luni, 5 octombrie 2015

Arsenalele din Isher (3)


A. E. Van Vogt




CUFUNDAT ÎN NOAPTE, satul alcătuia un tablou ciudat, atemporal. Fara mergea pe stradă lângă nevastă-sa, cu un aer foarte mulţumit. Văzduhul era plăcut ca vinul. Se gândea vag la artistul venit din Oraşul imperial, care realizase ceea ce teleecranele numeau (îşi amintea clar expresia) "un tablou simbolic amintind de o scenă din epoca electricităţii de acum şapte mii de ani".

În timp ce mergeau, Fara se întoarse puţin către nevastă-sa. La lumina slabă a felinarului din apropiere, faţa ei blândă, şi încă destul de tânără, era aproape pierdută în umbră. El îi şopti ceva cu un glas delicat care se armoniza cu nuanţele pastelate ale înserării:
  — Împărăteasa spunea că sătucul nostru Glay pare să aibă în el sănătatea şi blândeţea, ce constituie calităţile superioare ale po­porului ei. Ce spui, Creel, nu ţi se pare un gând minunat? Trebuie să fie o femeie admirabil de înţelegătoare.
Ajunseseră la o stradă laterală şi ceea ce văzu, la vreo cincizeci de metri în josul ei, îi tăie şirul vorbelor.
  — Uite! zise cu glas răguşit Fara.
Cu braţul şi degetul înţepenite, pur şi simplu, arătă o firmă imensă care strălucea în noapte. Cuvintele erau următoarele:

ARME BUNE
DREPTUL DEA CUMPĂRA ARME
ESTE DREPTUL LA LIBERTATE

Fara avu o ciudată senzaţie de gol, în timp ce se holba la firma aceea luminoasă. Văzu că se mai adună şi alţi săteni. În cele din urmă, spuse cu glasul îngroşat de  emoţie:
  — Am auzit de atelierele astea. Sunt nişte locuri infame, împotriva cărora, azi-mâine, guvernul Împărătesei va lua măsuri. Sunt construite în fabrici ascunse şi apoi transportate şi puse în funcţiune sfidând grosolan drepturile de proprietate. Acest magazin nu exista acum un ceas.
Faţa bărbatului se înăspri, iar glasul îi deveni de-a dreptul tăios când spuse:
  — Creel, du-te acasă!
Rămase surprins când Creel nu se îndepărtă imediat. În tot cursul căsniciei, ea manifestase o deprindere agreabilă a supunerii, ceea ce făcuse ca menajul lor să fie extrem de fericit. Acum, o vedea privindu-l cu ochi măriţi, în care desluşea un fel de spaimă timidă ce o ţintuia locului.
  — Du-te acasă! (Dar temerea ei îi scoase la iveală toată hotărârea de care era capabilă.) Nu putem să lăsăm un lucru atât de monstruos să ne pângărească satul. Închipuiţi-vă... şi glasul începu să-i tre­mure la gândul acesta înfiorător. Închipuiţi-vă că această colec­tivitate splendidă, de modă veche, pe care hotărâsem s-o păstrăm întotdeauna exact aşa cum o are pictată Împărăteasa în galeria ei de tablouri, ar fi acum pradă desfrâului şi ruinată de această... de lucrul acesta... Dar aşa ceva nu vom suporta!
Glasul lui Creel se auzea slab, dar mai hotărât, din semiîntunericul de la colţul străzii:
  — Fara, nu face nimic pripit. Nu uita că nu este prima clădire nouă care se iveşte în Glay de când a fost pictat acest tablou.
Fara tăcu. Iată o însuşire a soţiei lui cu care nu era de acord: felul ei de a-i aminti în mod inutil lucruri neplăcute. Ştia exact ce voia să spună. Această societate gigantică şi cu atâtea tentacule — Atelierele de Reparat Motoare Atomice Automate S.A. — căzuse sub incidenţa legilor statului cu clădirea ei de o frumuseţe răpitoare, împotriva dorinţelor consiliului sătesc şi preluase deja jumătate din afacerile lui Fara.
  — Asta e altceva, mârâi în cele din urmă Fara. În primul rând, oamenii vor descoperi la vreme că aceste reparatoare noi, automate, fac o treabă de foarte slabă calitate. În al doilea rând e vorba de o concurenţă loială. În schimb, acest arsenal este o sfidare la adresa tuturor lucrurilor decente care fac atât de plăcută viaţa sub domnia Casei Isher. Ia uitaţi-vă la această firmă ipocrită: "Dreptul de a cumpăra arme... " Aaaa!

Se întrerupse şi spuse:
  — Du-te acasă, Creel! O să avem noi grijă să nu se vândă arme în localitatea noastră!

O urmări cu privirea pe femeia subţirică pierzându-se printre umbre. Dar aceasta nu apucase să ajungă la jumătatea străzii, când Fara strigă:
  — Şi dacă-l vezi pe băiatul ăla al nostru pe la vreun colţ de stradă, ia-l acasă. Nu trebuie să mai întârzie seara pe afară.
Îndată ce Creel dispăru în lumina slabă a felinarelor îndepărtate, Fara se răsuci pe călcâie şi se duse repede la atelierul-magazin. Mulţimea creştea cu fiecare clipă şi văzduhul nopţii fremăta de glasuri agitate.

Văzu bine că firma Arsenalului e o chestiune de simplă iluzie. Indiferent din ce unghi se uita la ea, o vedea mereu frontal. Când se opri în faţa uriaşei vitrine principale, cuvintele se lipiră de faţadă şi-l priveau drept în ochi fără să licărească. Fara mai pufni o dată la sensul lozincii, apoi se întoarse către anunţul din vitrină:

CELE MAI BUNE ARME ENERGETICE
DIN ÎNTREGUL UNIVERS CUNOSCUT

Simţi în sinea lui o scânteie de interes. Privi lung armele stră­lucitoare etalate şi fu fascinat, împotriva voinţei sale. Erau arme de toate mărimile, de la pistolete cât degetul până la carabine "Express", toată gama mortală a mijloacelor de distrugere. Se înfiora. Atâtea şi atâtea arme pentru sătucul Glay, în care, după cunoştinţele lui, numai doi oameni aveau arme, şi acestea doar pentru vânătoare. Undeva, în spatele lui Fara, un bărbat spuse:
  — Uite, s-a instalat tocmai pe terenul lui Lan Harris. Grozavă glumă la adresa ticălosului ăluia bătrân. Să vedeţi ce scandal o să facă! .
Se auziră râsetele mulţimii alcătuind o improvizaţie ciudată de sunete în aerul acela cald, dar proaspăt. Şi Fara văzu că omul spusese adevărul. Arsenalul avea o faţadă de 12 m şi ocupa centrul terenului verde, ca o grădină, al zgârcitului aceluia bătrân de Harris. Fara se încruntă. Deştepţi sunt ăştia cu arsenale şi magazine de arme că şi-au ales tocmai proprietatea celui mai antipatizat individ din oraş, flatând sentimentele celorlalţi. Dar iscusinţa lor vicleană făcea ca asigurarea eşecului acestei şmecherii să devină o chestiune vitală. Tot se mai uita speriat, când văzu silueta bondoacă a lui Mei Dale, primarul. Fara se îndreptă repede spre el, îşi duse mâna la pălărie în semn de respect şi întrebă:
  — Unde e Jor?
  — Aici.
Poliţaiul satului îşi făcu loc cu coatele prin mulţime.
  — Ceva planuri? întrebă omul legii.
  — Un singur plan, zise cu îndrăzneală Fara. Intră şi arestează-i.
Cei doi bărbaţi se priviră în ochi, apoi îşi plecară privirile în pământ. Poliţaiul voinic răspunse primul după o vreme:
  — Uşa e încuiată. N-a răspuns nimeni când am bătut. Tocmai voiam să propun să lăsăm lucrurile baltă până dimineaţa.
  — Prostii!
Uimirea îl făcu pe Fara să-şi piardă răbdarea.
  — Adu un topor şi o să spargem uşa. Orice întârziere nu va face decât să-i încurajeze pe nemernicii ăştia să se opună.

Toţi cei din apropiere dădură din cap în semn de încuviinţare. Dar prea în pripă. Fara rămase nedumerit de ochii care se plecau sub privirea lui fermă. Se gândi: "Sunt toţi speriaţi. Şi n-au nici un chef". Înainte ca el să poată vorbi mai departe, interveni poliţistul Jor.
  — Probabil n-aţi auzit nimic despre magazinele acestea şi despre uşile lor. După cât se spune, e imposibil de pătruns înăuntru.
Fulgerat de un junghi chinuitor, Fara realiză brusc că în cazul acesta el va trebui să acţioneze:
  — Am să-mi aduc de la atelier perforatorul atomic. Cu asta îi dăm gata. Îmi îngăduiţi s-o fac, domnule primar?
În lumina vitrinei magazinului de arme se vedea bine cum individul dolofan transpiră. Acesta zise:
  — Poate-i mai bine să-l chem pe comandantul garnizoanei imperiale de la Ferd şi să-l întrebăm pe el.
  — Nu, zise Fara, care recunoştea uşor orice încercare de eschivare. Trebuie să acţionăm chiar noi. Alte comunităţi le-au permis acestor oameni să se strecoare pentru că nu au luat măsuri hotărâte. Trebuie să rezistăm până la capăt, începând din această clipă. Ce părere aveţi?

Primarul scoase un "bine", mai degrabă ca un oftat decât ca o vorbă. Dar Fara nu avea nevoie de mai mult. Îşi anunţă intenţia mulţimii, dar, încercând să-şi facă loc printre oameni, îşi descoperi propriul fiu holbându-se împreună cu alţi tineri la mărfurile etalate în vitrină.
Fara îl strigă:
  — Cayle, vino şi ajută-mă să transport astea!
Cayle nici măcar nu se întoarse şi nici nu făcu vreo altă mişcare. Fara se opri, tentat în oarecare măsură să facă scandal pe această temă, dar apoi, deşi fierbea în sinea lui, se grăbi mai departe.

Energia era tăcută şi calmă. Nici un fel de răbufnire, nici un foc de artificii. Strălucea ca o lumină albă, blândă şi pură, aproape mângâind panourile de metal ale uşii. Dar nu obţinu nici un efect. Fara refuză pur şi simplu să creadă că a dat greş şi îndreptă energia de o forţă nelimitată asupra peretelui care i se împotrivea. Când, în cele din urmă, închise aparatul, era transpirat tot.
  — Nu înţeleg, gâfâi el. Păi... după cum se ştie, nici un metal nu poate rezista unui şuvoi constant de forţă atomică.
  — E aşa cum ţi-a spus Jor, îi zise primarul. Magazinele astea de arme sunt... un lucru foarte mare. S-au răspândit pe tot cuprinsul imperiului şi nu o recunosc pe Împărăteasă.

Tulburat, Fara se mută de pe un picior pe altul. Nu-i plăcea să audă asemenea cuvinte. Până să răspundă el, cineva din mulţime spuse:
  — Am auzit că uşa aceea poate fi deschisă numai de către cei care nu vor să le facă vreun rău oamenilor dinăuntru.
Cuvintele îl şocară atât de tare pe Fara încât îi alungară năuceala. Glasul îi deveni aspru:
  — Asta e ridicol! Dacă ar exista asemenea uşi, le-am avea cu toţii.
Noi...
Se întrerupse fiindcă îşi dădu deodată seama că el, personal, nu văzuse pe nimeni încercând să deschidă uşa. Şi, dată fiind şovăiala celor din jur, era perfect posibil ca nimeni să nu fi încercat. Păşi înainte, apucă clanţa rotundă şi trase. Uşa se deschise cu o uşurinţă nefirească ce-i făcu în treacăt impresia că această clanţă se înmuiase chiar în mâna lui. Icnind, ca şi cum şi-ar fi pierdut respiraţia, Fara deschise larg uşa:
  — Jor, strigă el, intră!
Poliţaiul făcu o mişcare strâmbă — deformată probabil de ceea ce trebuia să fi fost dorinţa de precauţie —, urmată imediat de revelaţia faptului că nu putea da înapoi de faţă cu atâţia oameni. Sării stângaci către uşa deschisă, dar aceasta i se trânti în faţă.
Fara se uită prosteşte Ia mâna lui, de fapt la pumnul încă strâns. Şi apoi, încetişor, îl străbătură fiori prin tot trupul. Clanţa se retrăsese. Se răsucise, devenise vâscoasă şi alunecase amorfă printre degetele încordate. Îşi dădu seama că mulţimea îi urmăreşte în tăcere, dar foarte concentrată, fiecare mişcare. Fara întinse furios mâna spre clanţă, dar, de data aceasta, ea nici nu se răsuci, nici nu cedă câtuşi de puţin. Obstacolul îi readuse cu vigoare hotărârea de mai înainte. Făcu un semn către poliţist:
  — Trage-te înapoi, Jor, în timp ce eu deschid uşa.
Omul se retrase, dar tot degeaba. Oricât de tare trăgea Fara de uşă, ea nu se deschidea. Undeva în mulţime, cineva spuse cu mult subînţeles:
  — Uşa a hotărât să-ţi dea drumul înăuntru, dar apoi s-a răzgândit!
  — Ce prostii spui, zise cu violenţă Fara. Cum adică uşa s-a răzgândit? Ce, eşti nebun? Nici o uşă nu e înzestrată cu raţiune.

Fara se uită sever la magazin. Clădirea se înălţa acolo sub cerul nopţii, dar strălucea ca lumina zilei, străină de locul acela, ameninţătoare, imposibil de cucerit. Se întrebă ce-ar face soldaţii Împărătesei dacă ar fi chemaţi să acţioneze. Şi deodată prevăzu, printr-o străfulgerare, că nici măcar ei n-ar fi în stare să facă nimic.
  — Uşa s-a deschis o dată pentru mine, zise el înnebunit. Trebuie să se redeschidă.
Şi chiar aşa se şi întâmplă. Uşurel, fără împotrivire, producând aceeaşi senzaţie de imponderabilitate, uşa stranie şi sensibilă se supuse mişcărilor degetelor lui. Dincolo de prag nu era decât o lumină slabă, o boltă largă şi întunecată. Din spatele lui vorbi primarul Dale:
  — Fara, nu te juca! Ce vrei să faci înăuntru?
Fara constată cu uimire că trecuse pragul. Se întoarse uluit şi se holbă la feţele acelea şterse:
  — Păi... începu el cam fără noimă, dar apoi se mai lumină. Păi, bineînţeles, vreau să cumpăr o armă.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu