vineri, 30 octombrie 2015

Chiparosul trist (13)


Agatha Christie




În birourile firmei „Seddon, Ridgeway & Seddon”, Hercule Poirot fu primit cu extremă rezervă, pentru a nu spune neîncredere.
Domnul Seddon, mângâindu-şi cu arătătorul faţa proaspăt bărbierită, respira prudenţă prin toţi porii şi îl privea gânditor, cu ochii săi cenuşii, pe detectiv.
— Fireşte, numele dumneavoastră îmi e cunoscut, monsieur Poirot. Dar tot nu înţeleg care e rolul dumneavoastră în acest caz.
— Acţionez în interesul clientei dumneavoastră, domnule.
— Ah... aşa? Şi cine... ăă... v-a investit în această calitate?
— Sunt aici la cererea doctorului Lord.
Sprâncenele domnului Seddon se înălţară.
— Aşa! Asta mi se pare foarte neregulamentar... foarte neregulamentar. Din câte am înţeles, doctorul Lord a fost citat ca martor al acuzării.
Hercule Poirot ridică din umeri.
— Ce contează?
— Aranjamentele pentru apărarea domnişoarei Carlisle sunt în întregime în mâinile noastre. Nu cred să avem nevoie de un ajutor din afară, în. acest caz.
Poirot întrebă:
— Asta pentru că nevinovăţia clientei dumneavoastră va fi atât de uşor de dovedit?
Domnul Seddon tresări. Apoi, mânios, rosti pe un ton sec, avocăţesc:
— Asta e o întrebare absolut nepotrivită. Absolut nepotrivită.
— Capul de acuzare împotriva clientei dumneavoastră e foarte puternic...
— Nu reuşesc să înţeleg, monsieur Poirot, cum de cunoaşteţi acest lucru.
— Deşi, în fapt, am fost solicitat de doctorul Lord, am aici un bilet de la domnul Roderick Welman.
Îl întinse cu o mică plecăciune.
Domnul Seddon parcurse cele câteva rânduri şi remarcă înciudat:
— Asta    dă o nouă    întorsătură problemei. Domnul Welman s-a însărcinat cu apărarea domnişoarei Carlisle. Noi acţionăm la cererea lui.
Adăugă cu un dezgust vizibil:
— Firma noastră nu se prea ocupă cu... ăă... procese de crimă, dar am simţit că e datoria mea faţă de... ăă... fosta noastră clientă... să.susţinem apărarea nepoatei sale. Pot să vă spun ca deja l-am contactat pe Sir Edwin Bulmer, K.C.
Surâzând ironic, Poirot spuse:
— Nu se va cruţa nici un efort, nici o cheltuială. Foarte drept şi corect!
Domnul Seddon spuse, privind pe deasupra ochelarilor:
— Zău, monsieur Poirot...
Poirot îi reteză protestul:
— Elocinţa şi pledoaria patetică nu vă vor salva clienta. Va fi nevoie de mai mult.
Domnul Seddon întrebă sec:
— Ce propuneţi?
— Totdeauna există adevărul.
— Foarte corect.
— Dar, în cazul de faţă, adevărul ne va ajuta?
— Asta, iarăşi, e o întrebare total nepotrivită.
Poirot spuse:
— Există anumite întrebări la care aş vrea să primesc răspuns.
— Fireşte, nu pot să răspund fără consimţământul clientei mele, răspunse precaut domnul Seddon.
— Normal, vă înţeleg. Se opri, apoi întrebă: Elinor Carlisle are duşmani?
Pe chipul domnului Seddon se putu citi o uşoară surpriză.
— Din câte ştiu, nici unul.
— Defuncta doamnă Welman şi-a făcut, vreodată, în viaţa ei, vreun testament?
— Niciodată. Mereu a amânat.
— Elinor Carlisle şi-a făcut?
— Da.
— Recent? După moartea mătuşii ei?
— Da.
— Cui şi-a lăsat averea?
— Asta e ceva confidenţial, monsieur Poirot. Nu vă pot spune, fără să fiu autorizat de clienta mea.
— În cazul ăsta, va trebui să vorbesc cu clienta dumneavoastră!
— Mă tern că nu va fi atât de uşor.
Poirot se ridică.
— Pentru Hercule Poirot totul e uşor, spuse el.
Capitolul VIII


Inspectorul şef Marsden era afabil.
— Ei bine, monsieur Poirot, ai venit să te arunci tocmai asupra unuia din cazurile mele?
Poirot negă murmurând:
— Nu, nu. Puţină curiozitate, atâta tot.
— Abia aştept să-ţi fiu de folos. Care caz te interesează?
— Elinor Carlisle.
— A, da, fata care a otrăvit-o pe Mary Gerrard. În două săptămâni, dosarul va fi gata pentru proces. Interesant caz! Apropo, tot ea i-a facut-o şi bătrânei. Raportul final încă n-a ieşit, dar se pare că nu există nici o îndoială. Morfină. Ucidere cu sânge rece pentru însuşire de bunuri. Nu s-a speriat nici o clipă, nici când a fost arestată, nici după aceea. N-a recunoscut nimic, nu s-a trădat. Dar îi venim noi de hac, nici o grijă! A noastră e!
— Dumneata crezi că ea a făcut-o?
Marsden, un bărbat experimentat, cu înfăţişare blajină, dădu afirmativ din cap.
— Fără doar şi poate. A pus drogul în sandviciul din vârf. Mult sânge rece.
— N-ai nici o îndoială? Absolut nici una?
— Oh, nu! Sunt foarte sigur. Ce plăcut sentiment, să fii sigur! Mai mult decât oricui, nouă nu ne place să facem greşeli. Noi nu suntem puşi doar ca să declarăm vinovaţi, cum cred unii oameni. Noi cercetăm. De data asta pot să merg înainte cu conştiinţa curată.
Poirot rosti încetişor:
— Înţeleg,
Bărbatul de la Scotland Yard se uită la el curios.
— Există ceva care să demonstreze contrariul?
— Până acum, nu. Tot ce ani aflat, până în prezent, o indică pe Elinor Carlisle ca fiind vinovată.
— E foarte vinovată.
Poirot spuse:
— Aş vrea să o văd.
Inspectorul Marsden zâmbi indulgent.
— Ai în buzunar Ministerul de interne, nu-i aşa? Ei bine, asta va fi destul de uşor.


Peter Lord spuse:
— Ei bine?
Poirot răspunse:
— Nu, nu e deloc bine.
Peter Lord rosti cu greu:
— N-aţi găsit nimic?
Poirot spuse agale:
— Elinor Carlisle a omorât-o pe Marry Gerrard din gelozie... Elinor Carlisle şi-a omorât mătuşa ca să-i moştenească averea... Elinor Carlisle şi-a omorât mătuşa din milă... Alege, prietene!
— Spuneţi prostii!
— Zău?
Chipul pistruiat al lui Lord era plin de mânie.
— Ce sunt toate astea?
Poirot întrebă:
— Crezi că e posibil?
— Ce să fie posibil?
— Ca Elinor Carlisle să nu mai fi putut suporta s-o vadă pe mătuşa sa chinuindu-se şi s-o fi ajutat să scape de boală.
— Prostii!
— Sunt prostii? Dumneata însuţi mi-ai spus că bătrâna ţi-a Cerut dumitale s-o ajuţi.
— Nu a spus-o în mod serios. Ştia că n-aş face aşa ceva.
— Totuşi, avea gândul ăsta în minte. Elinor Carlisle ar fi putut s-o ajute.
Peter Lord străbătea camera în sus şi-n jos. Într-un târziu, spuse:
— Nu se poate nega că astfel de lucruri sunt posibile. Dar Elinor Carlisle e o tânără cu capul pe umeri, luminată la minte. Nu cred că se putea lăsa dusă de milă atât încât să piardă din vedere riscul. Şi şi-ar fi dat perfect seama în ce consta riscul. Putea fi acuzată de crimă.
— Aşadar, nu crezi că ar fi facut-o?
Peter Lord spuse încet:
— Cred că o femeie ar putea să facă un astfel de lucru pentru soţul ei, sau pentru copiii ei, sau poate pentru mama ei. Dar nu cred că ar face-o pentru o mătuşă, oricât ar ţine la mătuşa aceea. Chiar dacă, totuşi, ar face-o, ar face-o numai dacă persoana respectivă ar îndura chinuri groaznice.
Poirot rosti gânditor:
— Poate că ai dreptate.
Apoi adăugă:
— Crezi că sentimentele lui Roderick Welman puteau fi suficient de stârnite ca să-l determine să facă un astfel de lucru?
Peter Lord răspunse dispreţuitor:
— N-ar fi avut curaj!
Poirot murmură:
— Mira-m-aş. Într-un fel, mon cher, îl subestimezi pe tânărul ăsta.
— Oh, e deştept şi intelectual, şi tot tacâmul, ştii bine.
— Exact. Şi are şi farmec... Da, i l-am simţit.
— Zău? Eu nu!
Apoi Peter Lord rosti repezit:
— Ascultaţi, aţi găsit ceva?
— Investigaţiile mele n-au fost prea norocoase până acum. M-am întors mereu de unde am plecat. Nimeni nu avea de câştigat de pe urma morţii lui Mary Gerrard. Nimeni nu o ura pe Mary Gerrard... cu execepţia lui Elinor Carlisle. Ar fi existat o singură întrebare pe care ne-am putea-o pune. O urăşte cineva pe Elinor Carlisle? 
Doctorul Lord clătină din cap.
— Din câte ştiu eu, nu... Vreţi să spuneţi că cineva ar fi putut înscena totul, ca vina să cadă asupra ei?
— Este o speculaţie destul de exagerată şi nu avem nimic care s-o susţină... exeptând, poate, prea marea soliditate a probelor care o acuză.
Îi povesti doctorului despre anonimă.
— Înţelegi, aşadar, că asta e o probă foarte puternică împotriva ei. A fost avertizată că putea fi scoasă complet din testamentul mătuşii sale... că fata aceea, o străină, putea obţine toţi banii. Prin urmare, când mătuşa ei a cerut un avocat, Elinor şi-a dat seama că nu mai are nici o şansă, afară doar dacă mătuşa ei murea în noaptea aceea! Peter Lord strigă:
— Dar Roderick Welman? Şi el avea de pierdut!
Poirot clătină din cap.
— Nu, era în avantajul lui ca bătrâna să-şi facă testamentul. Adu-ţi aminte, dacă bătrâna murea fără testament, el nu primea nimic. Elinor era urmaşa ei, erau de acelaşi sânge.
— Dar el urma să se însoare cu Elinor!
— Adevărat, însă, nu uita, imediat după aceea, logodna a fost ruptă... căci el i-a dat ei clar de înţeles că vroia să fie liber.
Peter Lord mârâi.
— Deci, ne întoarcem iar la ea! De fiecare dată!
— Da. Doar dacă...
Tăcu câteva clipe, apoi spuse:
— Există ceva...
— Ce?
— Ceva... din jocul ăsta lipseşte o piesă mică, foarte mică. E ceva care, sunt sigur, are legătură cu Mary Gerrard. Dumneata, prietene, ai auzit tot felul de bârfe, de zvonuri pe aici. Ai auzit ceva împotriva ei?
— Împotriva iui Mary Gerrard? Vă referiţi la caracterul ei?
— Orice. Vreo poveste veche despre ea. Vreo indiscreţie comisă de ea. Vreun dubiu privind cinstea ei. Vreun zvon răutăcios cu privire la ea. Orice... absolut orice... însă ceva care să fie clar dăunător.
Peter Lord rosti încet:
— Sper că nu aveţi de gând să acţionaţi pe linia asta... Încercând să răscoliţi trecutul unei fete moarte, care nu se poate apăra... Şi, oricum, nu cred să puteţi scoate ceva din asta! Fata a dus o viaţă de sfântă... N-ain auzit să fi fost altfel. 
Poirot spuse blând:
— Nu trebuie să te gândeşti, prietene, că aş scormoni în noroi, acolo unde nu e noroi... Nu, nu e deloc aşa. Însă buna soră Hopkins nu e din acelea care îşi ascund sentimentele. Ea ţinea la Mary şi există ceva în legătură cu Mary pe care ea nu vrea să-l dea în vilag. Altfel spus, există ceva împotriva lui Mary, ceva pe care se teme că-l voi descoperi. Ea nu crede că acel ceva are vreo legătură cu crima. Cum, în acelaşi timp, e convinsă că Elinor Carlisle a comis crima, reiese limpede ca acel ceva, oricare ar fi el, nu are nimic de a face cu Elinor Carlisle. Însă, vezi, prietene, pentru mine e absolut necesar să ştiu totul. Căci s-ar putea ca Mary să fi făcut vreun rău unei terţe persoane şi, în acest caz, acea terţă persoană putea avea un motiv să-i dorească moartea.
— Dar atunci sora Hopkins şi-ar fi dat si ea seama de asta.
— Sora Hopkins e o femeie destul de inteligentă în felul ei, dar intelectul ei nu se compară nici pe departe cu al meu. Ea s-ar putea să nu înţeleagă, pe când eu, Hercule Poirot, da!
Peter Lord scutură din cap.
— Îmi pare rău. Nu ştiu nimic.
— Nici Ted Bigland nu ştie... şi el a trăit aici toată viaţa ca şi Mary. Nu ştie nici doamna Bishop; căci dacă ştia ceva neplăcut despre fată, n-ar fi fost capabilă să păstreze doar pentru ea! Eh bien, mai există o speranţă.
— Care?
— Azi mă întâlnesc cu cealaltă soră, O’Brien. 
— Ea nu prea ştie mare lucru despre locurile astea. A stat aici doar câteva luni.
— Ştiu. Dar, prietene, mi s-a spus că sora Hopkins are limba lungă. Ea nu a bârfit în sat, unde o treaba ca asta i-ar fi putut dăuna lui Mary Gerrard. Dar mă îndoiesc că s-ar fi putut abţine să nu strecoare măcar o aluzie despre ceva ce i-ar fi frământat mintea unei străine, care îi era şi colegă! Sora O’Brien ar putea şti ceva.



va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu