CORĂBIILE TIMPULUI (33)

STEPHEN BAXTER

Forţa expediţionară temporală

Gibson şi Bond îmi explicară menirea Forţei Expediţionare Temporale.

La scurtă vreme după evadarea mea în timp, graţie perfecţionării pilelor de fisiune cu carolinum, Britania şi America izbutiseră să aducă producţia de Plattnerită la cantităţi rezona#bile. Astfel, inginerii zilei nu mai erau nevoiţi să se bizuiască pe rămăşiţele şi rebuturile din vechiul meu atelier!
Încă exista o puternică temere că războinicii temporali ai Germaniei preconizau o ofensivă vicleană împotriva trecutului britanic – şi în plus, se ştia, din resturile pe care le lăsasem la Colegiul Imperial şi din alte indicii, că Nebogipfel şi cu mine călătoriserăm, pesemne, câteva zeci de milioane de ani în trecut. Aşa că a fost constituită iute o flotă de Leviathani temporali, echipată cu instrumente precise, care puteau detecta prezenţa urmelor de Plattnerită (bazându-se pe originile radioactive ale substanţei, mi se dădu de înţeles). Şi acum, această Forţă Expediţionară se avânta în trecut, în salturi de cinci milioane de ani sau mai mult.
Iar misiunea sa era, cât se poate de limpede, aceea de a pune la adăpost Istoria Britaniei de atacurile anacronice vrăjmaşe!
În timpul opririlor, se depuneau eforturi eroice pentru studierea perioadei, şi, în acest sens, un număr de soldaţi fuseseră instruiţi, chiar dacă la repezeală, pentru a acţiona ca oameni de ştiinţă amatori: climatologi, ornitologi şi alte asemenea profesii. Aceşti băieţi efectuau cercetări rapide, dar eficiente, asupra florei, faunei, climatului şi geologiei epocii, iar o mare parte din raportul zilnic al lui Gibson era ocupat de rezultatele unor asemenea observaţii. Am remarcat că soldaţii – femei şi bărbaţi simpli – acceptau aceasta cu multă voie bună şi umor, aşa cum fac astfel de oameni îndeobşte şi – mi se părea mie – dovedeau un interes sănătos faţă de natura acestei stranii văi a Tamisei din Paleocen ce îi înconjura.
Dar santinelele de noapte patrulau în perimetrul taberei, şi nişte soldaţi dotaţi cu binocluri petreceau mult timp supraveghind văzduhul şi marea. Când luau parte la aceste misiuni, militarii nu mai arătau deloc buna dispoziţie sau curiozitatea care le caracteriza activităţile ştiinţifice ori de alt fel; mai degrabă, în expresia chipurilor lor şi în ochii îngustaţi se citeau frica şi încordarea.
În definitiv, această forţă se găsea în acest loc nu pentru a studia florile, ci pentru a căuta germani: călători în timp inamici, aici printre minunăţiile trecutului.

Deşi eram mândru de ceea ce realizasem pentru a supravieţui în această epocă străină, am abandonat, totuşi, cu o uşurare considerabilă, veşmântul meu din zdrenţe şi piei de animale şi am îmbrăcat uniforma tropicală, subţire şi lejeră, a acestor militari care străbătuseră timpul. Mi-am ras barba, m-am spălat – în apă caldă şi curată, cu săpun – şi m-am înfruptat cu carne de soia la conservă. Iar noaptea, cu un simţământ de linişte şi siguranţă, m-am aşezat sub o copertină de pânză şi un polog împotriva ţânţarilor, înconjurat de umerii vânjoşi ai Leviathanilor.
Nebogipfel nu rămase în tabără. Deşi descoperirea noastră de către Gibson a reprezentat un prilej de sărbătoare şi uimire – căci recuperarea mea şi a lui Nebogipfel constituise obiectivul prioritar al expediţiei -, în curând, Morlocul deveni ţinta fascinaţiei ostentative a soldaţilor şi, bănuiam eu, a unei uşoare batjocuri. Aşa că Morlocul se întoarse în tabăra iniţială, pe ţărmul Mării Paleocenului. Eu nu m-am împotrivit, căci ştiam cât de nerăbdător era să-şi continue reconstrucţia acelui schelet temporal – chiar împrumută nişte scule de la Forţa Expediţionară pentru a-şi uşura munca. Totuşi, aducându-mi aminte de incidentul cu crocodilul gigant, am insistat să nu stea singur acolo, ci să fie însoţit ori de mine, ori de un soldat înarmat.
În ceea ce mă priveşte, după o zi sau două, m-am săturat să stau degeaba în această tabără agitată – din fire nu-s un om trândav – şi am solicitat să iau parte la corvoada militarilor. Mi-am dovedit curând valoarea, împărtăşindu-le din cunoştinţele dureros dobândite despre flora şi fauna locală şi despre geografia împrejurimilor. În tabără, exista un număr considerabil de bolnavi – căci soldaţii nu fuseseră mai pregătiţi decât mine pentru diferitele infecţii ale epocii -, iar eu i-am dat o mână de ajutor singurului doctor al unităţii, un naik destul de tânăr şi veşnic obosit, ataşat Batalionului al 9-lea de Puşcaşi Gurkha.
După prima zi, l-am văzut rareori pe Gibson, care era prins cu detaliile operaţiunilor cotidiene ale Forţei sale Expediţionare şi, spre enervarea lui, cu o puzderie de chestii birocratice, formulare, rapoarte şi jurnale, pe care trebuia să le completeze zilnic – iar toate acestea în beneficiul unui Whitehall68 ce nu avea să mai existe pentru alte cincizeci de milioane de ani! Am ajuns la concluzia că Gibson era neliniştit şi impacientat din pricina acestei expediţii în timp; ar fi fost, credeam eu, mult mai mulţumit dacă s-ar fi rezumat la raidurile de bombardament asupra Germaniei pe care le condusese şi pe care mi le descrise cu o claritate uimitoare. Hilary Bond avea o grămadă de timp liber – datoriile ei erau extrem de solicitante în acele perioade, când giganticele cuirasate terestre se propulsau prin veacuri – şi jucă rolul gazdei pentru mine şi pentru Nebogipfel.
Într-o zi, ne-am plimbat împreună pe la marginea pădurii, în apropiere de ţărm. Bond îşi făcea loc printre crâmpeiele de lăstărişuri bogate. Şchiopăta, însă atitudinea ei era directă şi plină de tărie. Îmi descrise desfăşurarea Războiului de la 1938.
— Aş fi crezut că distrugerea domurilor avea să pună capăt încleştării, am zis eu. Oare oamenii chiar nu sunt în stare să priceapă... adică, pentru ce să mai lupţi după aceasta?
— Vrei să spui că ar fi trebuit ca Războiul să ia sfârşit? O, nu! A fost sfârşitul vieţii urbane o vreme, îmi închipui. Populaţiile noastre au încasat-o serios. Însă există buncărele, fireşte – iar de-acolo este condus acum Războiul, acolo sunt amplasate fabricile de muniţii şi alte asemenea lucruri. Nu prea e un secol al oraşelor, am impresia.
M-am gândit iarăşi la barbarismul pe care îl văzusem în zonele rurale de dincolo de Domul Londrei şi am încercat să-mi închipui viaţa permanentă într-un Refugiu Antibombă subteran; mi-au apărut în minte imaginile copiilor cu ochii goi, care alergau prin galeriile întunecate, şi cele ale unei populaţii reduse, de frică, la servilism şi semisălbăticie.
— Dar ce s-a întâmplat cu Războiul în sine? am întrebat eu. Fronturile – marele Asediu al Europei…
Bond strânse din umeri..
— Ei bine, la Trăncănitoare se aud o droaie de chestii despre mari înaintări într-o regiune ori alta. Un ultim efort!... – genul ăsta de lucruri. Coborî tonul: Dar – şi am impresia că nu contează prea mult dacă discutăm despre asta aici – zburătorii văd câte ceva din Europa, chiar dacă-i noapte şi lumina provine de la un baraj de proiectile. Veştile circulă repede. Eu nu cred că acele linii de tranşee au avansat măcar un inci din 1935. Ne-am împotmolit, asta este!
— Nu mai pot să-mi dau seama pentru ce luptaţi cu toţii. Ţările voastre sunt răvăşite puternic, din punct de vedere industrial şi economic. Niciuna dintre ele nu poate reprezenta cine ştie ce ameninţare pentru celelalte, în mod sigur, şi niciuna dinte ele nu mai are bunuri care merită a fi dobândite.
— Aşa o fi, zise ea. Nu cred că Britaniei i-au mai rămas alte resurse decât cele necesare pentru a-şi reface propriile-i regiuni rurale nimicite, o dată ce războiul se va încheia. Nu vom porni la expansiune o lungă perioadă de timp! Şi, ţinând cont că situaţia este atât de echilibrată, pesemne că de la Berlin lucrurile se văd destul de asemănător.
— Şi atunci, de ce continuaţi?
— Pentru că nu ne putem permite să ne oprim!
Dincolo de bronzul pe care îl dobândise în acest Paleocen îndepărtat, am putut să citesc şi urme din fosta lividitate îngrijorată a lui Bond.
— Există tot soiul de rapoarte – unele, simple zvonuri, dar altele, ceva mai întemeiate, din câte aud – cu privire la soluţiile tehnice germane...
— Soluţii tehnice? Vrei să spui arme.
Acum am ieşit din pădure, coborând către ţărmul mării. Aerul îmi dogorea pe chip şi lăsam apa să clipocească în jurul tălpilor ghetelor noastre.
Mi-am imaginat Europa anului 1944: oraşe nimicite şi, din Olanda până la Alpi, milioane de bărbaţi şi femei încercând să-şi provoace unii altora pagube ireparabile... În această pace tropicală, totul părea absurd – un vis halucinant!
— Dar ce s-ar putea spera să se inventeze, am protestat eu, încât să fie produse mai multe distrugeri decât s-au făcut deja?
— Umblă vorba despre bombe. Un tip nou, mai puternic decât orice ai văzut până acum... Bombe care conţin carolinum, se zice.
Mi-am amintit de speculaţiile lui Wallis pe tema aceea, în 1938.
— Şi, fireşte, adăugă Bond, mai este Războiul prin Transfer Temporal. Nu putem înceta lupta, dacă asta înseamnă să cedăm germanilor monopolul unor asemenea arme. În vocea ei se citea un soi de disperare mută. Poţi să pricepi asta, nu? De aceea s-au depus atâtea eforturi pentru construirea de facilităţi atomice, ca să obţinem carolinum, ca să producem mai multă Plattnerită... de aceea s-au investit în aceşti Leviathani temporali atâţia bani şi atâtea resurse.
— Şi totul pentru a sări înapoi în timp înaintea germanilor? Să le faceţi lor înainte ceea ce ei ar avea posibilitatea să vă facă vouă?
Ea îşi ridică bărbia şi se arătă sfidătoare.
— Sau ca să reparăm stricăciunile pe care le provoacă. E şi acesta un mod de a privi lucrurile, ce zici?
Nu am discutat, aşa cum poate ar fi făcut Nebogipfel, despre absoluta inutilitate a acestei încercări, căci era limpede că filosofii din 1944 nu-ajunseseră încă să înţeleagă Multiplicitatea Istoriilor – aşa cum o făcusem eu, sub îndrumarea Morlocului.
— Dar, am protestat, trecutul este un loc al naibii de vast. Aţi venit să mă căutaţi, însă cum aţi ştiut că am ajuns aici, cum de v-aţi putut ridica baza exact lângă noi, chiar cu o marjă de eroare de un milion de ani?
— Am avut indicii, răspunse ea.
— Ce fel de indicii? Te referi le rămăşiţele pe care le-am lăsat în urma, în Imperial?
— Parţial. Dar şi indicii arheologice.
— Arheologice?
Hilary mă privi ironic.
— Uite ce-i, nu sunt sigură că vrei să auzi...
Asta, fireşte, mă făcu să ard de curiozitate! Am insistat să-mi spună.
— Foarte bine. Ei, conţopiştii adică, cunoşteau în linii mari locaţia din care ai plecat spre trecut – de pe terenurile Colegiului Imperial, normal -, aşa că au demarat nişte cercetări arheologice de amploare ale regiunii. S-au săpat gropi...
— Doamne sfinte, am rostit eu. Mi-aţi căutat oasele fosilizate!
— Şi pe ale lui Nebogipfel. S-a considerat că, dacă se descoperea vreo anomalie – oase sau unelte -, aveam să putem determina cu o marjă de eroare acceptabilă poziţia voastră în dispunerea...
— Şi aţi descoperit? Hilary...
Ea şovăi din nou, iar eu a trebuit să insist să-mi răspundă.
— Au găsit un craniu.
— Uman?
— Oarecum, rosti, după care ezită. Mic şi relativ deformat – plasat într-un strat mai vechi cu cincizeci de milioane de ani decât acelea în care avea dreptul să se afle vreo rămăşiţă umană... şi despicat în două de nişte dinţi.
Mic şi deformat – trebuie că, mi-am dat eu seama, fusese craniul lui Nebogipfel! Oare putea să reprezinte o relicvă a întâlnirii sale cu crocodilul gigant Pristichampus – însă într-o altă Istorie, în care Gibson nu a intervenit?
Şi oare oasele mele se găseau, fărâmiţate şi pietrificate, în vreo groapă din preajmă, încă nedescoperită?
Mă cuprinse un fior, în ciuda dogorii soarelui pe creştetul şi spinarea mea. Dintr-o dată, această strălucitoare lume a Paleocenului păru să se estompeze, căpătând o transparenţă prin care scânteia necruţătoarea lumină a timpului.

— Aşadar, aţi detectat urmele de Plattnerită şi ne-aţi găsit, am spus. Îmi închipui că aţi fost dezamăgiţi când aţi dat numai peste mine – din nou şi nu peste o hoardă de prusaci puşi pe harţă! Dar, uite ce este, chiar nu pricepi că există un anumit paradox? Voi realizaţi cuirasatele voastre temporale deoarece vă temeţi că germanii fac acelaşi lucru. Foarte bine. Însă situaţia e simetrică, din punctul lor de vedere. Germanii trebuie să se teamă că voi veţi utiliza primii o astfel de maşină a timpului. Fiecare tabără acţionează exact într-un asemenea mod, încât să provoace cea mai dură reacţie din partea adversarului. Şi aşa, alunecaţi împreună către cea mai cumplită situaţie pentru toată lumea.
— Poate că ai dreptate, zise Bond. Dar dobândirea de către germani a tehnologiei temporale ar fi catastrofală pentru Cauza Aliată. Rolul acestei expediţii este de a-i captura pe călătorii germani şi de a avea grijă ca nemţii să nu provoace stricăciuni Istoriei.
Mi-am ridicat mâinile în aer, şi apa din Paleocen clipoci pe gleznele mele.
— La naiba, Căpitane Bond, suntem cu cincizeci de milioane de ani înainte de naşterea lui Cristos! Oare ce semnificaţie poate să aibă aici acea confruntare efemeră dintre Anglia şi Germania – dintr-un viitor atât de îndepărtat?
— Nu este posibil să slăbim vigilenţa, zise ea cu o oboseală mâhnită. Chiar nu pricepi asta? Trebuie să-i vânăm pe germani, chiar până la Geneză, dacă e nevoie.
— Şi unde se va termina acest Război? Oare veţi epuiza întreaga Veşnicie înainte de a vă opri? Nu înţelegi că toate acelea – am arătat cu mâna, dorind să rezum întregul viitor cumplit, cu oraşe nimicite şi populaţii înghesuite în caverne subterane – toate acelea sunt absurde? Sau o veţi ţine aşa până ce vor rămâne doi oameni – numai doi -, iar cel de-al doilea se va întoarce spre vecinul său şi îi va spulbera creierii cu o bucată de zidărie sfărâmată? Ce zici?
Bond se întoarse – lumina mării îi sublinie contururile chipului – şi nu răspunse.

Răgazul de calm, după prima noastră întâlnire cu Gibson, dură cinci zile.

Apariţia

Era amiaza unei zile senine, fără pic de nor, iar eu îmi petrecusem dimineaţa punându-mi jalnicele aptitudini de infirmier la dispoziţia doctorului gurkha. Am acceptat cu un sentiment de uşurare invitaţia Căpitanului Hilary Bond de a porni împreună într-o altă plimbare pe plajă.
Am străbătut pădurea fără mare greutate – acum, soldaţii degajaseră nişte poteci respectabile ce radiau de la bivuacul central iar când am ajuns pe plajă, mi-am scos ghetele şi şosetele şi le-am aruncat înspre lizieră, după care am luat-o la goană către marginea apei. Hilary se debarasă de încălţările sale într-un mod ceva mai cuviincios şi le puse pe nisip, laolaltă cu arma de mână pe care o purta. Îşi suflecă crăcii pantalonilor – am putut să remarc faptul că piciorul ei stâng era strâmb, iar pielea se zbârcise din pricina unei arsuri vechi – şi veni după mine prin undele înspumate.
Mi-am dat jos cămaşa (eram destul de dezinvolţi în acea tabără din străvechea pădure – şi bărbaţii, şi femeile) şi mi-am cufundat capul şi bustul în apa transparentă, neţinând seama de pantalonii complet uzi. Am respirat adânc, savurând totul: căldura soarelui furnicându-mi faţa, clipocitul apei, fineţea nisipului printre degetele de la picioare, mirosurile pătrunzătoare de sare şi ozon.
— Eşti încântat că ai ajuns aici, văd eu, spuse Hilary, cu un surâs binevoitor.
— Într-adevăr! I-am povestit despre felul în care îl asistasem pe doctor. Ştii bine că am destulă voinţă – mai mult decât voinţă – să dau o mână de ajutor. Însă azi, pe la vreo zece, într-atât mi se îmbibase capul de miasmele de cloroform, de eter şi de alte lichide antiseptice – ca şi de duhorile mai pământeşti, încât...
Hilary ridică mâinile.
— Înţeleg.
Am ieşit din apă, iar eu m-am şters cu cămaşa. Hilary îşi luă pistolul, dar amândoi ne-am lăsat ghetele pe plajă şi am hoinărit pe ţărmul mării. După câteva zeci de iarzi, am remarcat nişte urme zimţuite, care trădau prezenţa unor corbicula – acele scoici ascunse în nisip ce populau plaja într-un număr atât de mare. Ne-am aşezat amândoi jos, şi i-am arătat cum să dezgroape micuţele creaturi. După câteva minute, adunasem o captură considerabilă – un morman de scoici stăteau la soare, lângă noi, pentru a se usca.
În vreme ce studia scoicile cu uluire de copil, chipul lui Hilary, cu părul scurt lipit de apă, radia de plăcerea acestei simple isprăvi. Eram absolut singuri pe plajă – am fi putut fi singurii oameni în toată acea lume a Paleocenului – şi eram capabil să simt scânteierea fiecărei mărgele de transpiraţie din creştetul meu, pişcătura fiecărui grăunte de nisip lipit pe gambe. Şi totul era învăluit în căldura animală a femeii de lângă mine; parcă Multiplele Lumi prin care călătorisem ar fi fuzionat în această unică clipă de trăire – în Aici şi Acum.
Am vrut să-i împărtăşesc câte ceva din senzaţiile mele lui Hilary.
— Ştii...
Ea însă se îndreptase şi îşi întoarse chipul către mare.
— Ascultă!
Nedumerit, am aruncat o privire în jur, către liziera pădurii, către marea înspumată, către măreaţa pustietate a văzduhului. Singurele sunete erau foşnetul unui vânticel prin coroanele pădurii şi clipocitul blând al undelor.
— Să ascult ce?
Expresia sa devenise aspră şi bănuitoare – chipul unui soldat, inteligent şi temător.
— Un monomotor, rosti ea, cu încordare evidentă. E un Daimler-Benz DB – cu doisprezece cilindri, am impresia...
Sări în picioare şi îşi duse mâinile la frunte, cu intenţia de a-şi face un paravan pentru ochi.
Iar atunci am auzit şi eu, cu urechile mele mai bătrâne. Era un huruit îndepărtat – ca al unei enorme insecte aflate la distanţă -, ce venea plutind către noi dinspre mare.
— Uite, spuse Hilary, arătând cu degetul. Acolo. Vezi?
Am privit în lungul braţului lui Hilary şi am izbutit să observ ceva nedesluşit: o distorsiune, suspendată deasupra apei, mult către Est. Era un crâmpei de altceva – un vârtej nu mai mare decât luna plină, un soi de refracţie scânteietoare cu o tentă verzuie.
Apoi am avut impresia că în mijloc se găsea un obiect solid, coagulându-se şi învârtindu-se – după care acolo apăru o formă întunecată şi rigidă, ca o cruce, ce se prăvălea din ceruri – din direcţia unei Germanii încă nenăscute. Acel huruit deveni mult mai puternic.
— Vai, Doamne, făcu Hilary Bond. Este un Messerschmitt – un Vultur. Pare un Bf 109F...
— Messerschmitt... Asta-i un nume german, am spus eu, cam prosteşte.
Ea îmi aruncă o privire.
— Normal că e un nume german. Nu pricepi?
— Ce?
— E un avion german. Este die Zeitmaschine, venită să ne nimicească!

Apropiindu-se de coastă, aparatul se înclină în aer, aidoma unui pescăruş în zbor, şi începu să plutească paralel cu ţărmul mării. Cu un şuier zgomotos – şi atât de rapid, încât eu şi Hilary am fost nevoiţi să ne întoarcem brusc pentru a-i urmări traiectoria – trecu pe deasupra capetelor noastre, la aproape o sută de picioare de sol.
Aparatul avea vreo treizeci de picioare lungime şi poate ceva mai mult de la vârful unei aripi până la vârful celeilalte. În bot se rotea o elice, înceţoşată din pricina vitezei. Burta avionului era vopsită în albastru-cenuşiu şi secţiunile superioare, cu pete de cafeniu şi verde. Nişte cruci negre stridente de pe fuzelaj şi de pe aripi indicau ţara de origine a aparatului, iar pe carcasa vopsită existau şi diferite semne militare mai colorate – un cap de vultur, o sabie ridicată şi altele. Partea de jos nu avea nicio neregularitate, cu excepţia singurei încărcături a avionului: o masă de metal în formă de lacrimă, de vreo şase picioare, vopsită în acel albastru atotprezent.
Preţ de câteva clipe, Hilary şi cu mine am rămas pe loc, încremeniţi de această apariţie subită, ca şi cum ar fi fost o viziune religioasă.
Tânărul incitat şi îngropat în adâncul meu – umbra sărmanului Moses, acum pierdut – fu încântat de imaginea acestei maşini elegante. Ce aventură pentru pilot! Ce privelişte glorioasă! Şi ce curaj trebuie să fi avut ca să ridice aparatul în văzduhul întunecat de fum al Germaniei anului 1944 – să înalţe avionul atât de sus, încât peisajul din inima Europei să fie redus la un soi de hartă, o tăblie de masă pictată, acoperită de nisip, mări şi codri, cu oameni mititei, ca nişte păpuşi -, iar apoi sa închidă comutatorul ce lansa aparatul în timp. Mi-am închipuit cum se arcuise soarele pe deasupra navei ca un meteor, în vreme ce sub provă, peisajul, plasticizat de timp, curgea şi se deforma...
Apoi, aripile lucitoare se înclinară din nou şi zgomotul elicei se năpusti asupra noastră. Aparatul se avântă în sus, în depărtare, pe deasupra pădurii şi în direcţia Forţei Expediţionare.
Hilary o luă la fugă de-a lungul plajei, iar şchiopătatul ei inegal lăsă nişte cratere asimetrice în nisip.
— Unde te duci?
Ea ajunse la ghetele sale şi începu să şi le tragă la repezeală, ignorând şosetele.
— La tabără, fireşte.
— Dar...
M-am uitat la grămada noastră mică şi jalnică de scoici.
— Dar nu poţi să întreci acel Messerschmitt. Ce vei face?
Hilary luă pistolul de jos şi îşi îndreptă coloana. Drept răspuns, se uită la mine cu o expresie neutră. Apoi se întoarse şi îşi croi drum prin fâşia de palmieri care delimitau marginea pădurii, pierzându-se în umbrele dipterocarp-ilor.
Zgomotul avionului german se estompă, absorbit de coroanele junglei. Eram singur pe plajă, doar cu scoicile şi clipocitul talazurilor.
Totul părea de-a dreptul ireal: Războiul, importat în acest Paleocen idilic? Nu simţeam deloc teamă, ci numai o bizară senzaţie de dislocare.
M-am dezbărat de imobilitate şi m-am pregătit să o urmez pe Hilary în pădure.
Nici măcar nu ajunsesem la ghetele mele când o voce subţire şi lichidă răzbătu către mine pe deasupra nisipului:
— ...nu!... du-te la apă... nu!...
Era Nebogipfel: Morlocul venea, poticnindu-se pe plajă, spre mine, săpând un şir de găuri adânci şi înguste cu toiagul său improvizat. Am observat cum un colţ desprins al măştii sale fâlfâia în vreme ce el înainta împleticindu-se.
— Ce-i asta? Nu-ţi dai seama ce se întâmplă? Die Zeitmaschine...
— În apă!
Se aplecă pe cârja sa, la fel de moale ca o păpuşă din cârpe, gâfâind mai să-şi dea sufletul. Horcăitul său devenise atât de pronunţat, încât silabele rostite de-abia se mai desluşeau:
— În apă... trebuie să ajungem în...
— N-avem timp de bălăceală, prietene! am zbierat eu, indignat. Nu vezi că...
— Nu pricepi! şuieră el. Tu... Tu nu... Haide...
M-am întors, absent, şi am privit pe deasupra pădurii. Acum puteam să zăresc forma evazivă a acelei die Zeitmaschine ce luneca pe deasupra vârfurilor arborilor, fuzelajul ei verde şi albastru reprezentând nişte pete de culoare pe fundalul frunzişului. Avea o viteză extraordinară, iar zgomotul său îndepărtat aducea cu bâzâitul înfuriat al unei insecte.
Apoi am auzit răpăitul sacadat al pieselor de artilerie şi şuieratul proiectilelor.
— Ripostează, i-am zis lui Nebogipfel, captivat de această scânteie a Războiului. Nu vezi? E limpede că aparatul de zbor a detectat Forţa Expediţionară, însă ai noştri trag cu tunurile în el...
— Marea! spuse Nebogipfel.
Se agăţă de braţul meu cu nişte degete la fel de plăpânde ca ale unui nou-născut, şi gestul lui avea un caracter atât de imperios, era atât de convingător, încât am fost silit să-mi smulg privirea de la bătălia aeriană. Prin masca, soioasă se desluşeau numai frânturi din ochii săi, iar gura îi era o despicătură lăsată în jos, care zvâcnea încontinuu.
— E singurul adăpost destul de apropiat. S-ar putea să fie de ajuns...
— Adăpost? Dar bătălia se desfăşoară la două mile depărtare. Cum este posibil să ne afecteze, dacă stăm aici pe plaja asta pustie?
— Bomba... Bomba transportată de german... n-ai văzut-o? Avea părul lipit de craniul său mic. Bombele din această Istorie nu sunt sofisticate – doar cu puţin mai mult decât nişte simple bucăţi de carolinum pur... Dar şi aşa sunt destul de eficace. Nu poţi face nimic pentru Expediţie! Nu acum... trebuie să aşteptăm până ce se termină lupta.. Se holbă în sus la mine. Nu pricepi? Haide, rosti el, şi mă trase din nou de mână.
În momentul acela îşi aruncase cârja, aşa că braţul, meu îl susţinea.
M-am lăsat dus în apă ca un copil.
Curând am atins o adâncime de cel puţin-patru picioare. Morlocul era acoperit până la umeri; acum mă rugă să mă las în jos, astfel că şi eu eram mai mult sau mai puţin cufundat în apa sărată.
Deasupra pădurii, Messerschmittul se retrase, apoi se întoarse pe o altă traiectorie, năpustindu-se aidoma unei o păsări de pradă plămădite din metal şi ulei; piesele de artilerie urlau către die Zeitmaschine, iar proiectilele explodau în nori de fum ce pluteau în derivă prin văzduhurile Paleocenului.
Recunosc că m-a impresionat acest duel aerian – cel dintâi la care asistam. Prin minte îmi goneau viziunile extinselor încleştări aeriene ce năpădeau, pesemne, cerul de deasupra Europei, în 1944: am văzut oameni care alergau pe deasupra vântului, se ucideau şi se prăbuşeau aidoma îngerilor lui Milton69. Aceasta reprezenta Apoteoza Războiului, am socotit eu. Ce însemna mizeria brutală a tranşeelor în comparaţie cu acest triumf înălţător, această avântare cu capul înainte spre glorie ori moarte?
Acum, Messerschmittul se depărtă pe o spirală de proiectilele care explodau, aproape leneş, şi porni să urce mai mult. La sfârşitul acestei manevre, păru că rămâne suspendat – numai o clipă – la sute de picioare deasupra solului.
Apoi am observat Bomba – acel ucigaş cocon de metal, vopsit în albastru – detaşându-se de părintele ei, foarte delicat, şi începând să se prăvălească spre pământ.
Din pădure se arcui în sus un singur proiectil, care făcu o gaură în aripa aparatului zburător. Se zări o izbucnire de flăcări şi die Zeitmaschine se dădu peste cap nebuneşte, învăluită în fum.
Am scos un răcnet de bucurie.
— Bună lovitură! Nebogipfel, ai văzut?
Dar Morlocul îşi scosese braţele din apă şi acum îmi împingea capul cu mâinile sale moi.
— Jos, zise el. Lasă-te jos în apă...
Ultima imagine a confruntării a fost o dâră de fum ce marca traiectoria prăbuşirii Messerschmittului, iar înaintea sa, o stea strălucitoare, mult prea luminoasă ca să mă pot uita la ea – Bomba care cădea.
Mi-am cufundat capul în mare.



va urma