Condamnaţi la tăcere (11)

Dumitru Prichici

Toţi, cu mic cu mare, erau aliniaţi la acea oră matinală la marginea autostrăzii, făcându-şi fiecare, fără jenă, treburile, ca şi cum noi nici nu am fi existat, mai ales că maşina în care era Ceauşescu era încadrată de motocicliştii poliţiei indiene.

Nu aş fi vrut să fiu în pielea col. Ştefăneasa, care asigura securitatea delegaţiei noastre, de fapt a lui Ceauşescu, pe drumurile publice, atunci când au apărut acele sute de artişti goi.

După ce am depăşit şi acest loc şi moment jenant şi comic în acelaşi timp, ne-am îndreptat spre ultimul loc de întâlnire cu oficialităţile oraşului, înaintea decolării spre Bucureşti, în ziua următoare, ultima pe pământ indian din viaţa mea şi a multora dintre colegii mei, ţinând cont de posibilităţile materiale de care dispuneam noi.

Rină a doua zi de dimineaţă, când urma să plecăm, nu mai aveam decât de împachetat toată zestrea noastră cu care venisem, destul de avansată ca tehnologie, faţă de ce aveau colegii noştri indieni, de care acum trebuia să avem grijă pentru a avea ce preda colegului nostru, Marinică Diniţoiu, cel care ne înzestra de fiecare dată când plecam în misiuni de această anvergură.

Când am terminat de împachetat, am fost anunţaţi că vom participa la o petrecere de adio, dată de gazdele noastre, la unul din restaurantele ce aveau şi program de striptease, în stil european. Restaurantul se afla pe terasa unui bloc cu cel puţin douăzeci de etaje, de unde aveam şi o privelişte destul de cuprinzătoare a oraşului Bombay aşezat pe o lungime de peste douăzeci şi cinci de kilometri, pe litoralul Oceanului Indian şi a golfului Bombay.

Am admirat luxul din restaurant; dar mai interesaţi eram de bunătăţile artei culinare indiene pe care urma să le gustăm.

Nici despre striptease-ul pe care urma să-l vedem pentru prima dată în viaţă nu spuneam că ar fi rău ca antren cel puţin sau pentru noi cei care nu frecventam nici în Bucureşti barurile de noapte, din motive de etică, de morală, fiind oameni serioşi, familişti, cu copii, nu cum erau cei cu dolari mulţi, pentru care Ceauşescu construise şi baruri cu program de striptease, iar nouă ne predau la învăţământul politic despre morala socialistă şi etica comunistă.

Luxul din local şi scena erau ceva de vis. în ritmul unei melodii sud-americane, începuse să-i încălzească pe cei mai vârstnici dintre noi, de ne făcea să zâmbim şi chiar să râdem în hohote.

Distracţia a culminat, când a început să-şi scoată unul câte unul din desuurile pe care le pregătise, să le înfăşoare pe după gâtul celor cu grade mai mari, de parcă ar fi văzut statele lor de plată.

Când a terminat stocul de lenjerie intimă, a început să danseze şi printre mesele noastre, aşezându-se, spre amuzamentul' tuturor, doar în braţele celor mai burtoşi şi mai pleşuvi din local.

Ce-i drept, nici lor nu le displăcea, încălziţi de băuturile fine, comandate şi în plus de cei care mai aveau ceva rupii sau dolari, rămaşi de la cumpărăturile făcute.

Mâncarea servită a fost foarte bună, dar puiul fript, întreg, fără tacâmuri, nu am putut să-l mănânc.

Aşteptam cu o poftă nebună să-l savurez, văzându-l cât de rumenit era când l-au adus, dar nu a fost posibil, din cauza boţului de unt de vacă, mare cât interiorul pântecelui puiului, încă netopit în întregime, dar suficient pentru a pătrunde în toate părţile moi, inclusiv în pielea crocantă, rumenită, numai bună de mâncat.

Aşa a fost să fie norocul meu, de om greţos la mirosul de seu de vacă sau de oaie, să las puiul întreg în farfurie, să mă scol flămând de la o asemenea masă, de am visat toată noaptea numai nunţi şi botezuri, cu mese pline cu sarmale şi fripturi.

Singura satisfacţie din seara precedentă a fost când l-am auzit pe col. Iuliu Plăpceanu că ne putem distra, că totul a ieşit bine, iar gândul mi-a zburat la cei doi, care se asociaseră în viziunea lor şi speranţa de a mă torpila, în cazul în care eu aş fi greşit cu ceva, pe parcursul misiunii, dar nu au avut noroc nici de astă dată, aşa că voi intra în biroul meu cu fruntea sus.

Dimineaţă, am fost transportaţi cu microbuze la aeroport, iar eu nu am mai beneficiat de plăcerea de a merge într-un camion, peste lăzile noastre cu tehnică.

Avionul cu care acum urma să călătorim timp de peste zece ore fară escală era un IL 18 cu patru motoare turboreactoare proiectate tot de un inginer rus, Iliuşin, în care sincer vă spun că aveam încredere. Am păşit pe scara lui de parcă aş fi păşit pe pământ românesc.

Starea mea de spirit era destul de bună după cum ne anunţase şeful misiunii noastre, că am făcut treabă bună şi la Bucureşti sunt toţi mulţumiţi. Singura mea grijă, acum, era să-mi găsesc un loc la unul dintre geamurile avionului pe partea dinspre care se puteau vedea din nou acei munţi uriaşi Himalaya şi cât mai spre coada avionului, pentru a nu avea pe timpul călătoriei parte de zgomotul celor patru motoare şi să am chiar şi vizibilitate cât mai bună.

Bagajele toate erau la loc sigur, acum aveam în plus încă o valiză în care se afla la loc de cinste şi punga cu cele două kilograme de usturoi, ales în mod special de mine, dinj)iaţa de zarzavaturi.

In cala avionului se aflau acum mai multe valize noi, cumpărate pentru a transporta micile atenţii şi mai ales fructele şi fel de fel de mărunţişuri luate cu bani puţini din bazarurile pentru cei săraci, nu din magazinele de lux din hoteluri sau din centrele comerciale pentru turiştii occidentali.

„Iliuşin-ul" nostru era destul de încăpător dacă pe lângă cele peste o sută de valize şi lăzi cu materiale mai încăpuserăm şi noi.

Când toţi pasagerii se aflau la locurile lor, iar piloţii începuseră să pornească pe rând cele patru motoare, să le încălzească, am fost anunţaţi de comandantul avionului că vom face călătoria fară escală sau poate una singură la aeroportul Kogălniceanu, de lângă Constanţa, pentru că avionul are o autonomie de zbor de peste zece ore. M-am întrebat atunci, „Oare să nu mai aibă nevoie de noi sau au glumit?"

Am decolat pe la orele nouă dimineaţa şi am lăsat în urmă oraşul şi aeroportul Bombay, trăind din nou emoţia zborului la înălţimea de şase mii de metri, dar cu o viteză mai mare decât a avionului cu care călătorisem timp de două zile la venirea în India.

Aveam acum, în acest uriaş avion un confort mai bun, dar cu un nivel de zgomot mult mai mare în dreptul aripilor, iar două dintre cele patru motoare aşezate pe aripă erau la doar câţiva metri de fuselajul avionului.

Prevăzător cum sunt, eram scutit de acel zgomot şi aveam şi vizibilitate foarte bună, poate pentru că nu mi-a plăcut niciodată să fiu eu la plimbare, în faţă, i-am lăsat pe alţii să fie în faţă.

Am fost mulţumit să văd o ţară ca India şi munţi ca Himalaya, frumuseţi pe care nu oricine le putea vedea, mergând în interes de serviciu.

Ne aflam acum la înălţimea de şase mii de metri, plafonul obişnuit de zbor, şi ar fi trebuit ca după o oră să apară la orizont din nou acei frumoşi munţi, dar, din cauza devierii de la ruta de venire, nu s-a mai văzut nici un vârf de munte, mulţumindu-ne cu priveliştea selenară, din când în când ceva mai pământeană, mai verde şi pe alocuri albăstruie, care era de fapt acum doar luciul apei din Oceanul Indian.

Prima masă a fost servită cam la două ore de la decolare şi a constat din aperitive cei drept cu mult bun-gust preparate şi aşezate în caserole din plastic, în stil occidental.

Cafea şi băuturi răcoritoare suficiente, cu băuturi tari am fost serviţi mai puţin, dar totuşi suficient pentru a ne binedispune şi acum ca şi la venirea în India, cu diferenţa că la venire am consumat din banii noştri.

Grija mea era acum să fiu cu ochii pe cele două motoare aflate pe partea mea, pentru care mă rugam la Dumnezeu să nu se oprească, să nu se termine combustibilul până ajungem noi acasă la Bucureşti.

Dacă ruşii au făcut ceva bun pentru oameni, au fost aceste avioane de pasageri, care acum pentru noi erau şi casă, şi masă, şi tot ce era necesar pentru cei peste opt mii de kilometri parcurşi, în mai mult de zece ore de zbor.

Am încercat să mă odihnesc puţin, să dorm măcar o oră, obosit după cinci ore de zbor şi o masă copioasă luată la ora prânzului, cel puţin să-mi fac şi eu siesta aşa cum o faceau indienii cei săraci după ce mâncau o banană sau două.

Unii au dormit chiar ore în şir, poate de teamă să nu vadă când ar fi în pericol de cădere în vreun gol de aer sau de tot, eu însă nu am putut închide un ochi, de grija de a nu se opri motoarele şi de nerăbdarea de a vedea litoralul nostru românesc. îmi depănam amintirile, visam cu ochii deschişi, privind fie în depărtare, fie le cele două motoare de pe aripa pe care o admiram cum poate ţine atâta greutate când ea este atât de subţire, mai ales că o vedeam din când în când tremurând ca o frunză în adierea vântului.

După aproape zece ore de zbor, am văzut în sfârşit litoralul nostru, întâmpinaţi de valurile înspumate ce se spărgeau pe plaja albă cu nisipul ei fierbinte în lunile de vară, iar acum, cu nisipul rece şi trist, vizitat poate doar de pescăruşii gălăgioşi, aşa cum îi ştim din zilele toride de vară.

Coborâserăm aproape la trei mii de metri, plafonul de zbor obligatoriu în acea zonă, şi vedeam destul de bine aleile şi drumurile care în sezonul cald erau pline cu maşini şi oameni, cu turişti şi localnici, iar acum nu se mai vedea decât ici-colo câte o maşină.

Am fost înştiinţaţi de comandantul aeronavei că aeroportul Kogălniceanu a refuzat să ne primească, spunând că avem suficient combustibil pentru a ajunge la Bucureşti.

Mi-am spus în gând că este o glumă proastă să ne bazăm pe ce ar mai fi pe fundul rezervoarelor, după cum eram purtaţi de curenţii de aer destul de turbulenţi în Dobrogea şi Câmpia Bărăganului, motoarele învârtindu-se poate în virtutea inerţiei sau cu mirosul de combustibil.

După ce am trecut peste apele Dunării, lăsând în urmă braţul Borcea, nu am mai văzut nimic la sol, pentru că un nor se instalase între noi şi pământ, mulţumindu-ne cu priveliştea oferită de apusul soarelui, pentru că ziua se micşorase destul de mult faţă de noapte şi era aproape de înserare.

Doar din calculul vitezei de deplasare am fi putut aprecia pe unde ne aflăm, cât ar mai putea pluti în aer acest avion, gol în rezervoare, dar plin cu pasageri care totuşi şi-au făcut datoria acolo unde au fost trimişi în misiune.

Presa vremii din România a spus că această vizită a fost oficială, de stat şi nu a pomenit să fi fost de partid, deşi acolo corifeii au pus în discuţie şi opţiunea politică a fiecăruia, cel puţin din punct de vedere economic, social sau poate şi strategic militar.

Noi, corpul tehnic, nu aveam acces la discuţiile lor secrete, în afara celor oficiale la care şi presa să fie prezentă şi nu aveam cum să aflăm de la cei din anturajul lui Ceauşescu despre ce anume s-a discutat în particular, în secret. în acea vreme existau în India mai multe partide de stânga, unul la guvernare şi alte două în opoziţie, respectiv Partidul Poporului, Partidul Comunist (marxist) înfiinţat în 1964 şi Partidul Socialist.

Atunci când mai aveam puţine minute până la finalul călătoriei, nerăbdători să punem piciorul pe pământul nostru românesc, să ajungem teferi acasă la familiile noastre, în mod sigur nu ne gândeam la ce isprăvi a mai făcut Ceauşescu în India, în misiunea lui de propagandist marxistleninist. Noi ne facuserăm datoria şi acum doream să ajungem teferi, pentru că şi familiile noastre mai aveau nevoie de noi, întregi şi nevătămaţi.

Nu mi-am dus gândul până la capăt, de a ajunge sănătoşi acasă, că prin staţia de sonorizare am auzit glasul comandantului care ne-a comunicat să ne punem centurile de siguranţă, urmat de un „în sfârşit, am ajuns!" spus de mai mulţi colegi în acelaşi timp, urmat apoi de o linişte totală în care nici motoarele avionului nu se mai auzeau, ci doar fâşâitul aripilor şi depresurizarea interiorului avionului, urmate de zgomotul roţilor la contactul cu pista de aterizare.

După alte câteva secunde, s-au auzit din nou motoarele turate la fel de tare ca la decolare, mirându-ne de unde au mai avut combustibil.

Noroc cu piloţii noştri români, că au intrat din prima încercare pe axa pistei de aterizare, deşi ceaţa era foarte densă la nivelul solului şi nu era exclusă o ratare şi o altă încercare de aterizare, pentru care nu se ştia dacă ar mai fi fost suficient combustibil, cum ne-a spus şi comandantul navei.

„Bine că am nimerit-o din prima!" a spus comandantul, după ce avionul era deja parcat şi cu motoarele oprite, în timp ce trecea pe culoarul spre ieşirea din avion, în aplauzele celor care nu se opreau din laude şi mulţumiri.

Acum, avionul nu se mai legăna cu noi, ca în timpul zborului şi nici în centurile de siguranţă nu mai stăteam legaţi, eram liberi la noi acasă, dar nu şi de comunismul spre care ne conducea mintea înfierbântată a lui Ceauşescu.

Ultimul cuvânt de ordine al acelei misiuni a fost dat de un medic care a cerut ca fiecare dintre pasageri să treacă printr-un control medical obligatoriu, necesar după o şedere mai îndelungată într-o ţară cu climă tropicală.

Am trecut cu toţii prin acel filtru care a durat mai bine de o oră, unii luând drumul spitalului, în loc să meargă la casele lor, din cauza unor infecţii stomacale.

Am respectat regulile prescrise la plecare şi iată-mă ajuns acasă sănătos. Era suficient să bei un suc, natural cei drept, dar răcit cu cuburi de gheaţă din apă nefiltrată şi să nu mai fii om sănătos.
Şeful nostru ne-a ordonat la plecarea din aeroportul Băneasa ca a doua zi să fim cu toţii prezenţi la program, pentru a preda toată aparatura cu care am fost în misiune.

Impreună cu colegul şi vecinul Costică Moraru, ne-am salutat şeful şi colegii şi am pornit spre troleibuzul care ne ducea la casele noastre, în cartierul Militari.

Ne-am văzut în sfârşit şi în faţa blocului nostru şi cu urări de bine şi de revedere a păşit fiecare spre casa lui.

Liftul a fost salvarea mea, contrar obiceiului acum funcţiona, altfel nu ştiu ce m-aş fi făcut cu valizele mele, urcând nouă etaje.

Cuprins de emoţia revenirii acasă după o călătorie presărată cu satisfacţii, dar şi cu griji inerente, am avut un moment de ezitare, după două săptămâni de izolare totală de familia mea. Cu gândul că mă vor ierta pentru dispariţia mea, am apăsat butonul soneriei în stilul meu, cu care îi obişnuisem.

M-au întâmpinat amândoi: soţia şi fiul meu Codruţ.

Am intrat în casă, după pupăturile de rigoare, cu cel mic de gât şi soţia trăgând după ea valizele, spunându-mi în glumă „Bine măi, unde ai fost după usturoi, de ce eşti atât de bronzat?" Am zâmbit şi le-am cerut scuze, pentru păcăleală, iar ca să mă ierte, le-am spus că am adus şi usturoiul.

Fiecare dintre noi era curios să ştie cât mai multe despre celălalt, eu îi întrebam pe ei cum se simt, ce au mai făcut, iar ei mă întrebau unde am fost, unde m-am bronzat.

In sfârşit, acum vă pot spune, deşi nici la plecare nu era secret de serviciu sau de altă natură, ci doar o glumă cu usturoiul care, dacă a prins, am lăsat-o aşa.

Pentru că televizorul era pornit, fiind pe la jumătatea programului celor două ore, i-am rugat să se uite la raţia de ştiri a unicului post din România socialistă, la vizita lui Ceauşescu în India, şi vor vedea unde am fost în misiune.

Bineînţeles că soţia, cu o voce iertătoare, dar sigură acum, mi-a spus: „Deci tu şi vecinul Moraru acolo aţi fost, iar noi aşteptam telefon de la tine, în fiecare seară."

„Nu am sunat, pentru că nu am avut fise de telefon la mine, am spus în glumă, după care am adăugat: Bine, ca să mă iertaţi, v-am adus câte ceva bun, voi desfaceţi valizele iar, eu intru în baie pentru un duş", lăsându-i pe ei să vadă ce minuni am adus eu în valize.

Spre surprinderea mea însă, soţia mi-a spus cu regret, „Mai aşteaptă puţin, că apa încă nu ajunge la etajul nouă, aşa că te rog, dacă vrei să te speli mai sumar, spală-te cu apa care mai este în bidonul de rezervă".

Am oftat adânc şi sincer vă spun că am făcut şi mărunţel din buze, ca să nu mă audă fiul meu Codruţ şi nici foştii mei colegi de la „T", deşi nici ei nu o duceau mai bine decât mine, dar le-ar fi fost greu să mă scoată din kilometri de bandă magnetică ce ieşeau înregistrate automat şi zilnic, chiar şi cu noi cei din suita prezidenţială.

Am trecut la deschiderea valizelor, în care le adusesem fructe şi fel de fel de mirodenii, utilizate în bucătăriile indienilor de rând, cât şi haine tradiţionale cumpărate din bazarele indiene.

Aromele ce au pătruns în mica noastră sufragerie, când au fost deschise valizele, mi-au amintit de locmile de unde le-am adus, iar ator mei li s-a părut că au intrat în magazinul cu fructe exotice, de unde şi proveneau de fapt.

Curioşi, amândoi m-au întrebat: „Chiar aşa miroase în magazinele lor de fructe?", pentru că la noi în aprozarul din piaţă nu mirosea aşa, ci doar a pământ şi cartofi stricaţi, iar ce vedeam în filme la televizor la bulgari mai mult ne făce poftă.

Necazuri aveam şi eu, cel care cu câteva zeci de ore în urmă eram considerat un slujbaş fericit al lui Ceauşescu, un însoţitor în peregrinările lui prin lumea a treia, un om considerat fară griji.

Şi eu, şi dumneavoastră, cei care citiţi acum aceste rânduri, am înţeles atunci, pe vremea lui Ceauşescu, că totul se exportă pentru plata datoriilor externe, dar de ce nu era apă la etajul nouă?, pentru că nu plouă? sau pentru că se făcea economie pentru huzurul conducătorilor iubiţi?



va urma