Agatha Christie
Hercule Poirot, cu capul său în formă de ou, uşor lăsat într-o parte, cu sprâncenele ridicate întrebător şi cu vârful degetelor împreunate, îl urmarea pe tânărul care străbătea atât de nervos camera în sus şi-n jos, cu faţa nostim pistruiată, încreţită şi trasă. Spuse:
— Eh bien, prietene, ce e?
Peter Lord rămase ţintuit pe loc.
— Monsieur Poirot, sunteţi singurul om din lume care mă poate ajuta. L-am auzit pe Stillingfleet vorbind de dumneavoastră; mi-a spus ce aţi făcut în cazul Benedikt Farley. Cum absolut toţi credeau că e vorba de sinucidere, şi cum aţi dovedit că era crimă.
Hercule Poirot:
— Ai vrun caz de sinucidere printre pacienţii dumitale, caz de care te îndoieşti?
Peter Lord clătină din cap. Se aşeză în faţa lui Poirot.
— E vorba de-o tânără. A fost arestată şi urmează să fie judecată pentru crimă! Vreau să găsiţi dovezi, care să demonstreze ca n-a facut-o ea!
Sprâncenele lui Poirot se înălţară şi mai mult. Atitudinea sa deveni discretă şi confidenţială. Spuse:
– Dumneata şi această tânăra doamnă... vă iubiţi, da? Sunteţi îndrăgostiţi unul de altul?
Peter Lord râse... un râs strident, amar.
— Nu, nu-i aşa! Are destul prost gust ca să prefere un tâmpit năsos şi cu faţa de mârţoagă melancolică! O prostie din partea ei, dar asta e!
Poirot spuse:
— Înţeleg.
Lord rosti amar:
— Oh, da, înţelegeţi foarte bine! Nu e nevoie să dovediţi mult tact în privinţa asta. M-am îndrăgostit de ea, din prima clipă, când am văzut-o. Şi din cauza asta, nu vreau să fie trimisă la spânzurătoare, înţelegeţi?
— Ce acuzaţie i se aduce?
— E acuzată de crimă împotriva unei fete, Mary Gerrard, de otrăvire cu clorhidrat de morfină. Probabil aţi citit relatarea anchetei în presă.
— Şi motivul?
— Gelozie!
— După părerea dumitale, n-a făcut-o ea?
— Nu, fireşte că nu.
Câteva clipe, Poirot se uită la el gânditor, apoi spuse:
— Mai exact, ce doriţi de la mine? Să investighez problema?
— Vreau s-o puneţi în libertate.
— Eu nu sunt avocatul apărării, mon cher.
— Am să mă exprim mai clar: Vreau să găsiţi dovezi care să-i permită avocatului ei s-o salveze.
Hercule Poirot spuse:
— Te exprimi puţin cam ciudat.
— Pentru că eu nu sunt implicat în asta. Mie mi se pare destul de simplu. Vreau ca fata asta-să fie achitată. Cred că dumneavoastră sunteţi singurul om care o poate face!
— Doreşti să revizuiesc faptele? Sa scot la iveală adevărul? Să descopăr ce s-a întâmplat în realitate?
— Vreau să găsiţi orice probă care poate pleda în favoarea ei.
Cu multă grijă şi precauţie, Poirot îşi aprinse o ţigară subţire.
— Dar nu e niţel lipsit de etică ce spui? Să ajung la adevăr, da, asta m-a interesat întotdeauna. Dar adevărul e o armă cu două tăişuri. Dacă găsesc probe împotriva doamnei? Mi-aţi cere să le ascund?
Peter Lord se ridică. Era foarte palid.
— E imposibil! Nu veţi putea găsi nimic mai mult decât faptele care o acuză deja! Sunt complet şi definitiv incriminatoare! Sunt anumite dovezi bătătoare la ochi! N-aţi putea găsi o singură probă care s-o acuze mai tare decât până acum! Vă cer să vă folosiţi toată ingeniozitatea – Stillingfleet spune că sunteţi foarte ingenios – ca să găsiţi o portiţă de scăpare, o posibilă alternativă.
— În mod sigur avocaţii ei vor face asta.
— Zău? tânărul râse dispreţuitor. Sunt bătuţi înainte de a începe! Consideră că nu e nici o speranţă! Se bazează pe Bulmer... nenorocitul ăla de „om al speranţelor”; asta însăşi e o cedare! Mare orator... patetic... punând accent pe tinereţea acuzatei... tot tacâmul! Dar judecătorul nu o să-l lase să-şi facă numărul. Nu e nici o speranţă!
Hercule Poirot spuse:
— Presupunând că este vinovată... Vrei, totuşi, s-o vezi achitată?
— Da, răspunse liniştit Peter Lord.
Poirot se foi în scaun.
— Mă interesezi...
După câteva clipe, adăugă:
— Cred că ar fi mai bine să-mi povesteşti exact ce s-a întâmplat.
— N-aţi citit nimic în presă?
Hercule Poirot îşi flutură mana.
— O scurtă relatare, da. Însă ziarele sunt atât de lipsite de acurateţe, niciodată nu mă iau după ele.
— E foarte simplu. Oribil de simplu. Fata asta, Elinor Carlisle, tocmai intrase în posesia unui domeniu, aproape de aici, Hunterbury Hall, şi a unei averi de la mătuşa ei, care a murit fără să lase un testament. Numele mătuşii era Welman. Mătuşa avea un nepot după soţ – Roderick Welman. Acesta era logodit cu Elinor Carlisle, lucru demult stabilit, ei cunoscându-se din copilărie. La Hunterbury era o fată, Mary Gerrard, fiica portarului. Bătrâna doamnă Welman făcuse foarte multe pentru ea, îi plătise instruirea, etc. În consecinţă, fata era pe cale să devină o doamnă. Roderick Welman, se pare, s-a îndrăgostit de ea. Ca urmare, logodna a fost ruptă. Acum ajungem la fapte. Elinor Carlisle a scos domeniul la vânzare şi l-a cumpărat un om pe nume Somervell. Elinor a venit să ridice lucrurile personale ale mătuşii sale, şi aşa mai departe. Mary Gerrard, al cărei tată tocmai murise, elibera căsuţa de la poartă. Suntem în dimineaţa de joi, 27 iulie. Elinor Carlisle stătea la hotelul local. Pe stradă, a întâlnit-o pe fosta menajeră, doamna Bishop. Doamna Bishop s-a oferit să vină şi ea s-o ajute. Elinor a refuzat-o... destul de vehement. Apoi s-a dus la băcănie şi a cumpărat nişte pastă de peşte, făcând o remarca privitoare la otrăvirea prin alimente, înţelegeţi? Un lucru perfect nevinovat, dar care, fireşte, pledează împotriva ei! S-a dus apoi la domeniu şi, în jur de ora unu, a coborât la căsuţa portarului, unde Mary Gerrard trebăluia cu sora districtuală, o năsoasă pe nume Hopkins, care o ajuta, şi le-a spus că pregătise nişte sandviciuri sus, în casă. S-au dus în casă, au mâncat sandviciuri şi, aproximativ peste o oră, am fost chemat eu şi am găsit-o pe Mary Gerrard în stare de inconştienţă. Am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă, dar degeaba. Autopsia a scos la iveală că, puţin înainte, Mary ingerase o doză mare de morfină. Iar poliţia a descoperit un fragment de etichetă pe care scria clorhidrat de morfină chiar în locul în care Elinor Carlisle preparase sandviciurile.
— Ce altceva a băut sau a mâncat Mary Gerrard?
— Ea şi sora districtuală au băut ceai la sandviciuri, îl preparase sora Hopkins, iar Mary îl turnase. N-ar fi putut fi nimic în el. Îmi dau seama, fireşte, că apărarea va face mare tam-tam în jurul sandviciurilor, spunând că toate trei au mâncat sandviciuri, deci e imposibil să se otrăvească numai una dintre ele. Aşa a fost şi în cazul Hearne, vă amintiţi.
Poirot dădu din cap. Spuse:
— Însă, de fapt, e foarte simplu. Pregăteşti platoul cu sandviciuri, în unul din ele e otrava, întinzi platoul. În s£adiul nostru de civilizaţie, se înţelege de la sine că persoana căreia i-ai oferit platoul va lua sandviciul cel mai apropiat. Presupun ca Elinor Carlisle i-a oferit, mai întâi, platoul lui Mary Gerrard, nu-i aşa?
— Exact.
— Deşi în cameră era şi sora, care e o persoană mai în vârstă?
— Da.
— Asta nu miroase a bine..
— Dar nici nu e o probă zdrobitoare. Nu te poţi baza pe ceremonialul servirii la un picnic.
— Cine a pregătit sandviciurile?
— Elinor Carlisle.
— Mai era cineva în casă?
— Nimeni.
— Poirot clătină,din cap.
— Asta-i rău. Şi fata n-a luat nimic altceva în afară de ceai şi sandviciuri?
— Nimic. Ne-o spune conţinutul stomacului.
Poirot întrebă:
— Se bănuieşte că Elinor Carlisle a sperat că moartea fetei va fi pusă pe seama intoxicării alimentare? Cum explică ea faptul că doar una din ele a fost afectată?
— Uneori se întâmplă şi aşa. În plus, au fost două borcanele cu pastă... ambele foarte asemănătoare în aparenţă. Ideea ar fi că unul din borcane era bun şi că, printr-o coincidenţă, toată pasta alterată a fost mâncată de Mary.
— Un studiu interesant în domeniul legii prob abilităţilor, spuse Poirot. Şansele matematice împotriva acestei posibilităţi ar fi mari, presupun. Dar, dacă vroia să se sugereze intoxicaţia alimentară, de ce n-a ales altă otravă? Simptomele morfinei nu seamănă câtuşi de puţin cu cele ale intoxicaţiei alimentare. Atropină ar fi fost o alegere mai bună!
Peter Lord rosti încet:
— Da, e adevărat, însă mai e ceva. Afurisita aia de soră jură că a pierdut un tub cu morfină!
— Când?
— Oh, în urmă cu câteva săptămâni, în noaptea când a murit doamna Welman. Sora spune că şi-a lăsat geanta în hol, iar dimineaţa, a descoperit că-i lipseşte un tub cu morfină. Cred că-i o gogoriţă. Probabil l-a pierdut acasă, cândva înainte, şi a uitat.
— Şi-a amintit de el, abia la moartea lui Mary Gerrard?
— De fapt, a menţionat asta la vremea respectivă... în faţa sorei care o îngrijea pe bătrână.
Hercule Poirot se uita la Peter Lord cu un oarecare interes. Spuse blând:
— Mon cher, cred că mai e ceva... ceva ce nu mi-ai spus încă.
— Ei bine, ar fi mai bine sa ştiţi tot. Se cere un ordin de exhumare şi autopsie a bătrânei Welman.
— Eh bien?
— Când o vor face, probabil că vor găsi ceea ce caută... Morfină!
— Ştiai?
Cu chipul alb sub pistrui, Peter Lord mormăi:
— Am bănuit.
Hercuie Poirot lovi braţele fotoliului cu palmele. Strigă:
— Mon Dieu, nu te înţeleg! Ştiai când a murit că a fost omorâtă?
Peter Lord tună:
— Sfinte Doamne, nu! Nici n-am visat una ca asta! Mă gândeam că a luat-o singură.
Poirot se lăsa în fotoliu.
— Ah! deci asta credeai...
— Bineînţeles! Îmi vorbise despre asta. Nu o dată mi-a cerut s-o ajut să „scape”. Ura boala, neajutorarea pe care ţi-o dă, umilinţa de a zace şi a fi îngrijit ca un sugar. Şi era o femeie foarte hotărâtă.
Urmă un moment de tăcere, după care continuă:
— Moartea ei m-a surprins. Nu mă aşteptam la asta. Am trimis sora afară din cameră şi am cercetat cât am putut de amănunţit cadavrul.. Fireşte, nu puteam fi sigur fără autopsie. Ei bine, la ce bun? Dacă îşi luase singură viaţa, ce rost avea să se facă tapaj pe tema asta şi să provoc scandal? Mai bine semnez certificatul şi-o las să fie înmormântată în pace. În definitiv, nu puteam fi sigur. Am hotărât prost, presupun. Dar nu mi-a trecut, nici o clipă prin minte, că ar putea fi opera altcuiva! Am fost aproape sigur că o făcuse cu mâna ei.
— Cum crezi că a pus mâna pe morfină?
— N-am nici cea mai mică idee. Dar, credeţi-mă, era o femeie isteaţă, inventivă, cu multă imaginaţie şi foarte hotărâtă.
— Ar fi putut-o obţine de la sore?
Peter Lord clatină din cap.
— Nici vorbă! Nu cunoaşteţi sorele!
— De la familie?
— Posibil. S-ar putea să fi apelat la sentimentele lor.
— Mi-ai spus că doamna Welman a murit fără testament. Dacă ar mai fi trăit, şi l-ar fi făcut?
Peter Lord zâmbi.
— Întotdeauna puneţi degetul pe rană, nu? Da, avea de gând să-şi facă testamentul; era foarte agitată în legătură cu asta. Nu putea vorbi cursiv, dar s-a făcut foarte bine înţeleasă. Elinor Carlisle urma să-i telefoneze dimineaţa avocatului.
— Deci, Elinor Carlisle ştia ca mătuşa ei vroia să-şi facă testamentul? Iar dacă murea fără să şi-l fi făcut, ea, Elinor Carlisle, moştenea ceva?
Peter Lord spuse repede:
— Asta nu ştia. Habar n-avea ca mătuşa ei nu-şi făcuse niciodată un testament.
— Asta e ceea ce spune ea, prietene. Putea să ştie.
— Ascultaţi, monsieur Poirot, sunteţi avocatul acuzării?
— În momentul de faţă, da. Trebuie să ştiu cât de solidă e acuzaţia ce i se aduce. Putea Elinor Carlisle să ia morfina din geanta sorei?
— Da. Aşa putea oricine. Roderick Welman, sora O’Brien, vreuna dintre servitoare.
— Sau doctorul Lord?
Peter Lord căscă ochii mari.
— Fireşte... Dar care ar fi fost scopul?
— Mila.
Peter Lord clătină din cap.
— Nu. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt!
Hercule Poirot se lăsă pe spate.
— Să luăm următoarea ipoteză. Să zicem că Elinor Carlisle a luat morfina din geanta de pe hol şi i-a administrat-o mătuşii sale. S-a spus ceva despre dispariţia morfinei?
— Celor din casă, nu. Sorele au păstrat între ele.
— Cum credeţi că va reacţiona acuzarea?
— Vreţi să spuneţi, în cazul în care se descoperă morfină în cadavrul doamnei Welman?
— Da.
Peter Lord rânji.
— E posibil ca Elinor să fie achitată de prezenta învinuire, dar să fie din nou arestată şi acuzată de moartea mătuşii ei.
Poirot rosti gânditor:
— Motivele sunt diferite; altfel spus, în cazul doamnei Welman, motivul ar fi putut fi câştigul, în timp ce, în cazul lui Mary Gerrard, se presupune că motivul ar fi gelozia.
— Aşa e.
— Ce linie şi-a propus să adopte apărarea?
— Bulmer e de părere să susţină că nu a existat nici un motiv. El vrea să prezinte logodna dintre Elinor Carlisle şi Roderick Welman ca fiind o afacere de familie, ţinând de motive strict familiale, pentru a i se face pe plac doamnei Welman, dar că, în momentul în care bătrâna a decedat, Elinor Carlisle a rupt logodna din proprie iniţiativă. Roderick Welman va depune mărturie în acest sens. Cred că el aproape e convins!
— Crede că Elinor nu a ţinut la el cu adevărat?
— Da.
— În care caz, ea n-ar fi avut nici un motiv s-o omoare pe Mary Gerrard.
— Exact.
— Dar, în cazul ăsta, cine a omorât-o pe Mary Gerrard?
— Asta-i întrebarea.
Poirot clătină din cap.
— C’est difficile.
Peter Lord rosti cu vehemenţă:
— Tocmai asta e! Dacă n-a facut-o ea, cine a facut-o? Mai e şi ceaiul! însă a băut şi sora Hopkins din el. Apărarea va încerca să sugereze că Mary Gerrard a luat singură morfina, după ce celelalte două au părăsit camera... de fapt, că s-a sinucis.
— Avea vreun motiv să se sinucidă?
— Absolut nici unul.
— Era genul de sinucigaşă?
— Nu.
— Cum era această Mary Gerrard?
Peter Lord reflectă.
— Era... ei bine, era o copilă drăguţă. Da, o copilă foarte drăguţă.
Poirot oftă. îngână:
— Acest Roderick Welman s-a îndrăgostit de ea pentru că era o copilă drăguţă?
Peter Lord zâmbi.
— Înţeleg ce vreţi sa spuneţi. Era într-adevăr frumoasă.
— Dar, dumneata? Dumneata n-ai avut nici un sentiment pentru ea?
Peter Lord îl privi lung.
— Doamne Sfinte, nu!
Hercule Poirot rămase câteva clipe pe gânduri, apoi spuse:
— Roderick Welman susţine că între el şi Elinor Carlisle era doar afecţiune, nimic mai puternic. Dumneata eşti de acord cu asta?
— De unde naiba să ştiu?
Poirot clătină din cap.
— Când ai intrat în camera asta mi-ai spus că Elinor Carlisle avea destul prost gust să fie îndrăgostită de un năsos tâmpit. Am presupus ca asta era descrierea lui Roderick Welman. Deci, după dumneata, ea îl iubeşte.
Peter Lord răspunse cu un glas jos, disperat:
— Îl iubeşte mult! Îl iubeşte al dracului de mult!
— Atunci a existat un motiv...
Pe chipul lui Peter Lord se putea citi supărarea.
— Ce contează! Ar fi putut s-o facă, da! Nu-mi pasă dacă a facut-o…
Poirot exclamă:
— Aha!
— Ceea ce vreau, e să nu fie spânzurată! Dacă ajunsese la disperare? Dragostea e ciudată. Poate să transforme o brută într-un mieluşel... şi poate să aducă un om ponderat, cu judecată, în situaţia de a-şi pierde minţile! Poate aşa a fost şi cu ea. Nu aveţi pic de milă?
— Eu nu aprob în nici un fel crima.
Peter Lord îl privi lung, apoi izbucni în râs.
— Ce lucruri puteţi sa spuneţi! Cine vă cere s-o aprobaţi? Nu vă cer să minţiţi! Adevărul rămâne adevăr, nu? Dacă veţi găsi ceva care să pledeze în favoarea acuzatei, n-o să ascundeţi acel ceva pentru că e vinovată, nu-i aşa?
— Fireşte că nu.
— Atunci de ce naiba nu faceţi ce vă cer?
Hercule Poirot spuse:
— Sunt perfect pregătit s-o fac, prietene...
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu