Băgău (29)

IOANA BRADEA

ia şi-un Caţavencu dacă tot ieşi, strig în urma lui, că noi am
uitat ieri să-l cumpărăm, bine bine, îl aud mormăind de după uşă,
apoi dispare, apoi mă întind eu după agendă să văd de program
şi de turele din zilele următoare, miercuri lucrez de noapte,
vineri e zi liberă iar sîmbătă îmi alunecă dintre foile agendei
scrisoarea sosită la firmă zilele trecute pentru Lia, am luat-o pe
furiş de pe birou după ce-au citit-o toate fetele, după ce s-au
prăpădit de-atîta rîs şi miştocăreală am adus-o acasă, am întins-o
pe pat şi mi-am zis c-ar fi păcat să se piardă, maaarius, să vezi şi
tu ce minunăţii - despre urma lor n-o să se mai ştie nimic, n-o
să mai rămînă decît neşte cuvinte zgribulit alunecate într-o
noapte nebună, n-o să mai rămînă decît această scrisoare a toată
faţa pămîntului pe care a scornit-o el, am furat-o eu, cel mai sus
iscălit, căci ironia sorţii a vrut să fiu rob pe moment, rareori
mai credeam că voi fi liber iubirea să o cunosc în adevăratul
ei sens:, nud şi deplin altar de lumină - asta-i iubirea!

O, Elenă a sufletului meu, unde te-ai ascuns în aşteptare?
în Troia lui Paris? în Atena lui Agamemnon? în Sparta lui
Menelau? Sau în Itaca plină de farmec a lui Ulise? Sau ai fost
prizonieră în insula Circei? Sau în Egiptul antic regină ai fost?
Ori în Bizanţ domnit-ai duios, supus fiindu-ţi eu un paj credincios?
Dar te-am găsit în sfîrşitprintre veacuri şi sper şi cred
că mă vei primi să-ţi fiu alături - la picioarele tale. Deplin şi
nobil - senin în gîndire. Slujind cu plăcere. Tăcut în iubire.

Aş vrea să-ţi cînt ceva
Ce acum e pe inima mea
Aş vrea să-ţi spun de mult cît te iubesc
Şi cred că acum totu-i firesc
De cînd te-am auzit
Răsuflarea mea a pierit.


Glasul tău minunat, suav, dulce, de o dulceaţă asemeni
ambroziei mă face să mă simt minunat în acest miez de
noapte nebun ca mine. Glasul tău m-a mîngîiat în nevoia mea
de comunicare, de ieşire din cotidian. Glasul tău mi-a redat
speranţa de viaţă. Glasul tău, izvorul limpede al sufletului tău,
a reuşit să aprindă în mine văpaia necontenită a ceea ce eu,
la această oră nu pot defini. Vocea ta e blîndă şi mîngîietoare.
Iartă-mă dacă repet ceva din ceea ce am spus la telefon, dar
asta simt. Deşi nu te văd, simt privirea ta sfredelind interiorul
sufletului meu cercetînd şi întrebîndu-se: oare cu cine am de-a
face? Este un om bun? Poate cineva să-mi dea un răspuns? Te
asigur din toată inima mea de nobleţea şi puritatea sufletului
meu. Prin vocea ta, ai aprins în mine o candelă nestinsă,
o lumină ce îmi va purta de grijă atît pe timp de noapte, cît
şi în timpul zilei, o lumină mai puternică decît soarele eclipsat
şi neeclipsat. Fiorii vocii tale mi-au înfiorat mintea, gîndul,
inima, ochii, trupul. Dulceaţa vocii tale, of! Ce să fac? Asta-i
realitatea, domnule! ăsta-i dement, Andreea, sau e ţicnit de-a
binelea?!

nici nu ştiu cum să-l definesc, Marius, el zice c-ar fi avocat în
Constanţa, Carol îl cheamă, a scris foile astea pentru Lia după
ce-a vorbit cu ea trei nopţi la rînd acuma vrea să vină la Bucureşti
s-o vadă, chiar daca e căsătorit de patru ani cu o juristă şi-au dat
deja întîlnire, da’ ea n-o să meargă, un gînd o animă totuşi, tipu’
e bogat şi mai are şi un volvo negru un gînd mă animă totuşi
pe neaşteptate: „Iubeşte şi vei fi iubit! “ Dar se pare că platonismul
iubirii mele care a pus stăpînire pe mine încă de pe
băncile liceului, nu îmi permite să pot iubi cum aş vrea. Să
pornesc un drum nou, „pătruns de o dragoste curată / credincios
unui vis ademenitor... “? (Puşkin, 1829, poezia „A fost
odată un nobil cavaler“) şi, pornind pe drumul nou, să spun
asemeni lui Cezar la trecerea Rubiconului - aleajacta est!

Dar oare ce îmi rezervă zarurile? Uneori poţi să cîştigi, alteori
poţi să pierzi. Dar mai sunt eu capabil să pornesc pe un
alt drum? Se spune că odată ce ai ales un drum în viaţă nu
te mai poţi întoarce. Dar oare ce poţi face dacă acel drum se
înfundă sau este greşit? Să mergi pe el pînă la capăt afundîndu-
te în nefericirea ta, murind cu gîndul că un vis îţi putea
schimba destinul? Dar dacă şi acel vis ţi-ar f i oferit tot un astfel
de drum? Stai şi meditezi şi te gîndeşti că, uneori, ar fi fost
bine să aplici principiul că „încercarea moarte n-are“. Doar
de aceea eşti om! Să încerci cît mai multe variante şi s-o extragi
pe cea norocoasă.

Dar oare şi cu dragostea să mergi la fel? La risc... ca la o
loterie? Iată o întrebare al cărei răspuns nu îl înţeleg pe moment.
Poate că o să mi-l dai tu. Cînd şi unde? Sunt întrebări
la care doar vocea ta din eter îmi poate răspunde. Şi continuu
să visez la vocea din eter... şi simt că şi ea, influenţată de cele
spuse de mine, în această noapte sublimă, mirifică, de poveste,
se gîndeşte la mine, la cealaltă voce din eter. Şi îmi pun întrebarea:
oare de ce nu ne-am întîlnit mai devreme cînd totul
era posibil, cînd totul ar fi fost altfel?
Neînţelese sînt căile Domnului, spune un pasaj din Biblie.
Tot ceea ce simt în acest moment este o înfrigurare bolnăvicioasă.
Voi aştepta cu înfrigurare reîntîlnirea cu vocea din
eter, după acel scurt şi crud: la revedere! Aştept să văd reacţia
ei cînd va da ochii cu mine. Va fi o dezamăgire cruntă pentru
ea sau nu?Pentm mine în orice caz va f i o fericire! O undă
de fericire blîndă va coborî peste sufletul meu. Mai presus de
tot şi de toate voi căuta să par calm şi să analizez: ce se întâmplă
cu sufletul meu?

Sufletul meu tremură ca o frunză în bătaia vîntului.
Mintea îmi este confuză şi tulburată. Prisma prin care întrezăream
adevărul s-a răsturnat. Toate ideile mele despre
lume şi viaţă nu mai valorează doi bani. Ce m-a făcut să mă
schimb într-atît? Scriu, scriu şi iarăşi scriu şi nu găsesc nici un
răspuns, nici o rază de lumină printre nourii ce mi-au
cuprins mintea. Nu găsesc nici un pai de care să mă agăţ în
încercarea mea de a ieşi la liman. Să f i fost oare atît de tulburat
de vocea din eter? Ce are mai altfel faţă de celelalte? Nu
ştiu. Tot ce ştiu şi pot să spun cu mîna pe inimă este că m-a
fascinat pur şi simplu. Mă aşteptam să întîlnesc la capătul firului
o satisfacţie erotică de moment, un surogat al dragostei
şi, din contră, am întîlnit o fiinţă minunată, un spirit puternic,
bun şi sincer.

Amor est insomnia mentis, ardor intestinus, insatiata
fames ceea ce în traducere draga mea Lia ar însemna că iubirea
este o nebunie a minţii, o ardere lăuntrică, o foame fără
saţiu. Isolda sufletului meu aş vrea să fii

Radioasă şi păşind diafan
Iubirea un suflet senin să ţi-o-mpartă în plină zi
Iar noaptea, nebun să-ţi cerşească amar
Atingerea-ţi dulce, un suflet precar
Ce duios şi nebun cu un clinchet hoinar
Va răzbate cu greu dinpropriu-i hotar...
Şi dulce şi vesel şi trist şi plîngînd,
Porneşte amăgit la drum suspinînd
Cu crezul specific oricărui naiv:
„Să spere-n ceva, în orice, dar să spere... “
Deşi speranţa e deşartă durere
Sau unii ar spune să nu ne legăm
De lucruri efemere

Cu alte cuvinte, arzînd de durere, declam, „o! Deşertăciunea
deşert! Totul este deşertăciune! “ vorba Eclesiastului,
deşertăciune sînt eu, deşertăciune eşti tu, deşertăciune e
depărtarea dintre noi doi, doar două lucruri pe lumea asta
nu sînt deşertăciune dragă Lia: credinţa în Dumnezeu şi iubirea.
Iubirea de aproape. Sau iubirea de departe..? Sau
iubirea medievală, izvorîtă din lupte, din zbateri de spade, din
cuget de preot cuprins de văpaie.

In aceste momente mă simt fericit. Corpul meu, mintea
mea, sufletul meu se află într-o stare de beatitudine de
nedescris - în aceste momente aş dori să mor şi corpul meu
să fie îmbălsămat cu aroma minunată a vocii tale... ascultă
şi vei comenta la sfîrşit: pînă relativ recent, teologii catolici s-au
întrebat dacă i se poate recunoaşte femeii un suflet şi Augustin
însuşi se pare c-a declarat mulier facta non est ad imaginem Dei,
că tot ai ameţit-o tu pe Lia cu citatele alea în latină de n-a mai
priceput fata nimic, aşa că bagă la ghiozdan şi află că prin 1555
încă se mai întrebau popii în sinea lor dacă femeile ar fi sau n-ar
fi adevărate fiinţe umane, că te pomeneşti c-or aparţine altei
specii, sărim acuma peste cîteva pagini şi ajungem la pasajele
despre Otto Weininger care m-au rupt în două, trei dacă nu
cumva patru fragmente incongruente, mai ales acolo unde se
subliniază că atît memoria cît şi logica au o valoare etică normativă,
pentru că exprimă rezistenţa fiinţei, strădania ei de a sta
dreaptă, identică sieşi, strădania de a se reafirma în fluxul
fenomenelor interne şi externe, cum ar veni Weininger zice că
în femeie nu există nici memorie, nici logică, nici etică - ea nu
cunoaşte nici un imperativ logic, nici un imperativ etic, cu atît
mai puţin determinarea şi rigoarea purei funcţii intelectuale a
judecăţii, care prezintă un caracter evident masculin! şi dup-aia
tot el iese la înaintare cu nişte precizări de ultimă oră, cum că
adică n-ar fi vorba aici de memoria „vitală", legată de subconştient,
durată sau flux al experienţei trăite, ci de memoria organizată
şi dominată de partea intelectuală a propriei fiinţe - ei
bine, fix acest al doilea fel de memorie îi lipseşte femeii, datorită
naturii sale,„fluide" şi lunatice, vrei să-ţi citesc mai departe? poate
aşa să înţelegi dracului odată că la nevoie femeia se foloseşte fără
probleme de logica curentă, cu o indiscutabilă abilitate, deşi nu
frontal, ci polemic şi evaziv, ca într-o luptă de gherilă, într-un
mod foarte apropiat de sofistică. îi lipseşte de asemenea cu
desăvîrşire logica înţeleasă ca expresia unei iubiri pentru adevărul
pur şi pentru coerenţa interioară, care duce la un stil riguros şi
impersonal de gîndire, un fel de imperativ lăuntric, propriu
bărbaţilor, de fapt nu tuturor, ci doar bărbatului absolut, face
Evola o distincţie mai în faţă şi explică el acolo cum e cu femeia
absolută şi cu bărbatul absolut, da’ asta nu ne interesează deocamdată,
deşi

Andreea tu eşti cumva geloasă pe Lia P mă întrerupe Carol
şi-mi taie macaroana cu un fel de veselie cretină în voce, n-a priceput nimic din ce i-am subliniat pe carte încă de-acasă - îs geloasă pe mă-ta, nu pe Lia! îmi zic înciudată şi brusc sictirită îl întreb cum o fi vremea la Constanţa cum o fi marea tot întunecată
întorc capul în altă parte cu un fel de silă, nu profundă ci doar
uluită că individu’ a terminat totuşi Dreptul şi i-a scris fetei
aberaţiile alea şi s-a lăsat să curgă la vale ca o balegă, fără să vadă
că la mijloc nu e decît un joc prostesc pe care eu, jucîndu-1 prima,
nu mai am voie să-l demasc - Marius! hai să facem şi noi o revoluţie! vreau acţiune, vreau să se întîmple cevaaa, vreau să se
schimbe dracului ceva!

Andreea... tu crezi că nu-ţi dădeam eu acţiune dacă aveam?
da’ acum pe moment n-am, zău că n-am! calmează-te şi lasă fotoliul
la locul lui că l-ai mutat deja de trei ori şi tot în colţ stă cel
mai bine, da? hai aici lîngă mine să citim, ia tu pagina asta,
dă-mi-o mie pe aia cu dosarele chix să mă mai enervez o dată

iau pagina din mîna lui şi citesc o vreme băi şi îmi pregătisem
fragmentele alea special pentru el şi am aşteptat să sune şi-am
vrăjit-o pe Crina numa’ să mă lase să vorbesc cu el singură, futu-i,
şi cît mi-a luat să înghit şi să recunosc toate alea înainte să i le
citesc şi cum mă învîrteam în pat pe toate părţile cu un fel durere
în oase ca aia din liceu cînd învăţam ziua despre Luceafăr şi
noaptea visam că mă chemă în stele şi eu acceptam instantaneu
plină de frenezie nu ca fraiera de Cătălina întindeam mîinile şi
ele începeau să se lungească, se lungeau încet şi picioarele mele,
pînă dimineaţă devenisem grotesc de lungă şi acuma nu mă mai
voia Hyperion, eram prea lungă pentru gusturile lui, pentru
aşteptările lui, crescusem peste noapte din pămînt pînă-n cer şi
mă dureau oasele înfiorător şi mă gîndeam cu groază acuma nici
n-o să mai încap în clasă, în casă, în oraş, în România! Şi-l
nimeresc acuma şi pe Evola cu metafizica lui tulburătoare - îmi
cuprinde Marius umerii cu un braţ părintesc - Andreea... lasă-1
pe Evola, că mi se pare că n-ai altceva de făcut decît să te resemnezi şi de data asta şi să tragi aceeaşi concluzie pe care-am
tras-o eu de foarte multă vreme, că respectiv sîntem condamnaţi
să stăm deasupra... noi, bărbaţii, ca specie superioară, vreau să
zic



va urma