Dialoguri (8)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
Aici, dacă-mi permiteţi, aş vrea să mai insistăm.
 Deceniul al patrulea a fost o perioadă extrem de generoasă în realizări economice şi culturale, chiar pe fondul acestei restauraţii de pe urma căreia a avut foarte mult de pătimit ţara; mai exact spus, instituţiile democratice ale ţării, în anii
30 s-a realizat un boom economic.

Corneliu Coposu: 
După criza mondială care a început în 1929 şi şi-a prelungit tentaculele pînă în jur de 1934, a urmat o perioadă de prosperitate, în care, fără îndoială, s-au înregistrat progrese în domeniul economic, realizări în domeniul cultural şi artistic, o serie întreagă de îmbunătăţiri în privinţa vieţii de fiecare zi a cetăţeanului, dar întrebarea logică care se pune este ce s-ar fi întîmplat în perioada aceasta, dacă n-ar fi existat toate obstacolele puse de camarila regelui? Progresul ar fi fost incomparabil mai evident în toate domeniile. Căci nu trebuie să omitem că în acei ani s-au irosit averi împresionante, care, chiar dacă faţă de condiţiile prospere ale ţării româneşti n-au
însemnat foarte mare lucru, dacă ar fi fost utilizate pentru obiective de ordin social, literar, cultural, pentru ridicarea nivelului de trai al populaţiei, ar fi însemnat foarte mult.
Desigur, comparativ cu epoca precedentă perioada anilor '30 a însemnat un progres, dar acest progres nu a putut atinge limita la care era îndreptăţită România, tocmai din cauza obstacolelor pe care le punea această coterie ce dispunea direct de treburile ţării.

Vartan Arachelian: 
Această domnie a lui Carol al II-lea a influenţat în vreun fel sentimentul monarhic al lui luliu Maniu?

Corneliu Coposu: 
Nu. Deloc. Tendinţa lui nu era de a scăpa de rege, ci de anturajul care diminua prestigiul regelui. Mai mult chiar, în ziua abdicării lui Carol al II-lea Maniu a dat o proclamaţie în care-şi demonstra concepţia lui profund monarhică şi lealitatea pentru noul rege Mihai!. Deci, n-a făcut o acţiune antimonarhică ci anticamarilistică. Tot timpul a lovit în camarilă, pentru că aprecia inteligenţa lui Carol al II-lea, care era un om cu o prestanţă deosebită, un om care făcea faţă oricărei situaţii. Era foarte bine instruit, avea cunoştinţe temeinice de istorie, făcea impresie excelentă oriunde se
prezenta. Maniu regreta că această inteligenţă deosebită este pusă în slujba unor interese dăunătoare ţării. Deci, el nu a dus o campanie antidinastică ci anticamarilistică.

Vartan Arachelian: 
In epocă, la unele dintre marile personalităţi politice pe care le-aţi cunoscut existau şi tendinţe republicane? mă gîndesc la Brătianu, la...

Corneliu Coposu: 
Nu, nu. N-au existat asemenea tendinţe.

Vartan Arachelian: 
Ce a însemnat monarhia pentru România?

Corneliu Coposu: 
La un moment dat se vehicula ideea republicană, ca un fel de şantaj la adresa lui Carol al II-lea. A fluturat-o mareşalul Averescu. In ce priveşte atitudinea PNL, el făcuse declaraţii anti-Carol nu antimonarhice.

Vartan Arachelian: 
Duca, mai ales.

Corneliu Coposu: 
Da, Duca spusese că mai bine îşi taie mîna decît să o întindă acestui aventurier, lucru ce nu l-a împiedicat să intre în conciliabule secrete cu doamna Lupescu...

Vartan Arachelian: 
Şi să fie prim-ministru în noiembrie '33.

Corneliu Coposu: 
...pentru a-şi înlesni drumul spre putere, în ce priveşte celelalte formaţii politice, nici una dintre ele nu avea idei republicane.
Secţia din România a PCR, credincioasă doctrinei sale, era republicană şi nu uita în toate manifestele, puţine – cele mai multe le-a fabricat după '45 pentru ca să-şi creeze o tradiţie - să înjure monarhia. Celelalte partide s-au arătat fidele ideii monarhice, lucru care era şi normal, pentru o ţară ca România; nu se putea concepe o altă formă ideală de dezvoltare a democraţiei, decît monarhia constituţională.

Vartan Arachelian: 
De ce, domnule Coposu?

Corneliu Coposu: 
Pentru că monarhia constituţională este adecvată ţării noastre. Mai întîi, poporul român vrea rege, nu are încredere în lideri de altă natură. El s-a obişnuit din moşi-strămoşi - cei din Principatele Unite cu voievozi şi cu domnitori - cei din Ardeal mai întîi cu voievozi şi apoi cu "drăguţul" de împărat. Există această concepţie adînc înrădăcinată în conştiinţa românului. Dacă îl iei pe omul de la ţară şi-l întrebi cine poate fi în fruntea unui stat el gîndeşte cu o implicaţie mistică: cineva pe care Dumnezeu l-a desemnat să fie în fruntea unui neam. Asta nu se asortează cu o concepţie democratică a eligibilităţii.
Poporul român a fost, cel puţin în epoca antebelică, credincios ideii de a avea un conducător uns de providenţă, nici acum nu s-a obişnuit cu sistemul alegerii conducătorului.
Mai cu seamă că acest sistem practicat de PCR, l-a lecuit definitiv de aceşti lideri al, şi din popor, el vrea pe cineva care să-i inspire credibilitate şi să-i asigure stabilitate, iar acesta nu poate fi decît monarhul.

Vartan Arachelian: 
Să revenim la luliu Maniu şi mai ales la partidul dumneavoastră. Printre acuzaţiile pe care i le-a adus istoriografia comunistă, au fost şi relaţiile întreţinute cu
mişcarea legionară din România.

Corneliu Coposu: 
Mişcarea legionară cîştigase teren în special în generaţia tînără; majoritatea studenţilor erau legionari, de exemplu şi eu am avut în cadrul facultăţii ciocniri permanente cu tendinţele ultranaţionaliste ale studenţilor, care erau fie cuzişti, adică făceau parte din Liga Apărării Naţionale Creştine, fie legionari. Cred că fenomenul este explicabil, generaţia tînără este în general o generaţie de români patrioţi şi întotdeauna caută să se orienteze într-acolo unde crede că sentimentul lor patriotic îşi găseşte împlinire. Desigur că lozincile demagogice cu care veneau partidele de dreapta, erau mai la îndemîna tineretului studios din România. Foarte mare parte din studenţimea noastră a fost captată prin aceste lozinci. La un moment dat - şi asta datorită incapacităţii guvernării asigurate de partidele politice dar şi datorită crizei
economice care a înrăutăţit situaţia din România - s-a ajuns la o stare de nemulţumire generală şi într-o astfel de stare lumea caută o nouă orientare. Trăim acest fenomen chiar în zilele noastre.
Cînd vezi incapacitatea guvernanţilor de a face faţă situaţiei, te gîndeşti la o soluţie pentru ieşirea din impas. Această căutare de soluţie nouă le-o oferea mişcarea
legionară. De aceea, la alegerile libere - destul de libere - din 1937, mişcarea legionară a reuşit să capteze un număr important de voturi, cam circa 14 la sută din masa electorală. Pe această chestie s-a bătut apa în piuă, s-a făcut o propagandă
deşănţată, falsificîndu-se împrejurările în care s-a încheiat acel pact de neagresiune electorală din 1937 între PNŢ şi Codreanu.
In '37 era evidentă tendinţa regelui Carol al 1l-lea de a face dictatură. El trecuse la îndepărtarea guvernelor democratice, la diminuarea rostului parlamentului şi manifesta tendinţa de a crea diversiuni şi de a sparge unitatea partidelor politice. Aceste măsuri corespundeau obiectivului de a face o dictatură regală, un imperialism monarhic.
Maniu, în faţa acestei situaţii, considerînd ameninţate însăşi instituţiile democratice ale României, a făcut apel la toate partidele politice - printr-un manifest scris şi trimis tuturor şefilor de partide politice - prin care îi chema la solidarizare, pentru a bara drumul dictaturii regale.
O parte dintre partide nu a răspuns la acest apel, din anumite consideraţii, aş putea spune că toate din laşitate. Printre alte partide a fost şi faimoasa Uniune Democratică, care camufla secţia din România a partidului comunist, care a refuzat să se înscrie. La acea dată Partidul Liberal era rupt în două, datorită manevrelor regelui, care, neţinînd seama de ierarhia politică normală din partid, l-a ales pe Tătărăscu ca
om de încredere iar Tătărăscu i-a fost fidel, în ciuda nenumăratelor exagerări şi greşeli capitale ale regelui Carol al II-lea. La apelul făcut de Maniu, au răspuns unele partide în mod succesiv: în primul rînd, Gheorghe Brătianu, şeful Partidului Liberal georgist, al doilea a fost Zelea Codreanu, şeful mişcării legionare, al treilea Constantin Argetoianu, şeful mişcării agrariene, al patrulea, losif Jumanca, şeful unei aripi a social-democraţiei, al cincilea, dr. Filderman, şeful Uniunii Israelite din România. Ei au semnat pe rînd, între 28 octombrie şi 4 noiembrie, acest pact de neagresiune electorală, care stipula cu precizie, că fiecare partid îşi păstrează libertatea de acţiune, de tactică şi strategie proprie şi că pentru alegerile care se apropiau, se angajează să-şi îndrepte toată activitatea propagandistică împotriva guvernului şi, în special, împotriva tendinţelor regelui Carol al Il-lea, cu scopul de a împiedica dictatura regală.
Acesta a fost obiectivul pactului. Din acest pact s-a scos concluzia că Maniu a făcut cartel cu legionarii, că i-a scos pe legionari la suprafaţă, ca şi cînd regele Carol, care introdusese în guvernările lui membri ai mişcării legionare, n-ar fi încurajat
pe codrienişti.
Comentariile istorice, fie prin omisiune, fie prin denaturarea evenimentelor, au urmărit să-l blameze pe Maniu, acuzîndu-l că s-a înhăitat cu legionarii, deci cu extrema dreaptă din România împotriva regelui Carol care urmărea salvarea democraţiei.
Punctul vicios al acestei judecăţi este tocmai motivul acestui pact de neagresiune: împiedicarea regelui de a face dictatură; ori nu poţi să suspectezi pe un om cu evidente tendinţe dictatoriale că vrea să salveze democraţia. Sigur că este vorba de un sofism, care a fost preluat de toată presa şi de monografiile istorice din timpul dictaturii comuniste, care nu reprezintă decît o denaturare a adevărului şi o concluzie absolut falsă asupra obiectivului pe care l-a urmărit Carol.
Guvernul regelui Carol, care vroia să instituie dictatura regală, a căzut în alegeri. Aceasta nu l-a împiedicat pe rege ca, un an mai tîrziu, să procedeze la dizolvarea tuturor partidelor politice şi să proclame dictatura regală, o dictatură
îmbrăcată cu un decor de circ, care nu prezenta seriozitate din punct de vedere politic.

Vartan Arachelian: 
Aţi putea să-mi spuneţi care erau opiniile lui Maniu despre Zelea Codreanu?

Corneliu Coposu: 
Opinia lui Maniu era că acesta este un om de bună credinţă, lipsit de orientare politică şi de prevedere politică.
Maniu a stat de vorbă succint, în două rînduri, cu Codreanu şi a rămas cu impresia că este un om mînat de intenţii bune, dar care, din punct de vedere politic, avea o gîndire confuză. Dovadă că a trebuit să-i pună la punct declaraţiile făcute de
acesta în legătură cu propria orientare a României spre ţările fasciste în perspectiva unei victorii legionare. Maniu i-a reproşat că trebuie să fie criminal omul care ar abandona relaţiile noastre externe tradiţionale ca să meargă cu cei care urmăresc revizuirea tratatelor şi destabilizarea frontierelor ţării. Codreanu putea fi considerat ca avînd o oarecare curăţenie sufletească şi oarecare bune intenţii, dar politica pe care o urmărea era absolut lipsită de temei şi obiectivele lui erau contrare intereselor româneşti. Maniu a avut relaţii - este o observaţi e interesantă! - cu toţi adversarii lui politici, fără nici o excepţie. El concepea lupta politică ca o luptă de idei şi niciodată o adversitate politică nu s-a transformat în duşmănie sau în reticenţă; avea relaţii civilizate, normale, cu toţi şefii de partide şi cu toţi adversarii politici.
Avea concepţia că într-o ţară civilizată, raporturile de adversitate politică nu trebuiesc considerate duşmănii ci pur şi simplu o luptă de idei, din care să rezulte adevărul valabil pentru interesele ţării.

Vartan Arachelian: 
Cum a primit instalarea dictaturii antonesciene?

Corneliu Coposu: 
Cu foarte mult reproş. Am fost martor la întîlnirea pe care luliu Maniu a avut-o cu generalul Antonescu.

Vartan Arachelian: 
Cînd s-a întîmplat?

Corneliu Coposu: 
Intîlnirea a avut loc la Floreşti, în 2 septembrie '40. Am plecat cu Maniu spre Cluj, unde erau în toi manifestaţiile împotriva arbitrajului de la Viena. Maniu opina că nu trebuie acceptat arbitrajul de la Viena şi că trebuie rezistat. Avea certitudinea că nemţii nu sînt în stareţă intervină.
In ce priveşte pericolul unei agresiuni maghiare, nu era o problemă, pentru că forţele noastre militare puteau să-i facă faţă. Mai exista şi pericolul unui atac concomitent de la răsărit, din partea URSS, şi din sud, din partea Bulgariei. După
informaţiile pe care le avea Maniu, acest pericol nu avea acuitate. Teza lui era rezistenţa şi respingerea arbitrajului de la Viena. Cu aceste gînduri a plecat la Cluj, unde erau manifestaţii continue împotriva arbitrajului de la Viena şi, concomitent, împotriva lui Carol al II-lea, a cărui abdicare era cerută de poporul indignat, în drum s-a oprit la Ploieşti, după ce în prealabil, prin doamna Alice Sturdza, l-a anunţat pe
Antonescu că vrea să aibă cu el o întîlnire clandestină, confidenţială, la Ploieşti. Maniu era ca întotdeauna urmărit de agenţii Siguranţei Statului, care-l însoţeau la orice deplasare. Ne-am oprit la restaurantul "Berbec". Eram filaţi de o maşină a Siguranţei în care se aflau patru indivizi. Pentru a scăpa de sub urmărirea echipei, i-am invitat pe membrii ei în restaurant. Oamenii erau foarte prost plătiţi şi nu-şi puteau permite o masă la restaurant; îndemnizaţiile  lor erau minuscule şi de obicei noi ne ocupam şi de cazarea şi de hrana lor, deşi erau agenţii Siguranţei. Probabil că erau mai devotaţi lui Maniu decît Siguranţei.



va urma