Imposibila neutralitate (XXXI)

Gheorghe Grigurcu

Ciclul imposturii

Intr-un chip tot mai accentuat, presa noastră se face expresia unei nelinişti. Dacă o citim fie şi pe sărite, fie şi foarte sumar, constatăm cum ţîşneşte din coloanele ei o contrarietate, o iritare, o amărăciune pe care nimeni nu le-ar fi bănuit în frumoasele zile cînd Revoluţia părea definitiv biruitoare, ca o eternă primăvară instaurată pe aceste plaiuri, îngăduindu-ne a ne cufunda „într-o mare de visări dulci şi senine”. Frumoasele, atît de repede apuse, zile din Aranjuez! Aurita lor umbră ne sporeşte şi mai vîrtos dezamăgirea. Dar este cu adevărat o
dezamăgire? Cum se poate vorbi de dezamăgire într-un răstimp
atît de scurt? înainte chiar de un început temeinic! Nu cumva
ne jucăm de-a vorbele? Din păcate nu ne jucăm, deoarece dezamăgirea e o stare, la ora actuală, reală, pe deasupra posibilelor
îmbinări de cuvinte, care ar putea fi capricioase şi frivole în
raport cu un autor, cu un grup restrîns de autori cel mult, însă
nu în raport cu marea majoritate a semnăturilor din marea
majoritate a periodicelor noastre, mai numeroase ca oricînd
în ultimele patru-cinci decenii. Indiferent de opţiuni, de temperament, de obiectiv şi de strategii, publiciştii aparţinînd nu
numai profesiei gazetăreşti, ci şi unei sfere mult mai largi,
intelectuale şi civice, dau glas unei dispoziţii mai mult ori mai
puţin alarmante. Unei suspiciuni ce pare a creşte. De ce oare?
Iată o întrebare ce se priveşte pe sine în oglindă. Mai bine zis
într-un şir de oglinzi paralele, care o multiplică halucinant, în
vastul decor al unui climat sufletesc naţional. E o nelinişte a
unei ţări întregi. A-i cerceta temeiurile înseamnă a o adînci în
ea însăşi, fără prejudecăţi, cu un bun simţ contemplatiyanalitic.
Sîntem capabili de o atare postură? Dacă nu fiecare în parte, măcar mai mulţi (toţi?) la un loc să ne străduim a restitui întrebării noima sa.


Neliniştea e generată acum de greutatea împliniţii unui
proiect ameninţat cu ratarea. Ne sperie, dacă nu direc^, măcar
în maniera pe care o ilustrează o aşteptare difuză, incapacitatea
noastră de autorealizare. Hic el nune, de autorealizare întru
democraţie. Societatea românească, supusă vreme îndelungată
dictaturii comuniste, şi-a făurit idealul unei revenir/la libertate,
ideal aproximativ pînă în decembrie 1989, devenit orbitor de
precis, de o exactitate fulgurantă după această da/ă. Confruntarea
idealului cu realitatea era mereu amînată, căpătând, în subteran,
contururi utopice, legendare. Hrănit de propria-i ipostază
larvară, idealul părea uneori irealizabil. Ieşit Mumină, confundat
cu lumina însăşi, ne-a apărut, în cîteva clipe de har, drept
un generator de feerie pură. Propria sa articulare a degajat o
stare conflictuală, firească oricărei formulări ce reprezintă, evident,
o delimitare de inform. Un al doilea impact, de o rezonanţă
socială maximă, a fost (este) cel cu structurile concretului,
de la nivelele ordinii de stat pînă la cele ale traiului cotidian.
Idealul democraţiei s-a văzut transpus în act. Pus aşadar în
ecuaţie istorică. Revoluţiei îi datorăm această excepţională şansă
a întrupării unei scheme ideale, care ne-a înflăcărat visele.
Factor fenomenal, revoluţia reverberează în schema sa. O interoghează spre a-şi găsi legitimitatea. în aceasta constă diferenţa
între o revoltă oarecare, manifestare confuză, maree gregară
ţinînd de convulsiile subconştientului colectiv, şi o revoluţie,
stare lucidă, urmărind a corecta, deci a conştientiza istoria.
Revoluţia românească din 1989, ca orice revoluţie ce-şi merită
numele, e un fapt de conştiinţă. Adică de vigilenţă îndreptată
asupra propriei sale condiţii, asupra substanţei sale intrinseci
care echivalează cu rccîştigarca democraţiei.


De la început, democraţia noastră abia ivită pe lume, avînd
fragilitatea şi gingăşia unui nou născut, a suportat două grele
încercări. Cea dintîi ţine de condiţionarea ei teoretică. Ni s-a
propus (mai bine zis impus) o democraţie specială, „originală”,
ca şi cum democraţia pur şi simplu n-ar fi fost de-ajuns. Ca şi
cum unui prunc aflat în primele săptămîni de viaţă i s-ar putea
prescrie o pregătire, o profesie, o stare civilă. Ca şi cum fericirea
sa ar consta într-o prematură, nefîrcască delimitare a existenţei
sale. Cu aplomb, cu grijă paternală, cu insinuare sau cu o dezinvoltură ce dă de bănuit, ni s-a vorbit despre un anume soi de
democraţie, încă nemaivăzută în lume. O democraţie în unicat.
Nu cumva? Nu cumva avem a face cu ecoul unui discurs arhicunoscut?
„Democraţia socialistă”, „democraţia românească”, ceauşistă nu alcătuieşte cumva prototipurile actualei noastre democraţii postrevoluţionare? îngrijorarea ne-a cuprins ca în
faţa unui fals. Familiarizaţi cu pornirea malignă a deturnărilor,
a versatilităţii, a mistificărilor, noi, cetăţenii ce nu dispreţuim
reflecţia ne-am socotit îndreptăţiţi a examina teza cu pricina.
De ce o democraţie aparte şi nu democraţia ca atare? De ce nu
democraţia existentă în ţările avansate, ci o democraţie experimentală, fantomatică? Ce se ascunde în spatele acestei teribil
de orgolioase voinţe de „originalitate” la scară obştească? Nu
cumva un elitism păgubos? Căci să recunoaştem: nici Stalin,
nici Tito, nici Mao, nici Castro, nici Ceauşescu n-au reprezentat
decît în vorbe mincinoase şi în manevre de disimulare politică
dezgustătoare „masele”, „poporal”, „proletariatul”, noţiuni cu
care îşi ornamentau carul de triumf efemer, întemeindu-se de
facto pe un voluntarism personal. Cultul, cumplit ca un flagel,
al personalităţii lor era net antimarxist. „Originalitatea” despotismului alcătuia sinistrul cuvînt de ordine ascuns sub sloganuri colectiviste şi nu o dată chiar sub faţade democratice. Nu e de mirare că orice referinţă la „originalitatea” unei structuri politico-social-economice ne înspăimîntă în ceasul de faţă. Elitismul
comunist, implicat în crearea nomenclaturii ca şi în 
instituirea conducătorului zeificat, era, pînă la un punct, un
secret de stat şi de partid. Secretul lui Polichinelle, fireşte. Dat
pe faţă, acum, prin proclamarea altei „originalităţi”, nu devine
mai puţin suspect. Dimpotrivă, ar putea fi socotit drept o tentativă
disperată de a salva ce se poate salva, prin cinică „transparenţă”.
O pseudoexpiere ce nu presupune curmarea acţiunii
condamnabile, ci continuarea ei sub pavăza recunoaşterii.


A doua încercare la care e supusă plăpînda noastră democraţie
ţine de mijloacele precare ce-i sînt puse la dispoziţie.
De aparatul său insuficient, incapabil a filtra impurităţile, a
reţine toxinele, primejdioase la culme, ale tentaţiilor autoritariste,
care lesne pot deveni dictatoriale. Să nu ne lăsăm păcăliţi
de aparenţe! Oricît ar fi de frumoasă retorica unei puteri democratice, oricît ar fi de îmbietoare promisiunile ce le conţine,
ea nu alcătuieşte în sine o garanţie împotriva dictaturii, ci doar
prin funcţionalitatea ei. Cu cît aceasta din urmă e mai perfecţionată,
mai omogenă, mai consecventă, cu atît primejdia totalitară
scade. Şi... invers! Sistemul democratic nu e un garant,
ci un arsenal. „Democraţia nu e bună pentru că scapă de riscurile
dictaturii, afirmă Andre Glucksmann, ci pentru că oferă
mijloacele de a lupta împotriva ei. Intr-o democraţie, alegătorii
se pot înşela: Hitler a obţinut majoritatea în alegeri libere.
Dictatorii însă nu se înşală; din clipa în care a dobîndit puterea,
Hitler a suprimat puterea alegătorilor şi democraţia. Democraţia
pune multe obstacole paranoiei puterii: libertatea presei,
comunicarea, libertatea religioasă etc. Ea ridică obstacole în
faţa puterii care locuieşte în fiecare om; a celor mari în faţa
copiilor, a bărbatului în faţa femeii şi, mai ales, a preşedintelui
în faţa ţării”. Cuvinte în care desluşim un optimism precaut.
Ele ne pun în gardă împotriva totalitarismului în germene,
vizibil, cu ajutorul lentilelor măritoare, în straturile morale
ale fiinţei. E o microanaliză ce se poate efectua în laboratoarele
unei civilizaţii stabile, sedimentate, mai curînd decît în cele
ale uneia frămîntate, care abia îşi caută identitatea. „Dictatura”
embrionară a adultului în faţa copilului şi a bărbatului în faţa
femeii poate fi, negreşit, supusă unei interesante investigaţii.
Dar în planul politic al actualităţii noastre ne izbim de fenomene
mai puţin sofisticate, care atentează la democraţie într-un
mod brutal. Radioteleviziunea lasă încă de dorit în ceea ce
priveşte obiectivitatea şi selecţia informaţiei şi ale comentariului,
dăaiind un generos cîmp de acţiune tendenţiozităţii şi
improvizaţiei. Au loc bizare acte de vandalism, atît împotriva
sediilor partidelor de „opoziţie”, cît şi împotriva casei guvernului
(să fie vorba de un gust regizoral al simetriei?), fără ca
dedesubturile manipulării (evidente) să fie revelate, fară ca
adevăraţii faptaşi să fie traşi la cuvenita răspundere. Diverşi
exponenţi culpabili ai dictaturii înlăturate circulă între noi fară
nici o oprelişte, trăiesc confortabil, ba uneori mai dau şi lecţii
de ... democraţie (cazul lui Eugen Florescu este grăitor; pe
cînd i se vor alătura Mihai Dulea şi compania?). E practicat
terorismul psihologic (alături de cel fizic), punîndu-se la contribuţie
vechiul limbaj de lemn (durabil, se vede), vechile clişee
mentale, vechile năravuri. Deoarece cum am putea interpreta
altminteri contramanifestaţiile, deplasările masive, pe contul
statului, ale unor „oameni de bine”, scoşi din producţie, etalarea
unor persoane agresive şi agramate, cu o orientare politică
„fermă” în schimb, gata a denunţa „duşmanul de clasă”, „reacţionarii”, „cosmopolitismul”, „popii” etc.? O „democraţie”
rezemată încă în bîtă şi în ghioagă! O „democraţie” ce vorbeşte
pc de o parte despre computere şi microprocesoare, iar pe de
alta se compromite cu mijloacele „alegerilor” din noiembrie
1946! Imaginea e descumpănitoare. Sub drapelul de pe care a
fost decupată stema nefastului socialism de import se perpetuează
concepţiile şi moravurile totalitare, încolonate într-un marş ce ne umple de frică şi repulsie. De ce atît de puţină
toleranţă? De ce valul de ironii ieftine la adresa partidelor
tradiţionale, supuse discriminărilor vexatorii, umilinţelor, unui
tratament inspirat nemijlocit de dictatură? De ce manipularea
opiniei publice prin stîrnirea impulsurilor joase, ale violenţei,
inculturii, lipsei de respect, xenofobiei? De ce plierea vieţii
politice tocmai pe acele trăsături blestemate, pe care comunismul
le-a imprimat sufletelor noastre, mutilîndu-le? De ce un
război al nervilor împotriva unui popor vlăguit, prin penurie
de alimente, energie şi medicamente, dar şi prin cea de informaţie,
de idei, de contacte cu lumea? De ce ruptura dintre muncitori
şi intelectuali, dintre vîrstnici şi tineri, instigarea unora
împotriva altora? De ce practica dezinformării crase, precum
un aperitiv deloc promiţător al unor alegeri ce s-au fixat în
mare grabă? De ce zbenguiala partidelor liliputane lîngă picioarele
unui Gulliver pe care l-am văzut timp de 45 de ani înveşmântat
într-un roşu de rău augur? De ce, last but not least, echivocul unei politici economice, balansînd între normele pieţii şi vechile rînduieli centraliste, punînd astfel sub semnul întrebării un domeniu vital? De ce?


Pentru a vorbi fară ocol, neliniştea la care ne refeream la
începutul prezentului articol are ca obiect pericolul reîntoarcerii
la comunism. Desigur, nu la comunismul „clasic”, iremediabil
compromis, ci la o variantă a sa „înnobilată”, travestită
în umanitarism şi neoiluminism, într-un reformism prevăzut
cu perucă pudrată şi manşete de dantelă, cu, pe deasupra, o
bonomie abilă, împrumutate aceluiaşi progresist veac al
XVIII-lea. La un comunism care şi-a remaniat limbajul, care
a renunţat la cea mai mare parte a ideologiei sale, dacă nu la
totalitatea ei, care s-a „purificat” . La un comunism de salon,
elegant, dispus la cozerie. Dar, ni se poate replica, ce a mai
rămas, în cazul acesta, din comunism? A rămas, sub masca
„umanizată”, impulsul său brutal şi viclean, pofta bestială de
subjugare şi exploatare, dispoziţia sa acaparatoare, minciuna,
rapacitatea, lichelismul. A rămas comunismul dezideologizat,
faimoasa lui stafie care s-a drapat la un moment dat într-o
anume doctrină spre a-şi satisface pornirea primitivă,
servindu-se de „învăţătură” ca de-o unealtă vremelnică. A rămas
figura lui de Caliban pocit de ignoranţă şi de ură. Asemenea
fascismului, rudă de sînge a sa, comunismul nu e altceva decît
o răbufnire a instinctualităţii agresive, dizolvante de valori
spirituale, opuse culturii şi civilizaţiei. Asocierea sa cu o teorie
este doar un alibi. E semnificativă circumstanţa că atît
conducătorii ignari de ieri, cît şi ideologii „rafinaţi” de azi,
orientaţi spre reforme, o repudiază fără remuşcare. Rădăcinile
totalitarismului marxist-Ieninist se pierd în adîncurile tenebroase
ale fiinţei umane, în primitivitatea ci feroce, irecuperabilă. Ele
nu sînt uşor de smuls. Să nu ne bucurăm, prin urmare, prea
devreme, de dispariţia comunismului: „Comunismul, susţine
un specialist în materie, Alexandr Zinoviev, traversează acum
o criză profundă şi totală, lucru incontestabil! Dar criza nu
înseamnă încă faliment. Alte tipuri de organizare socială au
trecut şi ele prin criză. (...) Comunismul se află abia la începutul
istoriei sale. El va trebui, la rîndul său, să facă faţă propriilor
conflicte, crize, căderi şi ridicări. Dar e prea devreme să vorbim
despre înmormîntarea lui. Primejdia reprezentată pentru dînsul
de revoluţii ca acelea din Germania sau România nu trebuie să
fie supraapreciată, suprasolicitată. Stîrnind un adevărat uragan
în mass media occidentală, aceste revoluţii nu au modificat
radical temelia vieţii milioanelor de oameni... Comunismul
posedă capacitatea de a supravieţui în circumstanţe dificile”.
Aşa e! Bănuim că formidabila energie pusă în slujba minciunii
şi a răului pe care a reprezentat-o comunismul real nu va
dezarma cu una cu două, nu va capitula. Unde sînt aşa-zişii
terorişti care aproximativ o săptămînă au ţinut în loc întrega
armată a ţării? Unde se află pletora de paraziţi de partid, inşi ai
fărădelegilor şi ai adulării respingătoare, membri plini de rîvnă
ai cooperativei alaiul? Pare că i-a înghiţit pămîntul, dar, de
fapt, nu i-a înghiţit. Ei se aţin în umbră, pîndesc clipele
favorabile unei reintrări în circuit. Precum în Uniunea Sovietică,
unde au pus frîne solide bunelor intenţii de perestroica
ale lui Mihail Gorbaciov, aşteaptă, cu sardonic surîs, împrejură
rile în care ne vor produce dificultăţi, traume, deziluzii. Aşteaptă
cu răbdare. Ce doresc, în fond? Oricum, nu revenirea la vechea
înfăţişare de satrapi, ceea ce ar fi greu de conceput, ci
metamorfoza mîntuitoare, includerea într-un ciclu baroc al
imposturii, care să le ofere o şireată supravieţuire. O propice
atmosferă tulbure, în care să se poată strecura, sub pulpana
unei formaţiuni politice ambigue, înspre măcar o parte din
bunurile şi privilegiile deţinute odinioară. Nimic mai mult,
dar nici mai puţin decît atît.



va urma