Aura Popa
Azi,
dimineaţa nu mi-a mai zâmbit.
Privea
în gol tăcută, încruntată
şi
frământa mătănii... Mi-a pierit
şi
mie cheful de-a zâmbi pe dată.
Se-ntuneca
a ploaie pe pământ.
Cărarea
dintre noi era pustie.
Le-am
întrebat pe sălcii şi pe vânt
de
ce-a căzut lumina-n apatie
dar
n-am primit pe loc niciun răspuns.
Vedeam
în jur cum totul împietrise
într-un
tablou absurd... De nepătruns
părea
misterul...Lumea amuţise...
Azi,
dimineaţa nu m-a mai privit
cu
ochii-i rimelaţi de voioşie
şi
ca şi-n ea şi-n mine s-au trezit
păsări
cu aripi mari de nostalgie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu