide ca să devină. Nebunia religiilor, şi totuşi singura cale, căci este singura ieşire din lumea noastră pe care mintea (organul cu care detectăm porţi şi ieşiri) o poate imagina, singurul mare scop pentru care universul trăieşte. Căci o enormă conspiraţie s-a urzit în lume contra fiinţei noastre: totul, creionul pe care-l atingem şi-l simţim tare, durerea care ne săgetează într-o măsea, zilele identice, faptul că-n fiece dimineaţă deschidem ochii-n aceeaşi cameră cu aceleaşi lucruri la locul lor, soarele care niciodată nu devine brusc verde ― totul vrea să ne convingă, în contra oricărei evidenţe, că existenţa chiar există, că lumea este reală, că trăim cu adevărat într-o lume adevărată. Că trebuie să stăm liniştiţi, să ne naştem, să trăim şi să murim confortabil. Dar cum poate să existe peretele din faţa mea? O singură secundă să înceteze vocile din ureche, o pură clipă de meditaţie şi toată propaganda dementă se năruie, şi-ncepem să ne dezmorţim oasele minţii, cu nebunia pe nebunie călcînd. Căci toţi, toţi, oricît de monstruoşi, de distorsionaţi, de încremeniţi în dan­suri catatonice, rotindu-şi retinele circulare, zornăindu-şi la brîu craniile de şobolan, încoronaţi cu măsele de om, scuipaţi cu aur şi smirnă, ei înşişi fantome produse de neuroni o dată cu acetylcholi-nesteraza, zeii şi demonii spun, cu guri canibalice sau fără guri, acelaşi, mereu acelaşi lucru: Tu nu eşti de aici. Aici nu e regatul tău. Tu trebuie să ieşi, să găseşti lumea ta, în care-ai mai fost şi de care, fără să ştii, îţi e dor. Trebuie să cauţi ieşirea, acesta e scopul vieţii tale, regula jocului pe nivelul la care te afli. Totul conspiră în a te convinge că nu există nici o ieşire, şi-ntr-adevăr ea nu există pînă cînd n-o cauţi. Şi-ntr-un fel însăşi căutarea-i ieşirea, ca şi cînd spaţiul pe care-l parcurgi cu speranţă şi credinţă s-ar întări în urma ta şi-ar construi tunelul prin care se iese, al tău personal, deschis numai ţie, ca un por care se desface deodată în pielea de petală-a Dumnezeirii. Nici un cult, nici o biserică nu te pot duce de-a dreptul acolo. Rugăciunile şi posturile nu ajută. Asemenea viselor sînt bisericile: filonul de minereu e subţire în atîtea straturi de gresie inutilă. Arta de-a crede e arta de a lăsa deoparte. Dar tot ce e-n rit e un semn, un indiciu, pîlpîind încă sub pervertirea se­colelor: o minune; o halucinaţie; o catastrofă; un chip bărbos într-un triunghi de raze ― nu e nimic aici de găsit, dar de-aici poţi începe să cauţi. Minunile explodînd ca un covor de bombe dea­supra Iudeei. Miliardul de feţe ale lui Krişna, permise o clipă unor globi oculari omeneşti. Giganţii de turcoaz, zei-zeiţe, din craniul celui care ascultă Bardo Thodol. Koanurile şi mandalele şi vehi-colul mare şi vehicolul mic şi lumina taborică şi rugăciunea interi­oară. Toate tehnicile extatice, toţi alcaloizii din plantele sacre şi cei distilaţi (coca şi pudra îngerului şi viteza şi călătoria şi iarba şi scara lui Iacob şi pocnitoarea), toate visele, toate mantrele ― totul duce aici, în sala aceasta, şi voi toţi aţi ajuns aici căutînd, pe una din nesfîrşit de multele căi. Poate că toţi vedeţi în cisterna de fla­cără vie din adîncul fiinţei voastre o Mîntuire. Şi-i adevărat, aici noi sîntem în miezul oricăruia dintre noi, pentru că, scufundîn-du-ne-n sine ca şi cînd am coborî dintr-un turn şi ne-am prelungi coborîrea-n pămîntul pe care toate turnurile sînt zidite, ne-am întîlni toţi în marea sală comună, care-i a tuturor şi-a nici unuia deopotrivă. Dar revelaţia de-abia acuma începe.

Fiindcă bisericile sînt maşinării de călătorit în trecut, şi sacrul e modul de a simţi al primei copilării. Trecutul este totul, viitorul este nimic. De-aceea sînt strivitoare, de-aceea ne înspăimântă şi ne uimesc cu bolţile lor scînteietoare de cornalină, cu nişele lor locu­ite de statui de mercur. Ele sînt gigantice pentru că noi sîntem mi­nusculi. Prin temple şi bazilici, umblînd, acarieni umani, pe lespezi dulci, mozaicate, cu labirinturi circulare, privind cum pe nervurile ogivelor plafonul se-nalţă nemăsurat de sus, scîncind de atîta lu­mină filtrată prin rozete maiestuoase, nu facem decît să ne reamin­tim, să re-vedem cu creierul de copil casa în care-am deschis ochii, încăperea fantastică în care am învăţat să percepem culori şi volu­me. Şi mai ales să privim cum zeii ― mama şi tatăl nostru ― mo­difică liniile, interferîndu-se între ochii noştri şi ziduri, şi mobile, şi picturi ― în spaţiul ce abia prindea consistenţă. Da, Mama şi Tatăl, cu ei ne-ntîlnim în biserică, despre ei vorbesc miturile. Em­blemele lor împodobesc toate catapetesmele lumii, căci ei sînt amu­letele, ei idolii, ei zeii, ei sînt cei care sînt... Rigiditatea culturilor, monotonia vocilor, mireasma cădelniţărilor deschid în mintea (sau în buricul, sau în sexul, sau în inima) noastră, acolo unde sîntem mai fragezi, mai despuiaţi, o conductă către precambrianul vieţilor noastre, unde am fost subiecţii pasivi ai cotidienelor mîntuiri: suptul, înfăşarea, slobozirea reziduurilor, somnul cu o enormă încărcătură de vise. Apoi trezirea, zîmbetul zeilor, formele mereu aceleaşi: tavanul, pereţii, mobila şi picturile, apoi emoţii cu neputinţă de exprimat în limbaj, căci limbajul n-a apărut decît ca sublimare a emoţiilor, pe pămîntul fosilizat al fricii, dragostei şi urii adevărate, faţă de care ce numim noi astăzi aşa nu sînt doar umbre ale um­brelor, ci mult mai rău: trădări, strîmbări, etimologii siluite. Căci nu vom mai orăcăi niciodată din răsputeri, nici în torturi, nici în disperarea lui Iov, cum am făcut-o-n pruncie, şi nu vom reuşi, nu ni se va da, orice-am face, harul de a-l iubi pe Dumnezeu cu pasi­unea rătăcită, pustiitoare, cu care ne-am iubit o dată mama, cînd dragostea nu era numai dragoste şi noi nu eram numai noi, şi mama nu era numai mama. Esenţa esenţei sacrului: reamintirea. Memo­ria care precedă memoria. Transportul în lumea unui encefal în mare parte liber de mielină, ce vede, gîndeşte şi simte altfel, mai aproape de sămînţa din care-am ieşit, şi care este Ieşirea. Încă din stadiul embrionar începe maturizarea, trădarea. Chiar de atunci axonii bazali ai minţii ni se îmbracă în fese de mielină, şi astfel, transformaţi în mumii, separaţi unii de alţii, devin simple cabluri logice, abia mai comunicînd prin butonii terminali, ce totuşi nu se-ating niciodată. Ce era unitate a minţii, contact intim, epider­mic, al neuronilor, se distruge tot mai mult în prima copilărie. După circuitele vitale, e rîndul celor emoţionale să se mumifice. Substan­ţa albă se-ntinde ca rîia spre marginile creierului, înfăşurînd, scin-dînd, izolînd, înstrăinînd. Iar în adolescenţă oligodendroliile triumfă aproape deplin: gîndirea însăşi se mielinizează. Astfel uităm, ne uităm, şi rezervorul orbitor, canalul central de plasmă al vieţii noas­tre ne mai apare doar în vise, rituri, psihoze, per speculum in aenig-mate... O, dacă o singură dată, un singur mistic, ar reuşi să topească, prin meditaţie sau prin har ticăloasa substanţă albă, punînd iar în contact întreaga substanţă neuronală din ţeastă, depăşind de un miliard de ori masa critică, refăcînd briliantul originar! Ce fuzi­une, ce scînteie magnifică şi ce topire totală a cosmosului şi a mayei! Ce trandafir de perle în nefiinţă! Sfinţi şi iluminaţi, dum­nezei şi arhangheli ar pieri cu aripile carbonizate ca musculiţele în jurul acestui foc, incipient şi final şi neasemuit... Asemenea somo­nilor, acest mistic ar trebui să poată călători înapoi, zbătîndu-se în vuietul timpului, tăind cu fruntea curenţii contrari, sărind peste pragul înalt al cataractelor şi cascadelor, spre ape tot mai pure, mai dulci şi mai îngheţate, pînă unde izvorul se pierde în subteran, în regatul piritelor şi agatelor. Simultan, el şi-ar străbate, înapoi, în­treaga structură, ce corespunde punct cu punct cu vîrstele teo­logiei, noologiei, biologiei, geologiei şi nadalogiei sale, toate a-logice şi etanşe: ar coborî sub piamater, prin cele şase straturi de neo-cortex, s-ar adînci în sistemul limbic, ar rătăci prin paleoencefal şi prin zecile de arcuri de triumf ale vertebrelor, ar depăşi cu enorme zbateri şi eforturi bariera creier-sînge, care face din sistemul nervos central un străin, îngropat în sarcofagul trupului, nerecunoscut de anticorpi ca fiind carne din carnea lui, s-ar prăbuşi în somatic, năclăindu-se-n umori şi ţesuturi, ar depăşi apoi, cu ce chin, a doua barieră, trup-lume (căci sîntem păpuşi ruseşti imbricate una într-alta) şi-n fine-ar ajunge, depăşind şi tipsia de aur a lumii, la aceeaşi lumină a vidului fericit, căci timpul şi spaţiul şi fiinţa sînt una...



va urma