A. E. Van Vogt
CAYLE nu se gândi la plecarea lui din satul Glay ca urmare a unei decizii. Dorise de mult să evadeze, de atât de multă vreme încât acest ţel părea să facă parte integrantă din foamea_ trupului său, ca şi nevoia de mâncare ori de băutură. Dar primul impuls rămăsese nedesluşit. Pus în încurcătură de către tatăl său, care nu izbutea să-l înţeleagă, începuse să privească duşmănos tot ceea ce ţinea de sat. Dar sfidarea lui încăpăţânată se lovise la fiecare pas, până acum, de această neîndurătoare închisoare.
Cum se deschisese cuşca nu era prea limpede. Fireşte, intervenise fata de la magazinul de arme. Subţirică, cu ochi gri-verzui, inteligenţi, cu o faţă frumoasă, cu trăsături ce purtau nimbul greu de definit al unei persoane care luase multe decizii izbutite, îi spusese: "Da, da, vin din Oraşul Imperial şi mă întorc acolo joi după-amiază". Îi erau atât de proaspete aceste cuvinte, de parcă atunci le-ar fi rostit.
Era tocmai după-amiaza zilei în care ea se ducea în oraşul cel mare, pe când el rămânea tot la Glay. Ei bine, acest gând i se păru insuportabil. Asta, mai degrabă decât cearta cu tatăl său, îl făcu să insiste pe lângă maică-sa să-i dea bani. Acum, când şedea în autoavionul local cu destinaţia Ferd, îl înnebunea faptul că fata nu se îmbarcase şi ea.
La Centrul Aerian Ferd, aşteptând avionul către Oraşul Imperial, se aşeză în diverse locuri cu vizibilitate mai bună şi o căută din ochi pe Lucy Rall. Dar, în mulţimea care se înghesuia spre şi dinspre avioanele interstatale, care decolau şi aterizau în flux continuu, era prea greu s-o zărească, iar imensul aparat în care el trebuia să se îmbarce ateriză prea curând.
Cayle era cuprins de o emoţie extraordinară. Gândul la fată trecu pe planul al doilea. Se urcă înfrigurat la bord. Nu se mai gândi la Lucy până când avionul nu rulă pe pista de decolare. Se lăsă pe spate în scaunul acela confortabil şi se întrebă: "Ce fel de persoană era această fată de la magazinul de arme? Unde locuia? Care era viaţa ca membră a unei organizaţii aproape rebele?"...
Pe un scaun situat pe culoarul dintre fotolii, am la vreo trei metri de el, se afla un bărbat. Cayle abia îşi stăpâni imboldul de a-i pune lui toate întrebările care îl frământau. Dar poate alţi oameni nu izbuteau să înţeleagă la fel de limpede că, deşi trăise toată viaţa la Glay, nu era de fapt un ţăran. Era mai bine să nu rişte să fie repezit.
Auzi un bărbat râzând şi o femeie care spuse:
— Dragul meu, eşti sigur că ne dă mina să facem un turneu prin toate planetele? Străbătură coridorul, în timp ce Cayle cântărea din ochi degajarea cu care porniseră în această călătorie.
La început se simţi teribil de intimidat, dar, în scurt timp, deveni mai degajat, luând lucrurile mai uşor. Citi buletinul de ştiri pe teleecranul din faţa fotoliului său. În treacăt se uită şi la peisajul care se desfăşura sub el, potrivindu-şi mica lunetă ataşată scaunului pentru a mări imaginea. Se simţea în largul său, când cei trei bărbaţi se aşezară vizavi şi începură să joace cărţi.
Era o partidă măruntă, cu o miză foarte mică. În tot timpul jocului, doi dintre bărbaţi nu fură numiţi. Cel de-al treilea era "Seal". Lui Cayle i se păru un nume neobişnuit. Dar şi bărbatul era la fel de ieşit din comun ca şi numele lui. Părea să aibă vreo treizeci de ani. Avea ochi galbeni, ca de pisică, părul ondulat, nepieptănat, ca al unui adolescent. Tenul său gălbui, cam palid, nu părea totuşi nesănătos. Pe degete îi străluceau mai multe inele care aruncau văpăi multicolore. Când vorbea, rostea cuvintele rar şi sigur. În cele din urmă, se întoarse către Cayle şi-i spuse:
— Bag de seamă că te tot uiţi la noi. Vrei să joci?
Cayle fusese foarte atent. Acceptase în mod automat ideea că Seal ar fi jucător de profesie, dar nu-şi putuse face o părere clară despre ceilalţi. Oare, cine era fraierul.
— Asta ar mai da sare şi piper jocului nostru, sugeră Seal. Cayle păli dintr-odată. Acum realiza că cei trei formau o echipă.
Iar el era victima pe care şi-o aleseseră. Instinctiv, se uită de jur-împrejur să vadă câţi oameni asistă la ruşinea lui. Dar, spre marea lui uşurare, nu se uita nimeni într-acolo. Bărbatul aşezat la trei metri depărtare nu se mai vedea. O grăsană bine îmbrăcată se opri la intrarea în compartimentul respectiv, dar se îndepărtă. Încetul cu încetul, lui Cayle îi reveni culoarea în obraji. "Aşadar, ăştia socotesc că au găsit o pradă uşoară, nu?" Se ridică, zâmbind.
— N-am nimic împotrivă, zise el.
Se aşeză pe scaunul liber din faţa bărbatului cu ochii galbeni. Sarcina de a da cărţile îi reveni lui. Cinstit şi foarte rapid îşi puse de-o parte trei rigi. Profită cât putu de cărţile pe care le avea şi, în pofida mizei scăzute, până la urmă izbuti să strângă de la adversari monede în valoare de patru unităţi monetare.
Mai câştigă încă vreo trei partide din următoarele opt, ceea ce reprezenta mai puţin decât media cu care era obişnuit. Era un calidetic care punea temporar accentul pe iscusinţa automată Ia cărţi, deşi acest termen îi era necunoscut. O dată, cam cu vreo cinci ani în urmă, când avea şaptesprezece ani, în timp ce juca pe gologani mărunţi cu alţi patru băieţi, câştigase nouăsprezece partide din douăzeci. Mai apoi, norocul lui la cărţi, care l-ar fi ajutat să evadeze din sat, ajunse atât de spectaculos încât nici unul dintre concetăţeni nu mai vru să joace cu el.
Dar acum, în ciuda victoriilor obţinute, nu avea totuşi simţământul superiorităţii. Seal domina jocul. Cu un aer poruncitor, dădea impresia unei forţe deosebite, deşi nu fizice. Cayle începu să fie fascinat.
— Sper că nu te vei simţi ofensat, zise, în cele din urmă, dar eşti genul de om care mă interesează.
Ochii galbeni îl studiară cu un aer meditativ, dar Seal nu spuse nimic.
— Ai umblat mult, nu-i aşa? întrebă Cayle.
Nu era deloc mulţumit de întrebarea pe care o pusese, căci nu asta dorise să întrebe. Seal, chiar dacă nu era decât un cartofor ordinar, se ridica deasupra unei abordări atât de naive. Dar de data asta răspunse fără să se angajeze prea mult:
— Mde, aşa şi aşa.
Tovarăşii lui părură să găsească răspunsul destul de amuzant şi izbucniră amândoi în hohote de râs. Cayle se îmbujora, dar, în sinea lui, stăruia încă o dorinţă puternică de a afla şi alte lucruri.
— Spre planete? întrebă el.
Nici un răspuns. Seal studie cu grijă cărţile, apoi ridică o monedă măruntă de pe masă şi plusă. Cayle lupta cu sentimentul că se va face de râs. Zise cu aerul că şi-ar cere scuze:
— Mde, auzim şi noi una, alta, şi uneori e greu de ştiut ce e adevărat şi ce nu. E vreo planetă care merită vizitată?
Acum, ochii galbeni îl studiară amuzaţi:
— Ascultă-mă pe mine băiete, îi zise, impresionant de pompos, Seal. Să nu te apropii de ele. Pământul este un adevărat rai al întregului sistem, şi dacă-ţi va spune vreodată cineva că Venus e atrăgătoare, spune-i să se ducă în iad — adică pe Venus. Să ştii că Venus e dracul gol. Furtunile de nisip te înăbuşă. Intr-o bună zi, pe când mă aflam la Venusburg, temperatura s-a ridicat la 84 grade Celsius. Cred că prin reclame nu prea ţi se spun chestii dintr-astea, nu?
Cayle încuviinţă în grabă, surprins de volubilitatea răspunsului. Îi suna ca un fel de lăudăroşenie, dar nu era prea sigur. Deodată, omul devenise mai puţin interesant.
Mai avea o întrebare de pus.
— Eşti căsătorit?
Seal râse:
— Însurat! Ascultă băiete, mă însor pe oriunde mă duc. Dar nu oficial, pricepi?
Şi iarăşi râse cu mult subînţeles.
— Am impresia că-ţi dau tot felul de idei.
Cayle îi răspunse aproape automat:
— Asemenea idei nu le primeşti de la alţii.
Nu se aşteptase chiar la o dezvăluire a adevăratului caracter al lui Seal. Fără doar şi poate, era un om curajos. Dar între timp îi dispăruse aura atrăgătoare. Cayle recunoscu că, de fapt, etica lui sătească, moralitatea mamei lui îl cântăreau acum pe interlocutor.
Seal vorbi din nou, degajat şi optimist:
— Băiatul ăsta o să ajungă cineva în gloriosul Imperiu Isher, nu-i aşa băieţi? Şi cred că nu exagerez. De unde faci tu rost de toate cărţile alea bune?
Cayle câştigase din nou. Curăţă potul, dar ezita. Câştigase patruzeci şi cinci de unităţi şi ştia că ar face mai bine s-o lase baltă înainte de a-i enerva prea tare pe adversari.
— Mă tem ca va trebui să mă opresc. Am nişte lucruri de făcut... A fost o adevărată plă...
Se bâlbâi şi-şi pierdu răsuflarea. De pe marginea mesei îl ţintea un pistolet micuţ şi scânteietor. Bărbatul cu ochii galbeni îi spuse pe un ton fără relief:
— Şi-ţi dai cu presupusul că ar fi cazul s-o întinzi, eh?
Nu întoarse capul, dar se adresă direct tovarăşilor lui.
— Băieţi, el crede c-ar fi timpul s-o întindă. Ce ziceţi, îl lăsăm?
Trebuie să fi fost o întrebare pur retorică, căci acoliţii nu răspunseră decât printr-o strâmbătură.
— Personal, continuă individul, sunt de comun acord cu el că poate s-o şteargă. Dar ia să vedem, mormăi acesta mai departe. După indicatorul de transparenţă, are portmoneul la căldurică în buzunarul de la piept din dreapta şi mai are cincizeci de bancnote într-un plic prins cu acul de siguranţă în buzunarul de la cămaşă... Apoi, mai are, în buzunarul de la pantaloni, şi gologanii pe care f-a ciugulit de la noi.
Se aplecă înainte şi-l privi cu ochii larg-deschişi, plini de ironie:
— Va să zică, tu ce credeai, că noi suntem cartofori care, într-un fel sau altul, o să te trişăm, nu? Nu. amice, noi nu lucrăm aşa. Sistemul nostru e mult mai simplu. Dacă ai zice că nu vrei să ieşi cu banii la zar, ori ai încerca să atragi atenţia cuiva, aş descărca drăcia asta energetică drept în inima ta. Lucrează cu o rază atât de îngustă încât nimeni n-ar observa găurica din hainele tale. Tu ai rămâne mai departe încoţopenit acolo, oftând poate un pic toropit de somn, dar pe nava asta cât toate zilele, cu toţi tipii ăştia ocupaţi şi grăbiţi, care nu se gândesc decât la ei, cine ar băga de seamă?
Şi vocea i se înăspri.
— Ia, ieşi cu paraua! Repede! Să nu crezi că glumesc! Ai la dispoziţie zece secunde.
Îi trebuiră mai mult de zece secunde să le predea banii, dar aparent tot ce i se cerea era doar să continue să fie de acord. Îi fu îngăduit să-şi repună portmoneul gol în buzunar, dar câţiva gologani fură, chipurile, pierduţi din vedere.
— Înainte să aterizăm o să ai nevoie să îmbuci şi tu ceva, zise cu mărinimie Seal.
Pistolul dispăru sub masă şi Seal se. lăsă pe speteaza scaunului, relaxându-se uşor:
— Aşa, ca chestie, vreau să-ţi spun că, dacă-ţi zboară cumva vreun gărgăune prin cap şi vrei să te plângi căpitanului, află de la mine că-ţi facem de petrecanie cât ai zice peşte, fără să ne gândim ce-o fi după aia. Povestea noastră e foarte simplă. Ai fost fraier şi ţi-ai pierdut toate paralele la cărţi.
Râse şi se ridică în picioare, redevenind imperturbabil şi misterios.
— Pa, băiete! Iţi urez mai mult noroc data viitoare, dac-o mai apuci.
Se ridicară şi ceilalţi în picioare. Apoi se îndepărtară cu paşi lejeri şi, chiar sub ochii lui Cayle, dispărură în barul aflat în partea din faţă a navei. Cayle rămase pe locul lui, distrus.
Căută cu privirea orologiul din depărtare şi citi data: 15 iulie, anul 4784, după calendarul Isher. Se afla la două ore şi cincisprezece minute depărtare de Ferd, cu perspectiva de a ajunge într-o oră în Oraşul imperial.
Închizând ochii, Cayle parcă se văzu sosind în oraşul vechi la lăsarea întunericului. Prima sa noapte acolo, care urma să fie atât de palpitantă, trebuia s-o petreacă acum pe străzi.
NU-ŞI GĂSEA LINIŞTEA. De trei ori, în timp ce păşea în lungul şi-n latul navei, se opri în faţa oglinzilor energetice care te arătau în mărime naturală. Din aceste imagini reflectate îl priveau cu asprime ochii lui congestionaţi. Şi, mai presus de întrebarea disperată "ce ar avea de făcut acum?", se gândi cum de-l aleseseră tocmai pe el ca victimă? Ce anume din înfăţişarea lui îi făcuse pe aceşti trei membri ai bandei să se îndrepte tocmai către el?
Când trecu de a treia oglindă, o văzu pe fata de la magazinul de arme, dar aceasta se uită la el fără să-l recunoască. În disperare, Cayle se îndepărtă din raza ei vizuală şi se lăsă pe un scaun.
În ciuda neatenţiei, privirea îi fu totuşi atrasă de o oarecare agitaţie. Un bărbat se lăsă greoi pe un scaun de la masa de pe partea cealaltă a culoarului. Purta uniformă de colonel în armata Maiestăţii sale imperiale. Era atât de beat încât nici pe scaun nu putea sta şi faptul că ajunsese până acolo era un adevărat mister, a cărui explicaţie se putea găsi doar în legile echilibrului. Întoarse întâmplător capul şi se uită cu ochi fără expresie la Cayle.
— Ce faci, mă spionezi?
Glasul îi coborî puţin, dar spori ca volum.
— Chelner!
Apăru repede un steward:
— Da, domnule.
— Adu cel mai bun vin pentru umbra mea şi pentru mine.
În timp ce chelnerul se îndepărtă în grabă, ofiţerul îi făcu semn lui Cayle.
— Poţi să vii să şezi aici. N-avem decât să călătorim împreună, nu?
Coborî tonul aşa cum se cuvine pentru mărturisiri intime.
— Îmi place grozav vinul. Multă vreme, am tot încercat să-i ascund împărătesei acest viciu, pentru că ea e împotriva băuturii.
Clătină trist din cap.
— Nu-i place deloc. Ei, ce mai aştepţi? Vino încoace.
Cayle veni în grabă, blestemându-l pe beţivanul ăsta idiot. Dar," totodată, îi reveni în suflet şi speranţa. Aproape uitase că fata de la magazinul de arme îi sugerase să intre în armata imperială. Dacă putea obţine ceva informaţii de la alcoolicul ăsta şi se putea angaja repede, atunci pierderea banilor nu mai conta.
Începu să soarbă din vin, mai încordat decât voia să fie, aruncându-i pe furiş câte o privire bărbatului mai vârstnic. Ce era cu el, de unde venea şi aşa mai departe află, încetul cu încetul, dintr-o amestecătură de mărturisiri incoerente. Se numea Laurel Medlon. Colonelul Laurel Medlon, îi dădu el să înţeleagă lui Cayle, un confident al împărătesei, un obişnuit al Palatului, şeful unei percepţii.
— Şi destul de... hâc... bun, nu pot să zic, spuse el cu o satisfacţie care dădea multă greutate cuvintelor, altfel neimportante.
Îl privi ironic pe Cayle:
— Ai vrea să intri şi tu... hâc... În armată? Bine, e în regulă... hâc... vino la mine la birou... hâc... chiar mâine.
Vocea începu să i se piardă. Rămase să mormăie ceva în sinea lui, iar când Cayle îi puse o întrebare bâigui că a venit în Oraşul imperial "... când eram cam de vârsta dumitale. Doamne, ce ageamiu eram!"
Indignarea amestecată cu vinul îi dădu un spasm şi un tremur:
— Vezi tu, băiete, împuţitele astea de monopoluri ale îmbrăcăminţii au tipuri diferite de stofe pe care le trimit la ţară. Pe un sătean îl recunoşti de la distanţă. Şi pe mine m-au mirosit imediat...
Deci asta era: hainele îl trădaseră.
O asemenea nedreptate îl făcu pe Cayle să se contorsioneze. Taică-su nu-i permisese niciodată să-şi cumpere haine măcar din oraşul apropiat, Ferd. De fiecare dată, Fara protestase:
— Cum m-aş putea aştepta de la negustorii locali să-mi aducă mie maşinile la reparat dacă familia mea nu cumpără de la ei?
Şi după ce pusese această întrebare Ia care nu exista răspuns, bătrânul refuzase să mai asculte alte rugăminţi.
"Şi, poftim, iată-mă aici, gândi Cayle, prost îmbrăcat, pentru că nebunul ăla bătrân...".
Furia îi dispăru treptat. Oraşe mari, cum era Ferd, aveau probabil un anumit soi de pânzeturi şi stofe, la fel de uşor de identificat ca şi orice lucru din Glay. Dar acum vedea din ce în ce mai clar că această nedreptate depăşea cu mult stupiditatea unui singur om. Oricum, era bine de ştiut, chiar şi în acest al unsprezecelea ceas.
Colonelul începuse să se agite, dar Cayle insistă din nou cu întrebările:
— Cum aţi intrat în armată? în primul rând, cum de-aţi ajuns ofiţer?
Beţivanul bâigui ceva în sensul că Împărăteasa a avut neobrăzarea să se plângă de felul în care sunt strânse impozitele. Şi apoi în legătură cu atacul asupra Arsenalelor, care constituiau un mare pericol, dar asta nu era prea clar. Într-un târziu, veni şi răspunsul la întrebarea băiatului:
— Am plătit cinci mii de unităţi monetare pentru rangul meu — o adevărată crimă. Acum, Împărăteasa insistă ca rangurile să fie date pe gratis. Dar n-o s-o facă. Omul trebuie să primească ceva mită. Eu unul, cu siguranţă, am plătit prea mult, se indignă colonelul.
Cayle insistă şi mai tare:
— Adică vreţi să spuneţi că acum rangurile acestea se pot obţine şi fără bani? Asta spuneţi? Şi, în nerăbdarea lui, îl apucă pe interlocutor de mânecă.
Ochii ofiţerului, care fuseseră pe jumătate închişi de pleoapele grele, se deschiseră brusc şi-l priviră cu suspiciune pe Cayle:
— Dar cine mai eşti şi tu? Pleacă de lângă mine! Vocea i se înăsprise, şi scurtă vreme păru aproape treaz.
— Dumnezeule mare, zise el, în zilele noastre nu mai poţi să călătoreşti fără să dai peste vreo lipitoare. Mă bate gândul să pun să te aresteze.
Cayle se ridică, roşu la faţă şi se îndepărtă împleticindu-se. Se simţi zguduit, gata-gata să intre în panică. Primea lovituri prea multe şi prea dese.
Încetul cu încetul, mintea i se limpezi. Se opri să iscodească barul situat în partea din faţă a navei. Seal şi tovarăşii săi erau încă acolo. Când dădu cu ochii de ei, înţepeni şi înţelese de ce s-a întors să-i privească.
Se răsuci pe călcâie şi se duse glonţ la vânzătoarea de la magazinul de arme, o fată frumuşică şi subţirică, de vreo douăzeci de ani, care stătea într-un colţ citind o carte. Ochii ei îi cercetară atent faţa când el îi povesti cum i s-au furat banii. Încheie cu vorbele:
— Uite ce aş vrea să ştiu. Mă sfătuieşti să mă plâng căpitanului?
Fata clătină din cap:
— Nu, n-aş face una ca asta, zise ea. Căpitanul şi echipajul primesc patruzeci de procente reducere pe majoritatea acestor nave. I-ar ajuta să scape de cadavrul tău.
Cayle se lăsă pe speteaza scaunului. Parcă i se scursese toată vitalitatea din trup. Călătoria, prima pe care o întreprindea mai departe de Ferd, îl obosea:
— Cum se face că nu te-au ales pe tine ca pradă, întrebă el, în cele din urmă, îndreptându-şi spinarea. A, probabil hainele pe care le porţi nu au aerul meu rural, dar cum îşi aleg ei victimele?
Fata clătină din cap:
— Oamenii ăştia umblă clandestin, de colo până colo, folosind procedeul transparenţei. Primul lucru pe care-l descoperă este dacă porţi sau nu o armă de la Arsenale. Dacă da, atunci te lasă în pace imediat.
Faţa lui Cayle se înăspri:
— N-aş putea s-o împrumut pe a ta? întrebă el încordat. Le-aş arăta eu ticăloşilor!
Fata ridică din umeri:
— Armele de la Arsenale sunt acordate diferenţiat, de la un individ la altul. A mea nu ţi-ar putea sluji ţie. Şi pe urmă nici n-o poţi folosi decât în apărare. Acum e prea târziu să mai intri în defensivă.
Cayle se uită trist prin pardoseala transparentă. Frumuseţile de dedesubt parcă-şi băteau joc de el. Splendoarea oraşelor care se iveau din minut în minut nu făcea decât să-i accentueze deprimarea, încetul cu încetul îi revenea deznădejdea. Spuse:
— Magazinele astea mai fac şi altceva decât vânzare de arme? Fata şovăi puţin:
— Avem un Centru de informaţii, zise ea în cele din urmă.
— Cum adică de informaţii? Ce fel de informaţii?
— A, de toate: unde s-au născut oamenii, câţi bani au, ce crime au comis sau comit. Bineînţeles, noi nu ne amestecăm.
Cayle se încruntă la ea, pe de o parte nemulţumit, pe de alta fascinat. Nu avusese intenţia să se lase abătut din drum, dar de ani de zile îl obsedaseră tot felul de întrebări privitoare la Arsenale.
Şi iată, în sfârşit, pe cineva care putea răspunde la aceste întrebări.
— Dar cu ce se ocupă, insistă el. Dacă au asemenea arme minunate, de ce nu preiau ei guvernarea?
Lucy Rall zâmbi şi clătină din cap.
— Tu nu înţelegi. Arsenalele au fost întemeiate, acum mai bine de două milenii, de către un om care a stabilit că lupta neîncetată pentru putere între diferite grupări este o nebunie şi că războaiele civile şi de altă natură trebuie să înceteze definitiv. Era o epocă în care lumea tocmai scăpase dintr-un război ce adusese moartea a peste un miliard de oameni, aşa că şi-a găsit mii de susţinători înfocaţi. Ideea lui era pur şi simplu că orice guvern ar fi la putere nu trebuie să fie răsturnat. În schimb, susţinea înfiinţarea unei organizaţii care să aibă un singur ţel principal: să asigure lumea că nici un guvern nu va obţine din nou puteri depline asupra propriului popor. Astfel, orice om care se simte nedreptăţit să poate merge undeva ca să-şi cumpere o armă defensivă. Nici nu-ţi închipui ce uriaş pas înainte a însemnat asta. Sub vechile guverne despotice, era adeseori o crimă capitală să posezi o armă de foc sau energetică dacă erai prins.
Intre timp, glasul ei căpăta o intensitate afectivă sporită. Era limpede că ea crede cu convingere în ceea ce spune. Continuă cu şi mai multă seriozitate:
— Ceea ce i-a dat această idee întemeietorului a fost inventarea unui sistem electronic şi atomic de control care făcea imposibile construirea unui arsenal indestructibil şi fabricarea unor arme ce nu puteau fi folosite decât în scopuri defensive. Asta a pus în sfârşit capăt oricăror posibilităţi de folosire a unor arme de foc de către gangsteri criminali şi deci a justificat pe deplin întreaga întreprindere pe plan moral. În scopuri defensive, o armă de la Arsenal este superioară unor arme obişnuite sau guvernamentale. Ea acţionează pe baza controlului mintal şi îţi sare direct în mână când este necesar. Iţi oferă un ecran de protecţie împotriva altor arme energetice, dar nu şi împotriva gloanţelor. Insă, întrucât este mult mai rapidă, acest lucru nu mai contează (se uită la Cayle şi faţa ei se destinse). Asta e ceea ce vrei să ştii?
— Dar dacă eşti împuşcat dintr-o ascunzătoare? întrebă Cayle. Fata dădu din umeri:
— Nici un fel de apărare (clătină din cap cu un zâmbet slab). Zău că nu înţelegi. Pe noi nu ne preocupă individul în sine. Ceea ce contează este ca milioane de oameni să ştie că pot merge la un magazin de arme dacă vor să-şi apere familiile şi propriile persoane. Forţele care în mod normal ar încerca să le robească sunt reţinute şi descurajate de convingerea că este primejdios să-i împingi pe oameni prea departe sau să-i asupreşti.
Cayle se holbă teribil de dezamăgit la ea.
— Vrei să spui că o persoană trebuie să se salveze singură? Chiar atunci când faci rost de o armă şi trebuie să-ţi încordezi nervii ca să poţi rezista nu te poate ajuta nimeni?
Un junghi dureros îi străbătu capul. Probabil, fata i-a dezvăluit toate acestea pentru a-i arăta de ce nu-l poate ajuta.
Lucy vorbi din nou:
— Văd că cele ce ţi-am spus îţi produc o mare dezamăgire, dar aşa stau lucrurile. Şi cred că-ţi dai prea bine seama că aşa şi trebuie să fie. Când un popor îşi pierde curajul de a se împotrivi încălcării drepturilor sale, atunci nu mai poate fi salvat de o forţă exterioară. Convingerea noastră este că oamenii au întotdeauna genul de guvernare pe care îl doresc şi că indivizii trebuie să suporte riscurile libertăţii chiar până la sacrificiul propriilor vieţi.
Probabil, pe faţa lui se citea o anumită expresie care reflecta o încordare interioară. După o scurtă întrerupere, fata spuse:
— Uite ce este, îl îndemnă ea. Lasă-mă o vreme să mă gândesc în linişte la cele ce mi-ai spus. Nu-ţi făgăduiesc nimic, dar îţi voi comunica hotărârea mea înainte de a ajunge la destinaţie. E în regulă?
I se păru că aceasta e o formulă delicată de a-l trimite la plimbare. Se ridică în picioare, cu o grimasă, şi se aşeză pe un loc gol din salonul alăturat.
Din nou începu să-i crească încordarea. Se sculă şi se îndreptă spre barul din partea anterioară a navei.
Se apropie din spate de Seal şi-i dădu o lovitură brutală pe o parte a feţei. Acesta se simţi trântit jos de pe scaun şi aruncat la podea. Cei doi însoţitori săriră în picioare. Cayle îl lovi la vintre pe cel mai apropiat fără pic de îndurare. Individul gemu, se clătină şi-şi duse mâna mai jos de burtă.
Fără să-l bage în seamă, Cayle se repezi la cel de-al treilea, care încerca să-şi scoată pistolul dintr-un toc atârnat de umăr. Îl izbi pe cartofor cu toată greutatea trupului şi din momentul acela avantajul era de partea lui. li luă arma şi lovi sălbatic cu ea mâna cu care acesta bâjbâia până îi ţâşni sângele. Îi smulse un strigăt de durere, care fu urmat de o luptă nebună pentru a se elibera.
Cayle se răsuci pe picioare la timp pentru a-l vedea pe Seal cum se ridică de jos. Individul se frecă la falcă şi-l privi drept în ochi.
— Dă-mi banii înapoi, îi spuse acesta. Ai greşit adresa.
Seal ridică glasul.
— Oamenii buni sunt jefuiţi. Eşti cel mai neruşinat...
Se opri. Probabil îşi dăduse seama că nu era o chestiune de inteligenţă sau de raţiune. Cu siguranţă că înţelesese acest lucru, pentru că deodată ridică mâinile sus şi spuse repede:
— Nu trage, prostule, la urma-urmei noi nu te-am împuşcat.
Cu degetul pe trăgaci, Cayle se stăpâni.
— Banii mei!
Urmă o pauză. O voce puternică spuse:
— Ce se întâmplă aici? Mâinile sus! Tu, ăla cu pistolul!
Cayle se întoarse şi merse cu spatele către zidul cel mai apropiat. Trei dintre ofiţerii navei trecuseră pragul uşii şi-şi îndreptau asupra lui armele energetice portabile. Le spuse pe scurt povestea şi refuză să se predea:
— Am motive să cred că ofiţerii unei nave pe care se pot întâmpla asemenea incidente nu sunt mai presus de bănuială. Acum, repede, Seal, dă-mi banii!
Nici un răspuns.
Trişorul dispăruse. Nici cei doi acoliţi ai lui nu erau nicăieri.
— Uite ce e, spuse ofiţerul care părea să fie comandantul. Lasă jos pistolul şi să dăm uitării toată treaba.
Cayle nu se lăsă:
— Ies pe uşa aceea, şi făcu un semn spre dreapta. După ce trec dincolo, vedeţi pistolul.
Asta îl învioră şi Cayle nu irosi nici o clipă. Cercetă nava, de la prora la pupa, dar nici urmă de Seal sau de cei ce-l însoţeau. Într-un acces de furie se repezi după căpitan şi-i spuse glacial:
— Ticălosule, porcule, le-ai dat drumul să scape cu o navă de salvare.
Ofiţerul îi aruncă o privire fixă, glacială. În cele din urmă îi spuse în bătaie de joc:
— Tinere, văd că descopăr câtă dreptate au reclamele. Într-adevăr, călătoriile au un rol educativ deosebit. Datorită faptului că eşti pe bordul navei noastre te-ai făcut mai isteţ şi mai curajos. Ţi-ai descoperit calităţi pe care nici nu le bănuiseşi până acum. Aşadar, în decurs de numai câteva ore, ai crescut enorm. Valoarea acestei creşteri sub raportul supravieţuirii este incomensurabilă. Iar sub raport bănesc, ai plătit foarte puţin.
Cayle îl ameninţă:
— Am să te reclam la firma dumitale.
Ofiţerul dădu din umeri:
— Formularele de plângere sunt la dispoziţie în hol. Dar, pentru anchetă, va trebui să te deplasezi pe socoteala dumitale la biroul nostru de la Ferd.
— Aha, înţeleg, făcu turbat Cayle. Va să zică asta îţi vine în ajutor, nu?
— N-am făcut eu regulamentul, sună răspunsul. Nu fac decât să mă supun lui.
Tremurând tot, Cayle se întoarse în salonul în care o văzuse mai înainte pe fata de la magazin. Dar nu era nicăieri. Începu să se încordeze în vederea aterizării, care urma să se producă după vreo jumătate de oră.
La câteva minute după ce Cayle se îndepărtă de ea, fata îşi închise cartea şi porni, cu un aer degajat, spre o cabină secretă de comunicaţie.
După ce scoase din deget unul dintre inele, îl manipula pentru a adapta ecranul la sistemul de comunicare al guvernului. Pe ecran se înfăţişă un chip de femeie care spuse cu glas profesional:
— Centrul de informaţii.
— Dă-mi, te rog, legătura cu Robert Hedrock.
— Un moment, vă rog.
Chipul bărbatului care apăru aproape imediat pe ecran era mai degrabă masculin decât frumos, dar părea nu numai puternic, ci şi destul de sensibil, iar fiecare încordare a muşchilor, fiecare mişcare a lui degajau o mândrie şi o vitalitate care te uimeaţi. Personalitatea bărbatului iradia din imagine un curent magnetic continuu. Când vorbi, glasul lui sună calm, deşi puternic:
— Departamentul de coordonare.
— Aici e Lucy Rall, paznica lui Cayle Clark, potenţial ofiţer al Imperiului. Continuă apoi cu povestea celor păţite de Cayle şi adăugă:
— L-am evaluat ca potenţial uriaş calidetic şi-l supraveghem, în continuare, cu speranţa că evoluţia lui va fi atât de rapidă încât îl vom putea folosi în lupta noastră pentru a o împiedica pe Împărăteasă să distrugă Arsenalele cu noua sa armă temporală. Aceasta corespunde directivei de a nu neglija nici o posibilitate cu condiţia să existe cineva disponibil pentru a o traduce în viaţă. Cred că ar trebui să i se dea băiatului nişte bani.
— Înţeleg.
Faţa virilă căzu pe gânduri, apoi se auzi întrebarea:
— Cum e cotat în satul de baştină?
— Mediocru. S-ar putea ca o vreme s-o ducă destul de greu în Oraşul imperial. Dar o să-şi piardă repede atitudinile sale provinciale. Necazul în care a căzut acum o să-l întărească. Are însă nevoie de ajutor.
Pe faţa lui Hedrock se citi hotărârea.
— În cazuri ca acesta, cu cât cantitatea de bani e mai mică, cu atât este mai mare gratitudinea ulterioară, sau cel puţin aşa sperăm. Dă-i cincisprezece unităţi monetare şi fă-l să creadă că este un împrumut pe care i-l acorzi dumneata personal. Nu-i oferi nici un fel de altă protecţie. Este absolut pe contul lui. Mai ai vreo problemă?
— Nu, mulţumesc.
— Atunci, la revedere.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu