Fiicei mele

Bilea Diana Dobrita

mai întâi

așterne-ți părul

lung

în altare

de la capătul unei singurătăți până la cealaltă zăpadă a lumii

nu mă-ntreba de fleacuri precum fericirea

dezmiardă îndoielile de orice fel pentru ultima dată

copilă

apoi sărută mâna cărții

și stai în genunchi pe coji de nucă

până când literele vor sări din pagini să te ajute

după ce privești dimineața în ochi

primenește-ți zâmbetul cu îngerii rămași prin buzunarele inimii

ai grijă de mâini să nu fie goale

când plânge un copil de om de pasăre

sau un copil de floare

leacul pentru drumurile lungi și grele e să nu calci

visele altora

culcate pe burtă în sfântul lăcaș al țărânii

dintre oameni

unii chiar dragi îți vor intra în suflet cu noroiul strâns pe tălpile zilei

nu-i da afară

nu-i opri să stingă o candelă

ci

deschide larg fereastra unui acatist

și iubirea ta să le spele picioarele

în ziua a șaptea

dă fuga la scara crinului

să vezi dacă poți să te odihnești și tu

pe vreo treaptă