Imposibila neutralitate (XXXIV)

Gheorghe Grigurcu

Sfînta mare neruşinare

Ca orice fenomen de patologie morală, neruşinarea face
parte dintr-o pedagogie îndoită. Ea ne învaţă „cum n-ar trebui
să”, dar ne învaţă şi ceea ce este ea de fapt. Cu un deget acuzator
arată spre sine, dar totodată se priveşte în oglindă, calmă,
obraznică, saturată de propria-i identitate. Poţi s-o iei în accepţia
care-ţi convine. Dar chiar dacă optezi pentru refuzul ei, se
insinuează, îţi impune obrazul nemijlocit, deşucheat, oribil.
Te terorizează prin impuritatea prezenţei sale care e mai puternică
decît morala ce-o poţi extrage dintr-însa, avînd prestigiul
concretului. Aşa se explică proliferarea şi succesele neruşinării.
Cu cît e mai plină de sine, mai emfatică, mai revărsată, cu atît
are mai multe şanse de-a înspaimînta, deruta, inhiba, influenţa
şi - de ce nu? - convinge. Marele său duşman e pocăinţa. Un
neruşinat care s-ar căi ar fi un caz pierdut pe eşichierul strategiei
sale specifice. Dimpotrivă, unul care îşi etalează impostura
fară contenire, care şi-o asumă cu cinism inventiv, şi-o îmbogăţeşte
cu note impredictibile, e mai mult ca sigur un învingător.
Precum Adrian Păunescu, care, în văzul naţiei, se înclină batjocoritor, asemenea unui bufon, declarînd: „Aveţi nevoie în societatea noastră de un porc? Nu mă uitaţi. Oricînd sînt, ca porc,
la dispoziţia dumneavoastră”. Un porc la dispoziţia întregii
Românii, care se oferă benevol în acest rol, nu e, oricum, un
fapt de toate zilele. E o practică exhibiţionistă „de v îrf’, ce
stupefiază în aceeaşi măsură în care dezgustă. Şi un recurs la
simbol. Ne putem răfui cu un individ abject sau cu altul, dar
cine-i poate sta în cale porcului naţional? Acelei făpturi ce-şi
face loc în scenariul crizei noastre obşteşti, precum o componentă
mitică!


Mărturisim că nu ne-am fi aşteptat la o sinceră, totală
pocăinţă a bardului de la Bârca. Prea adîncă a fost mizeria
morală în care s-a cufundat, prea mlăştinos discursul său linguşitor
şi arivist pentru a nu reprezenta semnalmentele unei naturi
ca şi incorigibile. Ar fi trebuit să se petreacă un miracol pentru
ca aceasta să se schimbe. Ne gîndeam însă la o oarecare prudenţă.
Speram ca apologetul tiranului să priceapă că ar fi în favoarea
lui o perioadă de discreţie, dc retragere, fie şi relativă,
pentru ca lumea să-l piardă din vedere. Uitarea e o formă mecanică
a iertării. Credeam că ultraversatul Păunescu îşi va da
seama de acest lucru. Dar n-a fost aşa! O îm-păunarc (uneori
numele par predestinate!) îi ocultează judecata. Sfidîndu-şi
propriul interes, de lichea cc ar fi putut urma cu folos sfatul
conţinut în celebra scrisoare a lui Gabriel Liiceanu spre a redeveni
cît de cît un om cumsecade, directorul revistei „Totuşi
iubirea” a revenit în prim-planul asigurat de emisiunea tv. a
d-lui Mihai Tatulici. Cu tobele şi trîmbiţelc aroganţei, echivalente
cu o pierzanie. Cu gesturile unei megalomanii cc nc aminteşte
de un prea trist caz istoric, echivalente cu o inconştienţă.
Pletos şi pletoric, hirsut şi neobrăzat ca un monah satanizat,
care, în răstimpul hărăzit reculegerii, a pus Ia calc noi proiecte
maligne. Insolenţa propriei sale comportări e un prilej de jubilare.
Decăderea e o apoteoză savurată cu dclicii perverse. Adrian
Păunescu nu-şi încape în piele de „gloria” cc-o cunoaşte,
una din cele mai soioase din cîte a înregistrat viaţa publică
românească: „Gloria de care mă bucur şi gloria pc care o suport
depăşesc orice limită cunoscută de mine pînă acum (şi nu
numai în legătură cu mine)” („Totuşi iubirea”, nr. 97/1992).
într-un fel are dreptate! Limita depăşită nu e însă a gloriei, ci
a ne-ruşinii.


Citim şi ne uimim de ifosele bardului prostituat, ca de
forme morbid-prodigioase ale acelui cinism despre care spuneam
că distinge marea neruşinare. Sau, după o sintagmă
consacrată de titlul unui mai vechi prozator, sfînta mare neruşinare.
E o ebrietate a laudei de sine, a înscrierii'neîndoioase a
unei asemenea laude în sfera delirului de grandoare. Scăpat
de obligaţia de rîndaş al adulării, sluga ţine a se îm-păuna cu
rangul stăpînului răposat: „Emisiunea de televiziune «O
poveste fără sfîrşit: ADRIAN PĂUNESCU» (...) a avut efectul
unui final de campanie prezidenţială”. Dar ţiganul ajuns nu se
mulţumeşte a fi preşedinte, ci se vrea chiar împărat, întocmai
ca-n basm. Şi dacă nu se poate împărat, măcar... rege: „Cineva
mi-a dat o revistă «Expres Magazin», în care, pe pagina întîi
(...) ocup, împreună cu regele Mihai, faţada revistei. Mare am
ajuns, băieţilor zburdalnici!” Atît de mare, încît s-ar putea să
poftească a fi, totuşi, împărat. îi umblă prin minte şi o muscă
napoleoniană: „Nu-i nimic, mergem înainte, domnule Ţepeluş,
s-a descurcat ea omenirea şi fără Napoleon Bonaparte”. Fără
Adrian Păunescu s-ar descurca, evident, mai greu!! Omagiile
îl copleşesc deja, în cabinetul 3, după tipicul comunist, urmînd
a fi, probabil, în curînd date publicităţii la gazetă, în nespus
de atractive pagini de „telegrame”: „Am primit clipă de clipă,
pe patru linii de telefon, omagii, cuvinte de aprobare, semne
de solidaritate şi fraternitate, din ţară şi de peste hotare”. Să
notăm şi buna dotare a cabinetului 3, care dispune, deocamdată,
de patru linii de telefon. La mai mare! E, oricum, un progres
faţă de ceilalţi scriitori ai noştri, ale căror cabinete de lucru nu
beneficiază, în genere, decît de trei asemenea linii...


Dar Păunescu nu e doar un egolatru, ci şi un exponent -
acum fără perdea, căci marele pericol de a fi tras la răspundere
i se pare că a trecut - al vechiului său program pro-totalitar. în
turpitudinea sa, nu se dă în lături de a-şi prelua, tale quale,
propoziţiile trecutului „glorios”. Greşeli? Da’ de unde! Cu o
mină decisă, bardul înlătură diplomatica speculaţie a lui
Tatulici privitoare la ridicarea la putere, în fiinţa sa, a meritelor
şi erorilor românului comun: „Eu nu cred că am făcut de o
sută de ori mai multe greşeli decît ceilalţi colegi ai mei. Iar
dacă am făcut greşeli, eu le pot oricînd justifica prin sensul
unei lupte la care m-am angajat”. Să le „justifice” prin „sensul
unei lupte”? In ce a constat acea „luptă”, se ştie! Averea, întreprinderile de presă, impertinenţele actuale, bonapartismul dîmboviţean ne revelă că obiectivele ei au fost atinse. Acuzaţia de
a-1 fi linguşit pe dictator nu i se pare linguşitorului său de
căpetenie demnă de a fi luată în seamă, pentru că era... sincer:
„Nu-mi puteam permite să-i adresez lui Nicolae Ceauşescu
cuvinte jignitoare, pentru că nici nu credeam în ele, dar şi
pentru că, exagerînd adeseori adjectivele laudative la adresa
celui ce a fost cîrmaciul României, eu nu făceam ceea ce nu
credeam, nu spuneam una şi gîndeam alta”. L-am crede pe cel
ce, totuşi, voia să pozeze într-un soi de disident, dacă am crede
în capacitatea sa morală de a crede în ceva. Dar poate fi un
atare personaj credibil? Poate avea alt punct ferm al conştiinţei
decît propriul interes, care-i cere o cît mai mare capacitate de
adaptare? Alt reper decît imboldul parvenirii nemărginite care-1
mînă, surescitat şi neguros, pofticios şi ilicit, de la un compromis
la altul, de la un stăpîn la altul? Un asemenea individ
spune ce crede în măsura în care crede ce spune. Adică se
manifestă în ipostaza avantajului de moment, ce-i substituie
orice credinţă. Incoerenţa sa e suverană. Dovezi? Iată una,
dulce, din nenumăratele ce s-ar putea administra. Nu mai
departe decît în acelaşi articol în care îşi reînnoieşte „crezul”
în cauza tiranului, curtezanul său scrie următoarele: „Mi-am
făcut datoria faţă dc cultura română şi faţă de generaţia tînără,
la a cărei mentalitate revoluţionară am contribuit”. Cuvinte ce
configurează un adevărat Everest al neruşinării! Generaţia
tînără e cea care s-a jertfit pentru răsturnarea dictaturii ceauşiste.
Fapta ei cea mai importantă o reprezintă revoluţia din
decembrie, importantă pentru întregul nostru popor, chiar dacă
a fost confiscată de garnitura de rezervă a totalitarismului.
Incontestabil, e vorba iniţial de o revoluţie ce a pecetluit cu
sînge inocent ruptura de lumea pe care a proslăvit-o cîntăreţul
de curte. Cum şi-a făcut „datoria” faţă de aceşti tineri dirijorul
cenaclului Flacăra? Minţindu-i, abrutizîndu-i, drogîndu-i cu o
falsă senzaţie de putere, propagandistic controlată? Aducîndu-i
la cheremul despotului prin nocturne spectacole orgiastice,
simetrice cu faraonicele parăzi diurne? Răscolindu-le trăirile
primare, visceralitatea, spre a-i abate de la o reacţie lucidă,
critică? Vulgarizînd istoria şi cultura noastră, promovînd
kitsch-ul, propunînd modelul cabotinismului de partid? Relaţia
Păunescului cu eroii din decembrie este asemănătoare cu cea
dintre un răufăcător şi victima lui. însă marea, dementa ambiţie
a bardului de la Bârca consistă în a se fi socotit mentor al
tineretului revoluţionar, un lider, dacă se poate chiar principalul
lider, al zguduirii noastre anticomuniste. Hulpav cum e, nu s-ar
învoi a renunţa la nici una din ipostaze, mai ales dacă sînt la
superlativ. Cel mai mare ceauşist şi cel mai mare anticeauşist
în acelaşi timp! Insanitatea contradicţiei nu pare a-1 jena. După
cum nu pare a-i jena nici pe fanii săi, carc-i adoră jegul frazeologic
şi-l urmează în prăpastia confuziei nebuneşti. Proclamîndu-
1 genial şi comparîndu-1 cu Nicola lorga (sic!), un ziarist
mîzgăleşte următoarele odioase vorbe: „A.P. putea stîrni personal
revoluţia din decembrie 1989, dar n-a făcut-o” („Adevărul”,
10 iulie 1992). Bine că nu ni se spune că A.P. ar fi putut crea
Universul, dar n-a făcut-o. Sau o vom afla şi pe asta?!



va urma