Gabriel Constantin
Se strâng tabere de nouri vineţi, crânceni şi posaci,
Viforul turbat aleargă înspre mine rotitor,
Manta-mi flutură în aer, frunze tremură-n copaci,
Vântul ţiuie sălbatic, crengi uscate frânte mor.
Zgomot înfundat şi negru, volburi mari de praf năuc,
Câinii negurei mă muşcă arătându-şi ochiul crunt,
Ploaia dă cu bici de piatră, nu ştiu încotro mă duc,
E vro scorbură adâncă, vreun cotlon un’ să m-ascund?
Unde? Peste tot sunt oameni care-s prieteni cu furtuna
Şi cu grindina ce sparge geamul sufletului meu,
A mea linişte se stinge, volburi groase vin întruna,
Tunetele sunt ciocane, frigul e-un hain lacheu.
Abia chipul mi se vede istovit de apăsare,
Ridic mâna cu speranţa nemuririi de o zi;
Viforul...viforu-acesta are minte gânditoare,
Ochi de om, gură de carne, cugetele pământii.
De suflarea lui grozavă mor ideile din inimi,
Întunericu-şi întinde vălul putred şi cernit,
De-a sa mreajă odioasă nu poate să scape nimeni,
Căci din omul rău el iese în vârtej de neoprit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu