CORĂBIILE TIMPULUI (35)

STEPHEN BAXTER

Istorisirea lui Bond

Stubbins şi cu mine am rămas cu Hilary preţ de câteva ore, dându-i să bea apă din nucile pe care le aduseserăm. Din când în când, Stubbins pleca să întreprindă mici tururi prin pădure, strigând cu îndrăzneală, pentru a atrage atenţia altor supravieţuitori. Am încercat să-i alinăm rănile lui Hilary cu ajutorul trusei medicale a lui Stubbins, însă conţinutul ei – destinat tratării vânătăilor, tăieturilor şi altora de acest fel – era total inadecvat pentru a putea face faţă unor arsuri de amploarea şi gravitatea celor pe care le avea Hilary.

Hilary era vlăguită, însă complet coerentă, şi izbuti să-mi istorisească raţional ceea ce văzuse din explozie.
După ce mă lăsase pe plajă, gonise prin pădure cât de repede o ţinuseră picioarele. Chiar şi aşa, nu se găsea la mai puţin de o milă de tabără când apăruse Messerschmittul.
— Am văzut Bomba căzând prin aer, murmură ea. Ştiam că era carolinum după felul în care ardea – n-am mai văzut aşa ceva înainte, dar am auzit unele descrieri – şi am crezut că eram condamnată. Am îngheţat ca un iepure – sau ca o proastă iar în clipa în care mi-am recăpătat cumpătul, am ştiut că n-aveam timp să mă las la pământ sau să mă ascund în spatele copacilor. Mi-am pus braţele pe faţă... Străfulgerarea a fost inuman de strălucitoare. Lumina mi-a pârjolit carnea... era ca şi cum s-ar fi deschis porţile Iadului... puteam să-mi simt obrajii topindu-se, iar când m-am uitat înainte, mi-am văzut vârful nasului arzând – ca o lumânare micuţă... a fost cel mai extraordinar....
O apucă un acces de tuse.

Apoi urmase suflul – „precum o vijelie” – şi fusese aruncată în spate. Se rostogolise pe solul pădurii, până ce se izbise de o suprafaţă dură – un trunchi de copac, probabil – şi o vreme nu a mai ştiut nimic altceva.
Când îşi recăpătase cunoştinţa, acel pilastru de flăcări purpurii şi stacojii se ridica din junglă aidoma unui demon, împreună cu ucenicii săi de pământ topit şi abur. În jurul ei, arborii erau zdrobiţi şi arşi, deşi – printr-un noroc – se găsise destul de departe de epicentru pentru a scăpa de cele mai rele vătămări şi nici nu mai suferise alte răni de la ramurile doborâte.

Se întinsese să-şi atingă nasul, iar acum îşi amintea doar de o curiozitate difuză când rămăsese cu o bucată mare din el în mână.
— Dar n-am simţit nicio durere, este foarte straniu... deşi, adăugă ea mohorâtă, mi-am primit răsplata pentru asta destul de curând...
Am ascultat-o într-o tăcere morbidă şi, în ochiul minţii mele, se afla vie fata subţire şi destul de timidă împreună cu care culesesem scoici, cu numai câteva ceasuri înaintea acestei cumplite experienţe.

Hilary credea că dormise. Când îşi revenise în fire, pădurea era mult mai întunecată – primele flăcări muriseră – şi, dintr-un anume motiv, durerile i se mai potoliseră. Se întrebase dacă îi fuseseră distruşi până şi nervii.
Cu un efort imens, căci acum era cumplit de slăbită din pricina setei, se ridicase pe picioare şi se apropiase de epicentrul exploziei.
— Ţin minte lumina exploziei continue de carolinum, acea purpură nefirească, strălucind în vreme ce eu treceam printre copaci... Dogoarea sporea, iar eu m-am întrebat cât de mult aveam să mă apropii, înainte de a fi nevoită să mă retrag.
Ajunsese la marginea spaţiului deschis din jurul Leviathanilor staţionaţi.
— De-abia puteam să văd, atât de intensă era lumina acelei vetre de carolinum. Se auzea un şuier, aidoma celui al unui torent, spuse Hilary. Bomba nimerise exact în centrul taberei – germanul ăla era un ochitor bun – şi semăna cu un vulcan în miniatură, din care izbucneau flăcări şi fum. Tabăra era spulberată şi incendiată, iar cea mai mare parte a bunurilor noastre distruse. Până şi Leviathanii fuseseră făcuţi fărâme, numai unul îşi păstrase forma, dar şi acesta era nimicit. Ceilalţi se spărseseră, crăpaţi ca nişte jucării, incendiaţi şi explodaţi. N-am văzut nici ţipenie de om, zise ea. Cred că mă aşteptasem... Ezită. Orori... m-am aşteptat la orori. Însă nu mai era nimic – nu mai rămăsese nimic din ei. O, cu excepţia unui singur lucru – cel mai ciudat lucru.

Îşi puse o mână pe braţul meu, o mână pe care flăcările o prefăcuseră în gheară.
— Pe carcasa acelui Leviathan, cea mai mare parte din vopsea arsese – mai exista numai într-un singur loc, unde se vedea un petic de o formă bizară... Semăna cu o umbră, umbra unui om ghemuit.
Se uită la mine şi ochii îi licăriră pe faţa pocită.
— Înţelegi? Chiar era o umbră – a unui soldat, nu ştiu care dintre ei – făcută în acel moment în care explozia fusese atât de intensă, încât carnea i se evaporase, iar oasele i se risipiseră. Totuşi, umbra din vopsea rămăsese. Avea glasul egal, echilibrat, însă ochii îi erau scăldaţi de lacrimi. Nu-i ciudat?
O vreme, Hilary bâjbâise pe la marginea bivuacului. Convinsă că acolo nu mai avea să găsească oameni în viaţă, avusese vaga idee de a căuta provizii. Dar, spunea ea, gândurile îi erau risipite şi confuze, iar durerea persista atât de puternic, încât ameninţa să o copleşească. Şi, cu mâinile vătămate, îşi dăduse seama că era imposibil să scormonească printre rămăşiţele calcinate ale taberei, unde nu mai dăinuia nici cea mai slabă urmă de ordine.

Aşa că se îndepărtase, cu intenţia de a încercă să ajungă la mare.
După aceea, de-abia îşi mai putea aduce aminte ceva din poticneala ei prin pădure; durase toată noaptea şi totuşi ajunsese la o distanţă atât de mică de zona exploziei, încât am socotit că rătăcise în cercuri, pesemne, până ce Stubbins şi cu mine am găsit-o.

Supravieţuitori

Stubbins şi cu mine am decis că era cel mai bine s-o scoatem pe Hilary din pădure, departe de emisiile nocive ale carolinumului, şi s-o ducem de-a lungul plajei până la refugiul nostru, unde Nebogipfel, cu ingeniozitatea lui evoluată, poate izbutea să găsească nişte metode de a-i uşura suferinţele. Însă era destul de limpede că Hilary nu avea tăria să meargă mai departe. Aşa că am înjghebat o targă din două crengi lungi şi drepte, pe care le-am găsit pe jos, cu pantalonii mei şi cămaşa lui Stubbins legate între ele. Având grijă de carnea ei cu arsuri, am pus-o pe Hilary în această construcţie improvizată. Ea ţipă când am mutat-o, dar, o dată ce am aşezat-o pe targă, durerile i se mai uşurară.

Am pornit prin pădure, către plajă. Stubbins mergea în faţa mea, iar în curând am văzut cum spinarea osoasă şi goală i se năclăise de sudoare şi mizerie. Se împiedica prin semiobscuritatea pârjolită a pădurii, lianele şi ramurile joase îi loveau chipul neprotejat, însă el nu se plânse şi rămase cu mâinile pe bârnele tărgii noastre. În ceea ce mă priveşte, poticnindu-mă în nădragii mei, forţa mi se epuiză în scurt timp şi muşchii vlăguiţi începură să-mi tremure puternic. Din când în când, mi se părea imposibil că voi fi în stare să ridic piciorul pentru a face un alt pas, sau să-mi ţin mâinile ţepene pe lemnele aspre, însă, văzând în faţa mea îndârjirea robustă a lui Stubbins, m-am străduit să-mi ascund oboseala şi să continui în ritmul său.

Hilary zăcea într-un leşin superficial, cu membrele spasmodice, şi de pe buze îi scăpau ţipete stinse, ecouri ale durerii ce îşi croia drum prin sistemul ei nervos.
Când am ajuns la ţărm, am pus-o pe Hilary jos, în umbra de la marginea pădurii, iar Stubbins i-a înălţat capul, ţinându-l într-o mână, în vreme ce îi dădea să bea apă. Stubbins era o persoană neîndemânatică, însă lucra cu o delicateţe şi o sensibilitate involuntare, ce depăşeau limitele naturale ale constituţiei sale; aveam senzaţia că îşi punea întreaga făptură în acele acte simple de omenie pentru Hilary. Stubbins mă izbi ca fiind, prin firea sa, un bărbat bun şi milos, şi am socotit că grija sa profundă pentru Hilary se născuse mai ales din pură compasiune. Dar am înţeles, de asemenea, că ar fi fost de neîndurat pentru bietul Stubbins să supravieţuiască – graţie norocului de a îndeplini o misiune la depărtare de tabără în momentul dezastrului – în timp ce toţi camarazii săi pieriseră. Şi am întrezărit că avea să-şi dedice o mare parte din zilele ce-i rămăseseră unor asemene fapte de căinţă cum era aceasta.

După ce am tot ceea ce ne stătea în putinţă, am ridicat targa şi am pornit de-a lungul plajei. Stubbins şi cu mine, complet dezbrăcaţi, având corpurile mânjite de funinginea şi scrumul pădurii incendiate, şi cu trupul chinuit al lui Hilary Bond suspendat între noi, mergeam pe solul mai ferm şi reavăn de la marginea mării, unde nisipul răcoros şi umed ne pătrundea printre degetele de la picioare şi undele sărate ne lovea gleznele.

Când am ajuns la mica noastră tabără, Nebogipfel preluă conducerea. Stubbins se tot învârti pe lângă el, încurcându-i mişcările, fapt pentru care Nebogipfel îmi aruncă o serie de priviri ostile până ce l-am luat pe Stubbins de braţ şi l-am tras deoparte.
— Uite ce-i, prietene, am zis eu, Morlocul poate că arată un pic cam ciudat, dar ştie, oricum, mai multă medicină decât mine – sau decât tine, aş îndrăzni să afirm. Cred că este mai indicat să ne ţinem puţin la o parte din calea lui, lăsându-l să-l trateze pe Căpitan.
Mâinile mari ale lui Stubbins se încleştară.
În cele din urmă, îmi trecu prin cap o idee.
— Încă e nevoie să-i căutăm pe alţii, am spus. Ce-ar fi să aprindem un foc? Dacă folosim lemn verde şi producem suficient fum, vom face un semn care va fi vizibil de la multe mile depărtare.

Stubbins înghiţi prompt această sugestie şi se năpusti fără întârziere în pădure. Parcă era un animal stângaci în timp ce scotea afară din codrii lemnele, dar m-am simţit uşurat că găsisem un scop util pentru energia nestăvilită ce clocotea înlăuntrul său.
Nebogipfel desfăcuse o serie de nuci de cocos şi le aşezase în nişte adâncituri din nisip, fiecare dintre ele fiind umplută cu o loţiune lăptoasă pe care o preparase. Îi ceru cuţitul lui Stubbins, cu care începu să taie hainele lui Hilary. Apoi luă loţiunea cu mâinile şi cu degetele sale moi de Morloc şi se apucă să o introducă în zonele cele mai afectate ale trupului ei.

La început, Hilary, încă total inconştientă, izbucni în ţipete din pricina acestor tratamente, dar nu după multă vreme disconfortul trecu şi păru să cadă într-un somn mai profund şi mai liniştit.
— Ce loţiune este?
— O alifie, răspunse el în vreme ce lucra, obţinută din lapte de nucă de palmier, ulei de scoici şi plante din pădure.
Îşi potrivi masca pe chip, şi lăsă pe ea urme din pomada lipicioasă.
— Va uşura durerile de la arsuri.
— Mă impresionează clarviziunea de care ai dat dovadă preparând alifia, am spus eu.
— Nu-i nevoie să fii clarvăzător, rosti Morlocul cu răceală, pentru a anticipa asemenea victime, după catastrofa pe care v-aţi provocat-o singuri ieri.
La auzul acestor vorbe am simţit o săgeată de iritare. Ne-am provocat-o singuri? Niciunul dintre noi nu-i ceruse acelui ticălos de neamţ să apară din viitor cu Bomba lui cu carolinum.
— Ia mai du-te naibii! Încercam să te laud pentru eforturile pe care le faci pentru această fată!
— Dar eu aş prefera să nu-mi mai aduci asemenea victime triste ale nebuniei, pentru a-mi pune la încercare compasiunea şi ingeniozitatea.
— Of, las-o baltă!
Uneori, Morlocul era de-a dreptul imposibil, mi-am zis – total neuman!

Stubbins şi cu mine am întreţinut focul nostru cu lemne atât de verzi, încât acesta pocnea şi trosnea, ridicând în aer nori groşi de fum alb. Stubbins porni în cercetări scurte şi neeficiente prin pădure; am fost nevoit să-i promit că, dacă focul nu dădea vreun rezultat în câteva zile, aveam să reluăm expediţia în jurul epicentrului exploziei.

Abia în cea de-a patra zi de la explozie începură să sosească la farul nostru mai mulţi supravieţuitori. Veniră singuri sau câte doi, şi erau arşi şi chinuiţi, îmbrăcaţi în rămăşiţele zdrenţuite ale uniformelor de junglă. În scurtă vreme, Nebogipfel conducea un spital de campanie respectabil – un rând de culcuşuri din frunze de palmier, acolo în umbra dipterocarp-ilor -, iar aceia dintre noi care se ţineau pe picioare erau puşi să lucreze pe post de infirmieri sau să adune mai multe provizii.
O bună bucată de timp, am sperat că ar putea exista, în altă parte, o altă tabără, mai bine echipată decât a noastră. Poate că Guy Gibson supravieţuise, am speculat eu, şi luase hăţurile în mână, în stilul său practic şi cumpănit.

Am avut o scurtă izbucnire de optimism în acest sens, când un vehicul uşor cu motor se apropie, săltând, pe plajă. În maşină erau doi soldaţi, ambii femei tinere. Însă aveam să fim dezamăgiţi. Aceste două fete reprezentau, pur şi simplu, vârful de lance al misiunilor de explorare pe care Forţa le trimisese de la bază: urmaseră linia ţărmului către Vest, căutând o cale de a pătrunde în interiorul ţinutului.
Preţ de câteva săptămâni după atac, am menţinut patrule de-a lungul plajei şi în pădure. Din când în când, acestea dădeau peste resturile vreunei sărmane victime a exploziei. Unele victime păreau că supravieţuiseră o perioadă după prima explozie, dar, extenuate din pricina rănilor, se dovediseră incapabile să se salveze sau să strige după ajutor. Uneori se aducea la bază câte o bucată de echipament. (Nebogipfel insistă ca orice fărâmă de metal să fie recuperată, deoarece, susţinu el, urma să treacă multă vreme până când micuţa noastră colonie să poată topi minereuri.) Însă cât priveşte alţi supravieţuitori, n-am mai găsit niciunul.

Totuşi, am păstrat focul de semnalizare aprins, zi şi noapte, mult timp după ce orice speranţă raţională se stinsese.
Socotindu-i pe toţi cei peste o sută de membri ai Expediţiei, numai douăzeci şi unu – unsprezece femei, nouă bărbaţi şi Nebogipfel – fuseseră cruţaţi de explozie şi de furtuna de foc. N-am găsit nici urmă de Guy Gibson; şi medicul gurkha era pierdut.
Aşa că ne-am ocupat de îngrijirea răniţilor, de strângerea celor trebuincioase supravieţuirii de pe o zi pe alta şi de adunarea gândurilor despre modalitatea de a construi o colonie pentru viitor... căci, o dată cu distrugerea Leviathanilor, a devenit repede limpede pentru noi că nu puteam să ne întoarcem în secolele noastre de baştină, că această ţărână a Paleocenului avea, în cele din urmă, să ne primească oasele.



va urma