vineri, 23 octombrie 2015

Chiparosul trist (12)


Agatha Christie




Poirot se uita cu interes la chipul prelung, senzual, al lui Roderick Welman.
Nervii lui Roddy erau într-o stare jalnică. Îşi frământa mâinile, avea ochii injectaţi, iar vocea răguşită şi iritată.
Uitându-se la cartea de vizită, spuse:
— Numele dumneavoastră îmi e cunoscut, monsieur Poirot. Dar nu văd ce crede doctorul Lord că puteţi face în problema asta! Şi, oricum, ce are afacerea asta cu el? A îngrijit-o pe mătuşa mea, dar, în rest e complet străin. Elinor şi cu mine nici măcar nu-l cunoşteam până să ne fi dus acolo, în iunie. De bună seamă, e treaba lui Seddon să se ocupe de lucrurile de genul ăsta.
Hercule Poirot zise:
— Din punct de vedere tehnic, aşa e corect.
Roddy continuă sâcâit:
— Nu că aş avea mare încredere în Seddon. E atât de posac!
— Aşa sunt din fire avocaţii.
— Totuşi, vorbi Roddy înveselindu-se puţin, îl avem pe Bulmer. Se consideră că ar fi unul dintre cei mai buni, nu-i aşa?
— Are reputaţia că ar da speranţe deşarte.
Roddy se întrista vizibil.
Poirot spuse:
— Sper ca nu vă deranjează că am să încerc să-i fiu de ajutor domnişoarei Carlisle?
— Nu, nu, fireşte că nu. Dar...
— Dar ce pot face eu? Asta vroiaţi să mă întrebaţi?
Pe chipul mohorât al lui Roddy trecu umbra unui zâmbet... un zâmbet atât de fermecător, că Hercule Poirot înţelese atracţia subtilă a acelui bărbat.
Roddy se scuză:
— Pare puţin nepoliticos că am pus problema în felul acesta. Dar, asta e întrebarea. Ce puteţi face monsieur Poirot?
Poirot spuse:
— Pot căuta adevărul.
— Da. Glasul lui Roddy suna uşor îndoielnic.
— Aş putea descoperi fapte care să-i fie de ajutor acuzatei.
Roddy oftă:
— Măcar de-aţi putea!
Hercule Poirot continuă:
— Dorinţa mea cea mai mare este să fiu de ajutor. Vreţi să mă sprijiniţi, spunându-mi sincer ce credeţi despre întreaga afacere?
Roddy se ridică şi începu să se plimbe fără astâmpăr prin cameră.
— Ce pot să spun? Toată treaba e atât de absurdă... atât de fantastică! Chiar şi numai ideea că Elinor – Elinor, pe care o cunosc de când era copil – ar putea face un lucru atât de grav cum e otrăvirea unei persoane! Îţi vine să şi râzi, zău aşa! Dar cum Dumnezeu să-i explici asta tribunalului?
Poirot întreba placid:
— Consideraţi absolut imposibil ca domnişoara Carlisle să fi făcut un astfel de lucru?
— Da, absolut imposibil! Nici nu poate fi vorba! Elinor e o fiinţă minunată... foarte echilibrată şi cumpătată... Nu există nici urmă de violenţă în firea ei. E intelectuală, sensibilă şi cu totul străină de pasiunile animalice. Dar ia douăsprezece capete pătrate şi bagă-le în boxa juraţilor şi pe urmă numai Dumnezeu poate să spună ce sunt în stare să creadă! La urma urmelor, să fim rezonabili: ei nu se află în boxă ca să judece caractere; ei judecă pe bază de dovezi. Fapte... fapte... fapte! Iar faptele sunt cumplite!
Poirot dădu din cap gânditor. Spuse:
— Dumneavoastră, domnule Welman, sunteţi o persoană sensibilă şi inteligentă.  Faptele o condamnă pe domnişoara Carlisle. Ceea ce ştiţi dumneavoastră, o achită. Deci, ce s-a întâmplat în realitate? Ce putea să se întâmple?
Roddy îşi ridică braţele.
— Aici şi-a băgat dracu’ coada! Dar dacă a facut-o sora Hopkins?
— Nu s-a apropiat de sandviciuri... Oh, am făcut cercetări foarte amănunţite... iar ceaiul nu-l putea otrăvi fără să se otrăvească şi ea. În privinţa asta sunt sigur. Mai mult, de ce să fi vrut s-o omoare pe Mary Gerrard?
Roddy strigă:
— De ce să fi vrut oricare altul s-o omoare pe Mary Gerrard?
— Asta e o întrebare fără răspuns, spuse Poirot. Nimeni nu dorea s-o omoare pe Mary Gerrard. (Şi adăugă îngând: „Cu excepţia lui Elinor Carlisle”). De aceea, logic, concluzia pare să fie: Mary Gerrard n-a fost omorâtă! Numai că, vai, nu e aşa. A fost omorâtă!
Adăugă, uşor melddramatic:
— „Dar ea e în mormânt, şi oh, Ce greu îmi este!”
— Poftim? spuse Roddy.
Hercule Poirot explica:
— Wordsworth. L-am citit mult. Versurile acestea exprimă, oare, ceea ce simţiţi?
— Eu?
Roddy arăta ţeapăn si inabordabil. Poirot spuse:
— Îmi cer scuze... mii de scuze! E atât de greu... să fii detectiv şi, în acelaşi timp, delicat. Cum bine se zice în limba dumneavoastră, există lucruri care nu se spun. Dar vai, un detectiv e silit să le spună! El trebuie să pună întrebări: despre problemele personale ale oamenilor, despre sentimentele lor!
— Sigur toate acestea sunt necesare?
Poirot spuse repede, umil:
— Ca să înţeleg corect situaţia, da. Apoi vom trece peste subiectul ăsta dureros şi nu vom mai reveni la el. Este foarte bine cunoscut faptul că dumneavoastră, domnule Welman... o admiraţi pe Mary Gerrard. Adevărat?
Roddy se ridică şi se duse la fereastră. Jucându-se cu ciucurii draperiei, spuse:
— Da.
— Eraţi îndrăgostit de ea?
— Aşa cred.
— Ah, şi moartea ei v-a zdrobit inima...
— Cred... vreau să spun... ei bine, zău aşa, monsieur Poirot...
Se întoarse – o făptură iritată, sensibilă, prinsă la ananghie.
Hercule Poirot spuse:
— Dacă mi-ai... dacă mi-aţi arăta exact adevărul, am termina cu asta.
Roddy Welman se aşeză pe un scaun. Nu se uita la Poirot. Bolborosi:
— E foarte greu de explicat. Chiar trebuie?
— Nu întotdeauna poţi întoarce spatele neplăcerilor vieţii, domnule Welman! Spuneţi că credeţi că aţi ţinut la fată. Deci, nu sunteţi sigur?
— Nu ştiu... Era atât de drăgălaşă. Ca un vis... Aşa îmi pare acum. Un vis!  Ceva ireal! Totul... Când am văzut-o prima oară... când... ei bine, m-am aprins după ea! Un fel de nebunie! Iar acum totul s-a sfârşit, s-a dus... ca şi cum... ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Poirot dădu din cap.
— Da, înţeleg...
Şi adăugă:
— Nu eraţi în Anglia când a murit?
— Nu. Am plecat în străinătate pe 9 iulie şi m-am întors pe întâi august. Telegrama lui Elinor m-a urmărit aproape din hotel în hotel. Când am primit vestea, m-am grăbit cât am putut.
— Trebuie să fi fost un mare şoc pentru dumneavoastră. Ţinuseţi foarte mult la fată.
În glasul lui Roddy se puteau citi amărăciunea şi disperarea:
— De ce trebuie să ţi se întâmple asemenea lucruri? E contrariul tuturor aşteptărilor tale... a tot ce-ţi doreşti de la viaţă!
— Da, dar aşa e viaţa! Nu-ţi dă voie să o planifici, s-o trăieşti doar din intelect şi din logică! Nu poţi să spui: „Voi simţi atât şi nimic mai mult”. Viaţa, domnule Welman, poate fi oricum, numai logică nu!
Roderick Welman murmură:
— Aşa se pare...
— O dimineaţă de primăvară, un chip de fată... şi toată ordinea firească a existenţei e curmată. Uneori, e puţin mai mult decât… un chip. Ce ştiaţi, cu adevărat, despre Mary Gerrard, domnule Welman?
Roddy zise cu greu:
— Ce ştiam? Atât de puţin! Acum îmi dau seama. Era dulce şi blândă... dar în rest, nu ştiu nimic... absolut nimic... Cred că din cauza asta nu-i simt lipsa...
Zbuciumul şi înverşunarea îi dispăruseră. Povestea simplu şi firesc. Hercule Poirot reuşise să-i pătrundă carapacea. Vorbind, Roddy părea să simtă o anumită uşurare:
— Dulce... blândă... nu foarte deşteaptă. Sensibilă şi cred, amabilă. Avea o fineţe pe care nu te aştepţi s-o întâlneşti la fetele din categoria ei socială.
— Era genul de fata care îşi putea face duşmani fără să ştie?
Roddy clătină din cap cu putere.
— Nu, nu, nu-mi imaginez că cineva putea să n-o placă... să o urască, vreau să spun. Pizma e altceva.
Poirot rosti repede:
— Pizmă? Deci, credeţi că a existat pizmă?
Roddy spuse absent:
— Trebuie să fi existat... luând în considerare acea scrisoare.
— Ce scrisoare?
Roddy se înroşi şi se posomori:
— Oh, nimic important.
Poirot repetă:
— Ce scrisoare?
— O anonimă.
— De unde a venit. Cui îi era adresată?
Împotriva voinţei lui, Roddy explică. Hercule Poirot îngână:
— Asta e foarte interesant. Pot să văd scrisoarea aceasta?
— Mă tem că nu. De fapt, am ars-o.
— De ce aţi făcut asta, domnule Welman?
Roddy răspunse destul de înţepat:
— La vremea respectivă mi s-a părut normal să o fac.
— Şi, ca urmare a acestei scrisori, dumneavoastră şi domnişoara Carlisle aţi dat fuga la Hunterbury?
— Da, ne-am dus acolo, însă nu ştiu să fi dat fuga.
— Dar eraţi niţel neliniştiţi, nu-i aşa? Poate chiar puţin alarmaţi?
Roddy răspunse şi mai înţepat.
— Nu admit asta!
Hercule Poirot strigă:
— Dar era absolut normal! Moştenirea dumneavoastră... ceea ce vi se promisese... era în primejdie! E normal să fi fost neliniştiţi! Banii sunt o problemă foarte importantă.
— Nu atât de importantă cât credeţi.
Poirot spuse:
— O asemenea detaşare e într-adevar remarcabilă!
Roddy roşi.

— Oh, desigur, banii contau pentru noi. Nu eram complet indiferenţi, însă scopul nostru principal era să... s-o vedem pe mătuşa noastră şi să ne asigurăm că e bine.
— V-aţi dus acolo cu domnişoara Carlisle. La vremea aceea, mătuşa dumneavoastră nu-şi făcuse testamentul. Scurt timp după aceea, a avut un nou atac cerebral. Atunci îşi exprimă dorinţa să-şi facă testamentul, dar, convenabil pentru domnişoara Carlisle, poate, moare cu o noapte înainte de a-şi duce dorinţa la îndeplinire.
— Ascultaţi, unde vreţi să bateţi?
Chipul lui Roddy era furios.
Poirot răspunse dintr-o suflare:
— Mi-aţi spus, domnule Welman, privitor la moartea lui Mary Gerrard, că motivul atribuit lui Elinor Carlisle e absurd... că, sub nici o formă, nu e genul de persoană care să omoare pe cineva. Dar există şi o altă interpretare. Elinor Carlisle avea motiv să se teamă că ar putea fi dezmoştenită în favoarea unei străine. Scrisoarea a pus-o în gardă... murmurele întretăiate ale matuşii sale confirmă această teamă. În holul de jos e o geantă, o trusă medicală cu diferite analgezice şi alte produse medicale. E uşor să subtilizezi o fiolă de morfină. Iar după aceea, aşa cum am aflat, rămâne singură în dormitor cu mătuşa sa, în timp ce dumneavoastră şi sorele sunteţi la masă...
Roddy strigă:
— Doamne Sfinte, monsieur Poirot, ce vreţi să mai insinuaţi? Că Elinor a omorât-o pe mătuşa Laura? O idee mai ridicolă nici că se poate!
Poirot spuse:
— Dar cunoaşteţi, nu-i aşa, că s-a cerut aprobarea de deshumare a cadavrului doamnei Welman?
— Da, ştiu. Însă nu se va găsi nimic!
— Dar dacă da?
— Nici vorbă! rosti hotărât Roddy.
Poirot clătină din cap:
— Eu nu sunt atât de sigur. Şi există o singură persoană care avea de câştigat de pe urma morţii doamnei Welman în acel moment...
Roddy se aşeză. Era alb la faţă şi tremura uşor. Se uită lung la Poirot. Apoi spuse:
— Credeam... ca sunteţi de partea ei...
— Indiferent de ce parte eşti, trebuie să priveşti faptele în faţă! Eu cred, domnule Welman, că, până acum, dumneavoatră aţi preferat, în viaţă, să   evitaţi să priviţi în faţă un adevăr supărător, ori de câte ori, a fost posibil.
— De ce să-ţi faci sânge rău privind partea neplăcută a lucrurilor?
Hercule Poirot rosti grav.
— Pentru că, uneori, e necesar...
Se opri câteva clipe, apoi spuse:
— Să luăm posibilitatea că se va descoperi că moartea mătuşii dumneavoastră s-a datorat administrării morfinei. Ce se va întâmpla în cazul ăsta?
Roddy clătină din cap neajutorat.
— Nu ştiu.
— Dar trebuie să încercaţi să gândiţi. Cine i-ar fi putut-o administra? Trebuie să admiteţi că cea mai bună ocazie a avut-o domnişoara Carlisle.
— Dar sorele?
— Oricare din ele putea să o facă, fireşte. Dar sora Hopkins  a descoperit lipsa tubului cu morfină şi a menţionat-o deschis la vremea respectivă. Nu ar fi avut de ce s-o facă. Certificatul de deces fusese semnat. De ce să atragă atenţia asupra dispariţiei morfinei dacă era vinovată? Asta ar fi dus la sancţionarea sa pentru neglijenţă, iar dacă ea a otrăvit-o pe doamna Welman, era o idioţenie să atragă atenţia asupra morfinei, în plus, ce avea de câştigat de pe urma morţii doamnei Welman? Nimic. Acelaşi lucru e valabil şi pentru sora O’Brien. Ea putea să ia morfina din geanta sorei Hopkins şi să i-o administreze bătrânei; dar, iarăşi – de ce s-o fi făcut?
Roddy clătină din cap.
— Asta-i adevărat.
Poirot spuse:
— Atunci, rămâneţi dumneavoastră.
Roddy tresări.
— Eu?
— Cu siguranţă. Dumneavoastră puteaţi să subtilizaţi morfina. Dumneavoastră puteaţi să i-o daţi doamnei Welman! în noaptea aceea, a existat o perioadă scurtă de timp, când v-aţi aflat cu ea. Dar, iarăşi, de ce s-o fi făcut? Dacă bătrâna trăia şi apuca să-şi facă testamentul, exista posibilitatea ca cel puţin să fiţi menţionat în el. Aşa că, vedeţi, nu aveaţi nici un motiv. Doar două persoane aveau motiv.
Ochii lui Roddy se aprinseră.
— Două persoane?
— Da. Una era Elinor Carlisle.
— Şi cealaltă?
Poirot răspunse încetişor:
— Cealaltă era cea care a scris anonima.
Roddy se uită neîncrezător la Poirot.
Poirot spuse:
— Cineva a scris scrisoarea aceea... cineva care o ura pe Mary Gerrard, sau, cel puţin, nu putea s-o sufere... Cineva care era, cum se spune, „de partea dumneavoastră”. Cineva care nu vroia ca Mary Gerrard să aibă de câştigat la moartea doamnei Welman. Şi-acum, domnule Welman, aveţi vreo idee cine ar putea fi autorul anonimei?
Roddy clătină din cap.
— N-a m nici cea mai mică idee. Era o scrisoare ordinară, agramată, scrisă urât.
Poirot îşi flutură mâna.
— Asta nu are nici o importanţă! Putea fi foarte bine scrisă de o persoană cultă, care a vrut să mascheze acest fapt. De aceea aş fi dorit să mai fi avut încă scrisoarea. Oamenii, care încearcă sa scrie ca cineva lipsit de educaţie, se dau de gol, de regulă.
Roddy rosti cu îndoială:
— Elinor şi cu mine ne gândeam că putea fi una din servitoare.
— Aveţi idee care din ele?
— Absolut nici una.
— Credeţi că ar fi putut fi doamna Bishop, menajera?
Roddy păru şocat.
— Oh nu, ea e o fiinţă extrem de respectabilă şi preţioasă. Scrie nişte scrisori foarte frumoase, cu o caligrafie impecabilă şi cu cuvinte alese. Sunt sigur că n-ar...
Deoarece ezită, Poirot rosti sec:
— Ea n-o plăcea pe Mary Gerrard!
— Cred că nu. Totuşi, n-am observat niciodată nimic.
— Sau poate nu prea observaţi, domnule Welman?
Roddy rosti încetişor:
— Nu credeţi, monsieur Poirot, că mătuşa mea putea să ia singură morfina?
— Da, e o idee.
— Ştiţi, ura neajutorarea ei... Deseori spunea că vroia să moară.
— Dar atunci, cum s-ar fi putut ridica din pat să coboare scările şi să ia morfina din geanta sorei?
— Poate i-a dat-o cineva.
— Cine?
— Ei bine, una din cele două sore.
— Nu, nici una dintre ele. Ar fi ştiut mult prea bine ce pericol le paşte! Sorele sunt ultimele persoane care pot fi bănuite.
— Atutici... altcineva...
Tresărid, deschise gura, apoi o închise ia loc. Poirot spuse liniştit:
— V-aţi amintit ceva, nu-i aşa?
Roddy rosti cu îndoială:
— Da... dar...
— Vă întrebaţi dacă se cuvine să-mi spuneţi?
— Ei bine, da...
Un zâmbet ciudat înflori în colţurile gurii lui Poirot. Întrebă:
— Când v-a spus-o domnişoara Carlisle?
Roddy inspiră adânc.
— Doamne Sfinte, sunteţi un vrăjitor! S-a întâmplat în tren, în timp ce ne duceam acolo. Ştiţi, primiserăm telegrama care ne anunţa că mătuşa Laura avusese încă un şoc. Elinor mi-a spus cât de rău îi pare de biata mătuşă, cât ura sărmana boala, iar acum, când avea să fie şi mai neajutorată, pentru ea urma să fie cu adevărat iadul. Elinor a spus: „Chiar că ajungi să simţi că oamenii în situaţia asta ar trebui eliberaţi, dacă ei înşişi o vor cu adevărat”.
— Iar dumneavoastră aţi spus... ce?
— Am fost de acord.
Poirot rosti foarte grav:
— Chiar acum, domnule Welman, aţi admis posibilitatea ca domnişoara Carlisle să-şi fi omorât mătuşa, din motive băneşti. Admiteţi, de asemenea, posibilitatea s-o fi omorât din milă?
Roddy spuse:
— Eu... eu.... nu, nu pot...
Apoi:
— Da, mă gândeam... eram sigur... că veţi spune asta...



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu