ORBITOR (34)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Există zei, dar unde este Zeul? Pentru ce-aţi venit aici, din tur­nurile voastre, din farurile voastre rotitoare? De ce-aţi coborît pe scările în melc, în sinea voastră, pîn-aţi ajuns aici, în sinea tuturor, în Sine? Aţi intuit că orice scufundare (în gînduri, în vise, în cris­telniţă, în mare, în lectură) duce aici? Că oricînd ai coborît o treaptă pe scara vernil a blocului tău, sau în pivniţă, sau într-o grotă din munţi, te-ai apropiat de zonele astea? Vă privesc: sînteţi aici cu toţii: reali şi virtuali şi iluzorii. Persoane reale, personaje din cărţi (bine sosişi, Dionis! şi tu, Oliveira...) sau filme, sau jocuri pe cal­culator (Mario şi Luigi, fiecare cu o koopa grăsuţă în braţe), opaci ca Zoharul, semitransparenţi ca agatul sau străvezii ca viermii abisurilor ― toţi sînteţi aici pentru ce? Fireşte, pentru El. Pentru constructor. Pentru cel ce a plămădit. Pentru ţesător. Pentru ciz­marul Arepus ce ne ţine pe toţi pe genunchii lui tari ca stîncile. Pentru creierul ce ne visează şi sexul din care am ţîşnit, fierbinţi şi urlînd de plăcere. Pentru cel ce mîntuieşte-ncepînd şi care nu mai mîntuieşte să tot înceapă. Ca o femelă de fluture el şi-a-mprăştiat de-aici feromonii în lume, şi voi roiţi acum în jurul pîntecului mustind de sacralitate, tînjind adînc, oh, atît de adînc spre fiinţare, adică spre mîntuire!

Sosind aici, însă, n-aţi zărit nici un zeu. Doar o cavernă cerebro-genitală şi un Excalibur de lumină. Cupa şi spada, mai mari ca mintea şi mai eterne ca sexul ― dar nu şi un zeu. Şi-atunci unul din voi poate să ţipe iarăşi, ca un păianjen: «Dumnezeu a murit!» şi să ne aflăm dintr-o dată în cilindrul morţii, agonizînd, agitîndu-ne, căutînd cu încăpăţînare ieşiri, mutînd scările din loc în loc, găsind caverne oarbe şi reîntorcîndu-ne în cilindru, încremenind de subite fulgere şi de o îndoită vibraţie şi-n cele din urmă stingîndu-ne unul după altul, ca nişte beculeţe, şi rămînînd din noi, pe fundul borcanului, carcase putrede, elitre uscate, ochi morţi. Şi chiar şi aşa triumful ar fi al nostru. Căci inventatorul cenuşiu al borcanului nu l-a umplut, cum crezuse, cu deznădejde, ci cu pură şi proaspătă bucurie. Căci de unde cilindrul? Şi cine-a, meşterit scările? Şi din degetele cui scapără îndoita vibraţie? Că el ne omoară e nimic pe lîngă marea lui milă, pe lîngă-ndurarea copleşitoare ce-a izvorît din inima lui cînd ne-a lăsat să trăim. Trăind, l-am cunoscut. Fiind, ne-am mîntuit, şi mîntuiţi vom fi în veac, chiar sfîşiaţi în bucăţi, chiar zdrobiţi oscior cu oscior. Nimeni, deschizînd ochii, nu vede altceva decît pe tine, Doamne! Nimeni, muncit în chinuri, nu urlă decît numele tău. Iar cel care, trăind, strigă «Dumnezeu a murit!» îşi pune-n mişcare laringele prin alizeele respiraţiei tale.

Nu, Zeul nu a murit, el ne este clipă de clipă, sau mai bine zis ne va fi. Căci toţi tînjim să ajungem cîndva organe, glande, sisteme şi aparate în corpul său, neuroni în talamusul său, spermii în ouăle sale sau numai quarcuri în abisul materiei lui. Şi toată lumea noastră e doar proiecţie, aruncare de sine-nspre el. El nu este Cel-Care-Este, ci mult mai mult: Cel-Ce-Va-Fi. Zeul nu a murit, ci nu s-a născut încă. Noi toţi, deja luminaţi de preştiinţa lui (căci carnea noastră e prevestire, bunavestire), fiind doar bănuiala fiin­ţei lui viitoare, vom fi o dată el, el se va naşte o dată din noi, ca să ne poată naşte cîndva. Şi cum poetul e precedat şi format de forma fără vorbe-a poemelor sale, Dumnezeu însuşi se naşte din miezul creaţiei lui ca s-o poată crea. Toate lumile există ca să fie existate. Toate sînt gravide cu propriii zei, monadele sînt femei îngrecate cu statui de lumină, arborele-nstelat e-nflorit şi în ovarele florilor e vid şi e bucurie. Toţi creatorii sînt creaturile creaturilor lor şi se nasc ca să le creeze, formînd o dualitate nefisurabilă.

Noi sîntem creaţie. Într-o lume superioară cineva ne va scrie, literă cu literă, sau va desena, trăsătură cu trăsătură, sublimul şi grotescul siluetelor noastre. Şi orice gest putem face, îl putem face. pentru că va fi descris cîndva într-o operă, şi nimic din ce nu va fi scris nu putem gîndi sau trăi. Şi vorbim ce ni se pune în gură, şi ve­dem ce ni se dă de văzut, şi ni se-ntîmplă ce ne e scris să se-ntîmple. Dar sîntem creaţie înainte de-a fi creată, căci a fi creat implică mereu a crea. Sîntem aici într-un limb, la marginea existenţei, căci ce este centrul dacă nu o margine interioară? Coborînd în sine, ani şi ani, cu încăpăţînare, zbatere şi nesomn, strîngînd din dinţi pînă la ruperea-n ţăndări a dinţilor, lăsînd în urmă o dîră băloasă de sînge, dejecţii, procese logice, calciu şi frică, ajungem aici, ca să ne găsim dintr-o dată, la sfîrşitul vieţii noastre ― în faţa vieţii noastre, ridicată-naintea ochilor noştri ca o scară monumentală, dar pe care nu putem urca nici o treaptă, nu pentru că slăbiciunea ne-ar îm­piedica ― nu, voinţa nu ne lipseşte ―, ci pentru că sîntem aici la marginea de netrecut a nemărginirii, şi oricîte trepte-am urca vom fi tot la margine, şi chiar dacă lumina fiinţei noastre ar creşte de o mie de ori cu fiecare treaptă urcată, în faţa următoarei am fi la fel de profani, mărginiţi şi opaci ca în faţa primei trepte suite vreo­dată. Astfel vom rătăci, pe scara lui Iacob, etern, la periferiile Dumnezeirii, pe maidanele revelaţiei, privind tînjitor spre izvorul de flăcări din depărtare. Pentru că nu poţi intra în etern gradual. Minunea nu se dă în paşi succesivi. Dincolo de ziduri sînt alte ziduri, şi dincolo de ziduri alte ziduri, şi minunea e perspectiva nesfîrşitelor ziduri înfăşurate strîns unu-n altul, cum trandafirul nu e miezul lui, ci înfăşurarea înmiresmată de petale, de margini, de suprafeţe. Şi trandafirul de cristal îl vei rupe deodată de pe codiţa lui de iridiu, căci nu-i de nici un folos să-i rupi petală după petală.

Şi, fiindcă sîntem creaţie înainte de-a fi creată, ne-am adunat aici toţi cei care vor fi creaţi (căci asta ştiţi, Ştiutorilor: că veţi fi o dată creaţi, şi că neştiutorii nu vor exista nicicînd în această lume, aşa cum într-o carte nu poate exista un miriapod sau un erou sau un zîmbet dacă autorul n-a scris: «miriapod», «erou», «zîmbet», şi, de fapt, voi, ştiind, deja existaţi şi, existînd, sînteţi deja mîntuiţi, fie şi numai de mîntuială), de frica fără limite de-a nu rămîne mereu în acest limb. Îmi imaginez urletele de groază ale tuturor nenăscu­ţilor; nefiinţa trebuie să fie numai groază şi oroare de sine, numai răcnete de infern. De frică ne adîncim în noi înşine, strigîndu-ne zeul aşa cum copilaşul, în camera-ntunecoasă, îşi strigă mama. Ce nu ştim e că şi zeul, în acest timp, scînceşte de frică, fiindcă nici el încă nu-i zeu, aşa cum o femeie nu-i mamă pînă ce n-a născut un copil. Aşa orbecăiesc unul spre altul, prin frică, lumea şi zeul ei, Lumea şi Dumnezeu.

Sîntem aici ca să ne naştem mama. Ca să îl naştem pe cel ce ne va naşte. E drept că nouă ni se interzice Ieşirea şi că nu ne vom naşte în alte lumi. Nu vom ieşi nicicînd din acest pîntec, dar toţi sîntem pîntecul din care El se va naşte, căci orice lume-i un pîntec în umflare şi în contracţie. Noi ne vom mîntui prin el, inven-tîndu-l, zămislindu-l pe el, care va creşte în aparenţă în lumea noastră, dar cu adevărat într-o lume uriaş mai înaltă, căci el, nălţîn-du-se din planul nostru ca o creastă de val, în a treia, de neimagi­nat, dimensiune, se va curba spre noi ca să ne vadă, să ne descrie, să ne creeze silabă cu silabă şi rînd cu rînd, cum atîrnăm pe statuia de perlă a corpului său. Ce vom vedea din el vor fi doar secţiuni, căci el e perpendicular pe lumea noastră, cum se apleacă adînc asu­pra ei. Vom vedea corpurile lui succesive: la cîteva luni, la un an, la trei ani, la cinci ani şi trei luni, la cinci ani, trei luni şi o oră, la cinci ani, trei luni, o oră şi patru secunde..., cum se taie-n felii ui­mitor de subţiri, la microtomul mecanic, preparatele microscopice fixate în lactofenolul Amann, colorate apoi cu verde de iod şi fuxină (căci ele sînt străvezii-scînteietoare de fapt, şi s-ar pierde cu totul în străvezia noastră iluzie), dar vom pierde cu totul ceea ce nu-i coplanar cu discul vieţilor noastre, aşa cum personajele unui film nu vor vedea nicicînd raza groasă care le proiectează, nici sutele de ochi ce-i privesc din sala întunecată. Îl vom vedea cres-cînd printre noi, dar el nu va fi dintre noi, vom interveni discret, succesiv, în viaţa lui, în aşa fel încît să-l facem să ajungă ce este, n-o să lăsăm nimic, nimic la voia-ntîmplăni. Căci cel mai mic incident: un viermişor zbătîndu-se, atîrnat de un fir invizibil, un fulg de zăpadă ce-i va atinge neprevăzut bărbia, o inflexiune în vocea oricăruia dintre noi ― va modifica o literă, un rînd sau un paragraf din cartea pe care el o va scrie, şi care e singura noastră lume. Un strănut inoportun, şi unul dintre noi va dispărea. Un tremurat din gene, şi el nu va scrie nimic, niciodată. Vegheat de noi ca de zeci de mii de apostoli, slujit de noi ca de cohorte de îngeri, băiatul va creşte în înţelepciune şi în vigoare, dar ât va creşte în slavă nu vom putea vedea niciodată. Căci el va fi-n acelaşi timp între noi şi-ntr-o lume mai mare, avînd în plus dimensiunea slavei, lume căreia-i sîntem doar o plată, ştearsă proiecţie. Şi acea lume a slavei nu este la rîndul ei decît plata, ştearsă epură a unei lumi de hiper-slavă, cu un alt zeu care o scrie în urletul de aur al inspiraţiei, scris la rîndul său de un altul... Şi tunelul de aur tot mai intens şi mai greu se întinde la nesfîrşit, ca un şirag de perle în care firul ar fi doar un punct infinit de lumină, iar mărgelele ar fi îmbucate una într-alta, străpunse toate de orbitorul lor miez. Şi e atît de bizar că fiecare din sferele de sidef se-ntemeiază pe celelalte, că se naşte din cea de sub ea tocmai ca s-o poată, cîndva, naşte, într-o nesfîrşită pîlpîire de virtual şi ireal şi real, într-un dans de transparenţe şi opacităţi, în jurul firului redus la cea mai extatică stea..."

Floarea de oţel era acum complet deschisă, lăsînd să zvîcnească în centrul ei creierul, turtit de propria lui greutate, al lui Fra Ar-mando. Mulţimile înfometate de miracol îl priveau cu jind, ca pe-o pîine pufoasă, şi aşteptau poate să le fie împărţit tuturor, ca toţi să se sature, şi să mai rămînă încă multe coşuri cu firimituri. Undeva, în primele rînduri, o femeie costelivă ţinea în braţe, cu un fel de mîndrie, un cilindru gros de sticlă în care plutea, puhav şi lenevos, un fetus gălbui. Mi-am amintit de fiola din buzunar. Am băgat mîna după ea şi-am apucat-o, fierbinte şi dură. Dar ea nu putea fi trasă afară, căci era carne din carnea mea, era sexul meu erect, cu sămînţa ajunsă pînă-n vîrf şi gata să ţîşnească. Oare toţi bărbaţii din mulţime or fi fost în erecţie? Pînă şi băieţii mici, pînă şi bebeluşii adormiţi în basmalele înflorate din spatele mamelor? Am privit pe furiş în stînga mea, spre un pitic asudat, miop, cu o gură hidos de roşie: da, i se vedea membrul sculat prin pantalonii de doc. Nu m-am mai îndoit de acest efect ciudat al apropierii de sacru, cum am ştiut şi că toate vulvele femeilor şi fetiţelor se umeziseră dulce. Căci de cîte ori visăm se petrece lucrul acesta, indiferent de conţinutul visului nostru, de parcă lumina mare a visului ar fi de aceeaşi natură cu mireasma obrazului şi catifelarea pielii şi asprimea părului pubian al celuilalt, celeilalte, de parcă visul ar fi partenerul nostru interior, femeie dacă sîntem bărbaţi şi bărbat dacă sîntem femei: el ne excită, ne stîrneşte lichidele seminale, lubrifianţii, ne-ncinge minţile cu fantasme şi-ncolăciri... Să ejaculăm în uterul visului nostru, să ne fecundăm, ca melcii, pe noi înşine, să facem dragoste cu noi înşine între pereţii de caolin ai ţestei noastre ― asta dorim mereu, şi ne-am dorit-o poate întotdeauna...

"El se va naşte aici, continuă preotul, cum aici ne naştem cu toţii, căci aici se întîlnesc toate minţile şi toate sexele noastre. Aici se-ntretaie şi devin unul singur toate uterele. Punctul central al lumii noastre e punctul central al fiinţei fiecăruia dintre noi. Toate femeile care-au fost însămînţate vreodată au fost însămînţate aici, cum toţi oamenii, oricît de diferiţi, se-ntîlnesc în ideea de om. Îl va naşte undeva, cîndva, o femeie concretă şi vie, dar noi trebuie să-l concepem aici mai întîi. Cum ar putea deveni cineva un profet fără să aibă un model de profet? Cum s-ar putea naşte vreodată un zeu dacă n-am şti că există zei?"

Fra Armando se-ntoarse către coloana vuitoare de lapte şi sper­mă, ale cărei viţe se suceau şi se-ncolăceau în turbioane rapide. Vorbi către ea, cu braţele-ntinse spre ea, într-o limbă necunoscută. Uneori mi se părea că recunosc guturalele negrilor somalezi, sau glotalele arameilor. Plescăitul dogonilor, cvintele javanezilor. "Ti-kitan", striga foarte des, ca un tact obsesiv al discursului, şi cînd rostea (lătra? blestema în torturi? scrîşnea din măsele?) cuvîntu-ăsta, făcea şi cu mîinile un gest, mascat pe jumătate de efodul aurit şi de manipulumul ce-i dubla mînecile de serasir. Parcă-şi afunda ghea-rele-n stern, îşi smulgea cu un efort dement coastele şi rupea inima din rădăcinile ei ca s-o-ntindă, cu neasemuită teroare şi devoţiune, Iordanului vertical. Acesta se aprindea din nou, pîlpîind, fluturînd, pînă la consistenţa şi lumina aurului lichid, biciuit parcă de consoanele barbare, de sîsîiturile şi glissandourile vocii marelui preot. Fascinat de invocaţia sa bizară, abia dac-am observat cum în gloata pîn-atunci încremenită se petrecea de la o vreme o agi­taţie : cîte una, zeci de fete goale pînă la brîu, cu părul împletit în sute de cozi, cu pupilele dilatate de beladonă, ieşeau în faţă, îm-pingînd cu umerii şi cu şoldurile pe cei din preajmă. Sfîrcurile unora erau străpunse de sticloase inele de jadeită. Altele aveau o zvastică violetă tatuată-ntre ugere. Mai mult de o sută de fete um­plură curînd spaţiul dintre preot şi gloate. Unde călcau, cu picioarele goale, pe dulcea podea de piatră străvezie, rămînea urma umedă a tălpilor, înconjurată de aburi, care se resorbea apoi cu încetul.

"Tikitan!", răcni pentru ultima oară sacerdotul, iar cele o sută de fecioare îngînară şi ele, ca un ecou, silabele sfinte. Gurile lor cu buze groase, tatuate grosolan pînă la gingii cu semne albastre, ră­maseră deschise, iar limbile roşii şi voluptuoase se arătară pe toată lungimea lor, sub arcul dinţilor strălucitori. Ciudată şi înspăimîn-tătoare vedenie: cu ochii dilataţi, cu limbile scoase la maximum, fetele tremurau. Grupe întregi de muşchi, pe pulpe şi braţe, dar şi de-a lungul coloanei, le zvîcneau cu o viaţă proprie, ca la epileptici sau ca în marea criză isterică. Pe limbile musculoase li se iviră mici umflături, mărind textura papilelor gustative. Ele crescură tot mai mult, pînă ce deveniră buboaie albicioase, de neprivit, care crăpară unele după altele, smulgînd ţipete ca de naştere din gîtlejul martirelor. Cu aripile încă umede, cu o boabă de lichid scînteietor la capătul trompelor răsucite, ieşiră din băşici sute şi mii de fluturi. La început palizi ca embrionii, se colorară rapid în culori caleido-scopice, catifelate sau metalice, şi-şi luară zborul de pe limbile sfîrtecate. Curînd, întreaga cavernă roia de ei, dar cei mai mari şi mai frumoşi, cu ochi ca ai peştişorilor chinezeşti şi cu cozi flu-turîndu-le de-o palmă la capătul aripilor, se-nvîrteau leneş în jurul florii de oţel şi creier de pe marginea abisului.

"Tikitan!", murmurară mulţimile, şi m-am pomenit şoptind şi eu, cu ele, cuvîntul barbar. Fecioarele se prăbuşiseră pe pardoseală şi zăceau acolo ca moarte. Doar cîte un fior le mai agita carnea gelatinoasă. Zeci de fluturi, plini pe aripi de ochi de păun sau de crenguţe de coral, mişunau acum pe creierul dezgolit al lui Fra Armando, ca un polen gros, de pluşuri şi catifele. Cu luni de zile în urmă, în nenumărate locuri de pe sfera pămîntească, fete tinere se plimbaseră pe cîmpuri cu flori. Un fluture mare şi greu, venit de nicăieri, le dăduse roată, iar ele se trîntiseră acolo-ntre crăiţe şi cerceluşi şi, dintr-un impuls interior, de parc-ar fi vrut, iarna, să prindă un fulg de zăpadă, scoseseră limbutele de mici jivine şi lăsaseră fluturul să li se aşeze acolo şi să le mîngîie cu aripile palatul striat ca al pisicilor. O plăcere neaşteptată se dovedi tre-pădarea măruntă a celor şase picioruşe pe mucoasa linguală, însă curînd o durere vie îi luă locul. Căci bestia înaripată îşi înfipsese ovipozitorul dinţat în carnea stacojie, însămînţînd-o cu ouă mici ca seminţele de mac. Apoi îşi luase iar zborul şi pierise, lăsînd fata să bocească-ntre flori ca violată de-un zburător din poveşti.

Atunci scoarţa cerebrală a preotului începu să radieze o aureolă de foc, care carboniza ca pe nişte frunze uscate aripile lepidopterelor. Apoi, ca un balon umplut cu hidrogen, encefalul său roz şi bălos începu să se ridice, cu tot cu cerebel şi punte, trăgînd după el măduva spinală, eliberînd-o din canalul galben al vertebrelor. Trupul, golit de substanţa cea nobilă, căzu la pămînt ca voalurile unei curtezane, lăsînd acest al doilea corp, mai adevărat, să plu­tească liber şi strălucitor în aerul ca un jeleu gros al sălii. A rămas acolo, peste capetele noastre, imobil, cît timp a durat supliciul in­suportabil al Ceciliei. Fiindcă-n curînd din grupul nostru ieşi Albi­nosul, a cărui faţă de Pierrot alb îşi accentuase mai mult ca niciodată trăsăturile negroide. Îşi pleznea din cînd în cînd de cizmele mili­tare gîrbaciul din vînă de bou cu care, cînd ajunse lîngă trupul mototolit al lui Fra Armando, îl împinse peste marginea abisului. Se-ntoarse apoi crunt către mulţimi, se repezi spre cei din primele rînduri şi-i croi din toate puterile, icnind, pînă ce biciul azvîrli în aer stropi de sînge, bucăţi de degete şi de urechi sfîrtecate. Neamu­rile se-mbrînciră şi se-mbulziră, zbierînd, pînă cînd un mare am­fiteatru, plin de trupuri căzute, spintecate pînă la os de vîna de bou, se arcui în jurul Stăpînului, departe însă de acesta. Tăcerea era acum deplină, nici măcar răniţii, unii cu beregata tăiată, alţii cu ochii crăpaţi, neîndrăznind să mai geamă. Înspăimîntător, în această tăcere, era zgomotul blacheurilor de oţel ale cizmelor pe dalele hialine. Cît despre tăcerea cascadei din centrul lumilor, ea era o linişte mistică, negativă, alături de care lipsa oricărui zgomot ar fi fost o monstruoasă cacofonie. Era liniştea din afara auzului, din afara urechii, din afara conştiinţei, din Afară. Monsieur Monsu îşi îndreptă, cu un gest reflex, uniforma colonială şi se-ntoarse către curgerea sidefie. Cu coada biciului desenă în aer o împletitură com­plicată, indescifrabilă, care persistă o secundă, ca un macrame iluzoriu, în văzduh. Curgerea coloanei vîscoase se opri dintr-o dată, şi tăcerea, de data aceasta una terestră şi unsuroasă, ne năclăi ca o sudoare. Marginile coloanei se resorbiră lent către centru, pînă cînd doar o sferă, o perlă de sidef cît o catedrală, rămase în mijloc, plutind pe abisul negru. Perla colapsă rapid, sporind poate enorm în densitate, ca să rămînă pînă la urmă doar atît de spaţioasă încît diametrul ei central să poată fi subîntins de un om cu braţele şi picioarele desfăcute. Procese chimice stranii se declanşară în boaba lăptoasă, pînă cînd se schimbă într-o raclă de cristal orbitor, aruncînd fulgere curcubeene...

Fluturii de sub năpraznica boltă fîlfîiau tot mai încet din aripi, ca nişte jucării cu cheiţă în continuă destindere a arcuşorului in­terior, pînă ce căzură pe podea, cu miile, ca să putrezească acolo aproape instantaneu. Şi cînd cheratina zdrenţuită li se înnegri şi prinse mucegai, se văzu că insectele aveau schelet şi craniu, doar că oscioarele fine ca nişte ace păreau făcute din acelaşi cuarţ orbitor ca şi racla din buricul pămîntului. După risipirea în aer a cărnii lor de aspic, oscioarele se fărîmară şi ele, fiecare în două bucăţi, fiecare bucată în două fragmente, fiecare fragment în două granule, fiecare granulă în două scîntei de violet şi oranj, fiecare scînteie în două pulberi albe ca zahărul pudră. În cîteva clipe eram înveliţi pînă la glezne într-un nisip fin, vălurit, care mai ardea uneori din cîte-un minuscul cristal.

"Nimic, nimic nu există, rosti încet Albinosul în tăcerea asurzi­toare. Sîntem pînze subţiri de păianjen umflate şi sfîşiate de vînt. Sîntem franj e de interferenţă pe un balon de săpun, multicolore, umede, disperate... Sarcopţi în pielea balonului de săpun, lăsîndu-ne acolo ouăle şi gunoiul... Lumea noastră e fără greutate şi sens. Sîntem simulacre de ireal, la rîndul lui simulacru. Şi numai privită-n grosime, din capătul de sus sau de jos, foiţe peste foiţe străvezii, această scară a irealului s-ar opaciza pîn-la realitate. Dar nu există un capăt de sus sau de jos, şi nu există ochi care-ar putea privi de acolo. Foi peste foi peste foi, lumea noastră este o carte cu pagini de pieliţe. Şi pieliţele au vase de sînge şi nervi. Şi glomerule de sudoare-mpuţită.



va urma