Imposibila neutralitate (XXXV)

Gheorghe Grigurcu

Afirmaţii aberante

Socotită o „invenţie” a veacului XX, literatura absurdului
e - s-ar părea - suficient de abundentă. Poate că şi din pricina
faptului că demonul ce-o inspiră, Absurdul în persoană, este
mai prezent şi mai activ decît odinioară, înzestrat cu ideologii
şi strategii, cu tehnici şi tertipuri inedite. Pentru că e mai real
ca alte dăţi, avînd grija perversă de a-şi anunţa, nuanţat şi dialectic,
prezenţa prin dureroasă conştientizare şi sarcastică autoconştientizare.
Dar nu e decît o iluzie ca atîtea altele. Nemulţumit
de „uriaşele stocuri supranormative” ale materiei sale, care,
în viziunea crepusculară a lui Ion D. Sîrbu, dădeau impresia a
ajunge pentru cîteva bune decenii, Absurdul acesta de nesmintită
actualitate, care se joacă prefacînd realul, după plac, în
„suprareal” şi „subreal”, pofteşte a se multiplica şi pe mai
departe. Nesăţios de sine şi vanitos peste poate, se doreşte
înmulţit de asemenea în textele ce-1 certifică. Texte ce izgonesc
raţiunea şi morala salvatoare „în vise, în cărţile uitate sau în
subtextul unor rugăciuni ilicite”, după cum se exprima, cu
putere de Adevăr pentru multă vreme, exilatul de la Craiova
mai sus menţionat, în paginile căruia ne regăsim cu emoţie nu
o dată. Unul din ele, care întrupează fară pic de îndoială figura
proliferantă a Absurdului nostru celui de toate zilele, e semnat
de Adrian Păunescu şi poartă un titlu, după cum vom vedea
îndată, narcisiac: Marea neruşinare („Totuşi iubirea”, nr. 261/
1995).

Ce susţine, de data asta, bardul de la Bârca? „îndeobşte,
în judecăţile anticomuniste de după 1989 se pleacă de la ideea,
în general nedovedită, că socialismul românesc a contravenit
esenţei umane, a fost o anomalie, a fost o derogare de la regulă”.
Deci, reconstituind faţa afirmativă a propoziţiei, „socialismul
românesc” ar fi fost o expresie a fiinţei umane, 1111 fenomen
firesc, o confirmare a „regulei”. Dacă esenţa umană este tarată,
mizeră, caricaturală, dacă firescul este minciună tentaculară,
iar regula este violenţa multilateral dezvoltată, îi putem da
dreptate preopinentului nostru. Ce ar mai fi de „dovedit” aici?
Ajunge o simplă schimbare a codului. Totuşi, codindu-se a
tăia nodul gordian, Adrian Păunescu manifestă o slăbiciune
pentru „dovezi”, pe care inşi din categoria d-sale n-ar trebui
s-o aibă. „Nu se putea dovedi că n-ar fi existat economia naţională,
că s-ar fi dărîmat cultura naţională, nu se putea susţine
că învăţământul n-a fost gratuit, nu se putea contesta binele
mare pe care-1 făcea oamenilor împrejurarea că nu plăteau asistenţa medicală, nu se putea susţine că România n-ar fi avut o
politică independentă, prin N. Ceauşescu şi P.C.R.”, articulează
avocatul „epocii de aur”, în continuare. Dar dacă vrea
dovezi, de ce să nu i le oferim? Dovezi luate din sfera percepţiei
elementare, care n-ar putea decît să-i dea pînă la urmă satisfacţie
celui ce, pe de altă parte, declară că „personal” crede în
democraţie şi că „democraţia nu se poate lipsi de criteriile
logice”. Potrivit „criteriilor logice”, economia naţională a „epocii
de aur” a capotat într-un declin ce ne-a situat la coada Europei,
ducînd la o stridentă pauperizare generală, cultura naţională
a fost supusă jugului unui dirijism şi unei cenzuri tot mai
apăsătoare, dărîmarea unor biserici, instituţii şi lăcaşuri de cultură
devenind chiar de ordinul concretului simbolic, învăţămîntul
se înfăţişa tot mai infestat de propagandă, subminat de
corvezi extrapedagogice şi invadat de mediocritate şi corupţie,
asistenţa medicală era înapoiată şi bizuită pe o salarizare a
cadrelor atît de precară, încît „gratuitatea” ei, în practică, se
reducea considerabil, iar cît priveşte faimoasa politică ceauşistă
a „independenţei”, nu constituie un secret pentru nimeni natura
sa diversionistă şi demagogică, stalinismul său drapat într-un
costum naţional pîngărit. Sîntem, oricum, curioşi, dacă raportîndu-
ne la asemenea dovezi, Adrian Păunescu va mai opta
pentru „criteriile logice” ori va prefera, după cum s-a obişnuit,
mistica omagiului şi a injuriei, în orice caz mai puţin complicată,
chiar dacă idolii săi se schimbă într-un chip derutant...

Nu mai puţin fidel iraţiunii se arată poetul-senator atunci
cînd îşi mărturiseşte idealul înalt al unei „societăţi capitalistsocialiste” (Nu e cumva pseudonimul restauraţiei, care l-a copleşit cu demnităţi şi onoruri - relaţiile acestora din urmă cu
onoarea reprezentînd o altă chestiune?). Remarcăm că o asemenea
societate se bazează pe principiul atît de actual al reciclării
deşeurilor, în situaţia de faţă nomenclaturistc. Precum o afacere
de familie comunistă, ce-şi manifestă solidaritatea la greu. O
mînă spală pe alta. Acest „socialism democratic” nu s-ar putea
construi, vezi bine, „fără foştii mari manageri socialişti, fară
competenţele care au dat viabilitatea economiei comuniste”.
„Competenţe”, evident, pe măsura „viabilităţii” în chestiune.
A strălucitei politici a frigului, foamei, întunericului, fricii. A
cozilor interminabile şi a osanalelor la fel de interminabile, în
care ştim noi cine era expertul între experţi. Şi întrucît îşi închipuie
că n-a fost „înţeles”, Adrian Păunescu se explică îndeajuns
de distractiv: „Să ne înţelegem. Eu n-am nostalgia ideilor comuniste, ci nostalgia marilor directori şi a remarcabilelor miniştri
de meserie din rândurile Partidului Comunist Român”. Nici
nu ne imaginam că ar fi fost un comunist „în crez” (n-are organ
pentru crez, oricare ar fi acela). în schimb, sîntem convinşi
că are nostalgia directorilor şi miniştrilor adulatori ai dictatorului,
„mari” şi „remarcabili” întîi de toate cayesmani, ca părtaşi
prea plecaţi ai capriciilor, abuzurilor şi paranoiei prezidenţiale.
Aceasta este treapta imediat superioară Păunescului, către care
bardul oficial privea cu jind. Cu astfel de indivizi se simţea
consubstanţial în mentalitate şi comportament comunist, lucruri
niţel diferite de ideologia comunistă, de care se leapădă
ca de o mănuşă murdară, însă împotriva cărcia n-ar fi îndrăznit
înainte să cîrtească fie şi printr-o singură silabă. Instinctiv,
pricepe că locul său este alături de nomenclaturişti, întru sprijinire
mutuală. îl „înţelegem” şi noi. Ne dăm seama că atitudinea
de „mamă a răniţilor” pe care o manifestă asiduu faţă de foştii
dregători ai comunismului îi prieşte. Deşi adaosul că „remarcabilii
miniştri de meserie” ai împuşcatului (care „meserie”? Se
eliberează undeva atestate pentru o atare „meserie”? Chit că
e, mai mult decît multe altele, „brăţară de aur”!) ar fi utili azi,
nu e decît o dulce aberaţie. O aberaţie circumscrisă de cea,
încă mai savuroasă, a hibridului capitalist-socialist, a „democraţiei
originale” cum ar veni, cu 80% (măcar) capital moral
„de partid şi de stat” totalitar.

La un moment dat, absurdul dobîndeşte un aspect bestial-
idilic. Pentru ca expresia noastră să nu pară, la rîndul său,
absurdă, să-i dăm cuvîntul exersatului circar de imagini tendenţioase: „în mod ilegitim, soldatul sovietic de ocupaţie a siluit
România, viol în urma căruia avea să se nască o fiinţă pe care
aş numi-o «generaţia mea». N-avem noi nici o vină că justiţia
internaţională n-a funcţionat şi că a venit peste mama celovekul
şi i-a schimbat viaţa. (...) Problema ilegitimităţii nu se mai
poate pune însă, după ce copilul, care a rezultat din acea
agresiune, e pe picioarele lui şi toate avuţiile din curtea mamei
sale au fost spălate şi puse-n ordine, investite şi determinate
să producă”. Mai că-ţi vine să crezi! De dragul acestci alegorii
pe muchia trivialului, Adrian Păunescu îşi ia îngăduinţa a
insulta nu doar propia generaţie, ci încă cel puţin una, care s-a
ivit în urma înrobirii României. Vorbind cu jovială iresponsabilitate
în numele lor şi pretinzînd că nu sînt decît rodul unui...
viol. Chiar îşi închipuie bardul ceauşist că toţi cei ce s-au născut
după 23 august 1944 şi au trecut prin sistemul educaţional al
regimului prosovietic (aşa a fost, în pofida aparenţelor, pînă
în 1989), pe care nu ostenea a-1 proslăvi, ar fi nişte bastarzi
ideologici? Nişte scandaloşi „oameni noi”, produşi dinîmpere-
1 chierea ocupantului străin cu băştinaşii? Şi apoi de unde ideea
că toate „avuţiile” din curtea maternă ar fi fost, sub comunişti,
„puse-n ordine”, „determinate să producă”? Ne întoarcem la
cele reamintite mai sus. De fapt, „violul” iniţial, săvîrşit de
„celovekul” bolşevic, a fost urmat de nenumărate altele, într-o
suită de agresiuni asupra trupurilor şi conştiinţelor ce nu poate
fi uitată, nu poate fi iertată. Cu cinism. Adrian Păunescu îşi
susţine necuviinţa astfel: „Dacă socialismul este ilegal, toate
epocile pe care le-a traversat România sînt ilegale şi ar însemna
că ne aflăm în mezozoic”. Şi cu un încă mai mare cinism,
încearcă a apăra „momentul criminal al violului” (în realitate,
răstimpul lung al unor violuri pe care nici o statistică nu le-ar
i putea vreodată epuiza) cu ajutorul unui citat din Walt Whitman:
„Tot ce s-a întîmplat, trebuia să se întîmple”. Marele vinovat:
destinul. Ce formalităţi trebuie oare îndeplinite pentru a traduce
destinul în faţa justiţiei?

„Curios” i se pare Iui Adrian Păunescu că mulţi dintre
cei ce contestă totalitarismul acceptă monarhia: „Ce criterii îi
determină - se întreabă poetul de curte republicană - să
pretindă socialismului de dezvoltare un comportament, dar,
în schimb, să considcre că singurul tratament pentru excesele
de anarhie ale democraţiei este autocraţia regală? Adică, de
ce ar fi de preferat - în temenii democraţiei - răul numit Regele
Mihai, răului numit Preşedintele Ceauşescu? Deocamdată,
Regele Mihai n-a avut tăria nici să trăiască, nici să moară pentru
ţară, în vreme ce preşedintele Ceauşescu a avut această încăpăţînare, care-1 martirizează treptat-treptat: a trăit pentru ţara lui, a murit pentru ţara lui”. Lăsînd la o parte ambiguitatea sintagi
mei „excesele de anarhie ale democraţiei”, în care am putea
citifiorul de spaimă al zelatorului dictaturii ce era cît pe-aici
să fie linşat, să precizăm că monarhia constituţională a Româ-
nici n-a fost niciodată o „autocraţie”. Jongleurul de termeni
scapă una din farfuriile sale, care se sparge în ţăndări. Dar
zgomotul strident produs nu ne împiedică a aprecia cum se
cuvine, adică printr-o reacţie de indignare, aserţiunea infamă
ce urmează. Conform acesteia, regele Mihai ar fi egal, sub
semnul răului, cu... Nicolae Ceauşescu. Pînă aici coboară,
aşadar, autorul ce ne aducea la cunoştinţă că ar crede în democraţie
şi „în criteriile logice”! S-o spunem pe şleau: bufonul
propagandistic, care a lustruit pantofii cizmarului descreierat,
confecţionaţi bineînţeles de altcineva, pînă cînd acesta l-a
îmbrîncit, scîrbit pînă şi el de atîta mişelie, cultivă răul în aşa
cumplită măsură, încît nu se sfieşte a desfigura una din figurile
luminoase ale istoriei noastre, pentru ca imaginea hidoasă a
„eroului” său să dobîndească un avantaj. Un amestec de iconoclastie şi iconodulie, deopotrivă de groteşti. Regretînd, probabil, că suveranul legitim al României n-a fost executat, Adrian
Păunescu n-are, el, tăria de-a recunoaşte că mai marii întru
teroarea comunistă au fost cei ce l-au detronat şi l-au silit pînă
azi pe monarhul nostru a rămîne departe de ţară. Cum ar putea
un om cu bun simţ a învinui o victimă? Cum ar putea cineva
fară obrazul de toval al lui Adrian Păunescu a-1 proclama
„martir” pe tiranul răsturnat de la putere de către poporul
revoltat şi executat de către proprii săi „tovarăşi de luptă”?
Oare Nicolae Ceauşescu şi-a dat viaţa benevol? Pe cîmpul de
luptă? Ori avînd de ales între păstrarea credinţei strămoşeşti
şi abjurare, precum Brâncoveanu? „A trăit pentru ţara lui”,
susţine principalul său cîntăreţ de curte. Nu cumva a trăit pentru
propria sa sete de putere patologică, pentru grandomania sa
care ne-a umplut de ruşine şi ne-a decimat precum un flagel?
Nu cumva a murit pentru că în sînul lumii comuniste se aplică
periodic, ca într-un Bizanţ sălbăticit, legea suprimării conducătorilor?

Să presupunem însă că Adrian Păunescu e consecvent
(deşi, vai, n-a fost nici măcar în această privinţă) cu ditirambii
impudici închinaţi, în cantităţi industriale, „geniului Carpatilor"
şi supersavantei sale soaţe, „de renume mondial”. Să
admitem că îl admiră sincer pe funestul dictator, în virtutea
unei debilităţi cerebrale şi distrofii morale. Atunci cum se
explică lauda, chiar dacă nu la fel de băloasă, din motive de
tactică „democratică”, pe care o aplică celui ce a patronat
execuţia Ceauşeştilor, fără suficient temei legal, printr-o manevră
de tip NKVD? E vorba aici de aspectul cel mai respingător
al atitudinii bardului de la Barca. Iată desenul irecuzabil, în
pagină, al cîtorva din limbile sale, din nou pline de ardoare:
„Dacă nu era Ion Iliescu, şocul trecerii bruşte, la un capitalism
revanşard, ar fi putut primejdui nu numai bazele societăţii,
ci şi bazele ţării”; „meritul acestui remarcabil om politic”; unul
„dintre cei mai inteligenţi şi mai luminoşi oameni politici pe
care i-am cunoscut”. Şi, în oportunistă conexiune, o asemenea
încercare de „justificare” istorică: „A se reţine deci: legîndu-şi
încrederea de un alt comunist, aflat în conflict cu Nicolae
Ceauşescu, poporul român nu putea dori anticomunism în ţara
sa. Ci un socialism mai omenesc”. Ce-am putea însă reţine
altceva decît strădania poetului-ludion, a apologetului tarifat,
a saprofitului literar-politic de a-şi face jocul ce-1 caracterizează?
A demagogului care-şi schimbă stăpînii, nu şi năravul!
A arivistului care triumfa prin absurd, ca o prăsilă de nădejde
a acestuia!

Sfîntul Augustin îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că
nu-1 făcea răspunzător măcar de visele lui din timpul nopţii.
Cărui zeu ar trebui să-i mulţumească Adrian Păunescu pentru
că, pînă acum, n-a răspuns niciodată pentru nimic? Avem
impresia că poetului-senator i se potrivesc întocmai următoarele
vorbe ale lui Cioran: „A rîvni gloria înseamnă a prefera
să mori dispreţuit decît uitat”.



va urma