ORBITOR (35)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Cei vechi au ştiut-o şi-au spus-o, căci fiecare lume e-o carte ce cuprinde o carte, şi-n fiecare Evanghelie e-o Evanghelie. Odată soarele s-a oprit în loc o după-amiază întreagă şi altădată umbra s-a dat cu zece trepte-napoi. Iar altădată totul a-ncremenit, şi păs­torii mîncau fără să mănînce şi păsările cîntau fără să cînte... Şi Iehova apărea-n stîlpul lui de nor şi de foc, pe neaşteptate, între două pagini de întîmplări păstoreşti, ca un semn de carte din cele făcute de şcolăriţe, împodobite cu cusături... Nu timpul se oprea şi se dădea îndărăt, ci degete prelungi răsfoiau filele, întorcîndu-se la vreun pasaj îndrăgit.

Sîntem copii şi copii, dar ai cui, ale cui? Sîntem scrişi caligrafic, cu aur şi cu fecale, dar pentru cine? Cine citeşte-n definitiv po­vestea săracă a vieţii noastre? Desigur că doar El, Scriitorul. Şi o citeşte o singură dată, în acelaşi timp în care o scrie. Căci e un proces de scriere-citire duplicarea lumilor, de parcă un tub om­bilical le-ar lega între ele, iar prin cablu s-ar încrucişa, simultan, citirea şi scrierea din ambele părţi, căci dacă el suflă prin tub Duhul său, umflîndu-ne balonul de săpun, la rîndul nostru îi reflectăm în curbura lui faţa şi-i putem zări prin tub laringele de zirconiu. Iar cine-ar putea să înoate contra curentului teribil al binecuvîntării, urcînd asemeni somonilor către izvoare, ar ieşi din balonul iluziei şi-ar străbate cordonul ce ne leagă de gura Lui, de plămînii Lui. S-ar stabili acolo, în alveole, s-ar înmulţi nebuneşte acolo, în sînul lui Avraam, s-ar risipi metastatic în ficat şi în boaşe, ar umple cu vîrtejuri anarhice Ierarhia. Zeul ar muri în inimaginabile chinuri, şi urletele lui ar fi coroana eternă a deicidului. Căci toţi, la soroace, ne omorîm şi ne mîncăm Dumnezeul, altfel nu putem deveni el însuşi, nu putem fi în el şi el în noi. Devoţiunea, de aceea, e crimă. Rugăciunea e răstignire. Dragostea e tortură. Adoraţia e strangu­lare cu mîini late de heruvim. Chin fără limite e deisis-ul vieţilor noastre. De-aceea toţi zeii au fost hăcuiţi şi ciuntiţi şi bătuţi în piroane. Fra Armando v-a arătat calea unificării, eu pe a dezmem­brării, şi nimeni nu vă spune: Alegeţi!

Vom inventa fiinţa ce-o să ne inventeze, dar nu va fi din lumină pură. Lumea noastră nu este un briliant. În pămînt mortăciuni şi cristale strălucesc şi duhnesc. În maţele noastre sînt viermi, în viermi sînt maţe, şi-n maţele lor sînt viermi. Şi divinul Dante urina fetid pe scoarţa stejarului. Dar umila prostituată aşază gingaş un stînjenel în vaza de pămînt. De aceea Creatorul va fi bărbat şi lumină, dar şi femeie, neagră şi roabă. O minte de înger şi-o inimă de căţea. Doar astfel emisferele, schizofrenia şi paranoia vor fi lăsate în urmă, şi sexele, bărbatul şi femeia, se vor anula, şi puterile, stăpînul şi sclavul, vor deveni una, şi, minune a minunilor, binele se va corupe prin rău ca să scînteieze mai tare, iar răul se va-nălţa prin bine ca să cîştige în îmbeznare, iar la-ntîlnirea lor, şi deasupra lor, unde se vor arcui ca să iasă din sine şi să se-mpreune, ele s-or dovedi identice, lumină şi beznă-ntr-un singur extatic cuvînt:

ORBITOR

«Orbitor!», strigară şi mulţimile, aşa cum strigaseră cu minute sau secole-n urmă:»Tikitan!». Am strigat şi eu cu ele, simţind cum îmi amorţeşte cerul gurii de-nfiorare. Între timp, Albinosul se transforma. Pielea feţei, palidă ca de mort dintotdeauna, deve­nise acum transparentă. Se zăreau prin ea, roşii şi striate, grupele de muşchi faciali, prinşi la extremităţi cu tendoane alburii. În jurul ochilor şi gurii inele de carne se dilatau şi se strîngeau. Apoi şi carnea se făcu străvezie. Prm fantoma ei de abur şi vînt apăru craniul, verde-fosforescent, cu suturile oaselor capului violete. Spre sfîrşitul discursului şi osul deveni fumegos, apoi se limpezi ca o apă-ngheţată, şi creierul, irigat de un sînge negru, zvîcnea acum sub clopotul de sticlă asemenea unei imense broaşte rîioase. La baza lui, pituitara ardea numai ca un grăunţ de safir. Am urmărit migrarea ei spre suprafaţă, pe un peduncul ca o corniţă de melc, lent şi şovăitor, pînă ce a răzbit prin osul frunţii, unde s-a deschis, ochi albastru-ntre sprîncene, într-un triunghi ce ar fi putut fi divin, dacă vîrful nu ar fi fost întors spre pămînt. Şi gîtul, şi braţele lui Monsieur Monsu deveniseră străvezii, acoperite c-un fel de solzi de cleştar. Un monstru fascinant rotea acum în faţa noastră gîrbaciul din piele de hipopotam.

Melanie, înfăşurată în fantasticele tergaluri şi fluturîndu-şi măreaţa perucă din pene de struţ, vopsită-n culoarea morcovului, ieşi în faţă cu punga de hîrtie în braţe. O răsturnă pe podea şi începu să asambleze, cu dexteritatea stîngace a unui copil, bizara maşinărie în care se-mbinau tije, cruci de Malta, bolţuri, pinioane şi cătuşe dintr-un metal ce lucea stins ca aluminiul. Într-un ob­turator cu lamele-n spirală aşeză cristalul Leon, veşted acum ca o bucată de iască. Tuburi gofrate, curele şi conductori electrici îmbrăcaţi în plastic colorat uneau diversele părţi ale maşinăriei între ele. Cum încăpuseră în pungă toate piesele, toate angrena­jele? De unde scosese Melanie seringile, cuţitoaiele? Cilindrii al­baştri de oxigen, cu manometrele ruginite, răsăriseră ca din pămînt.

«Acoperă-ţi un ochi (continuă Albinosul) şi priveşte numai cu celălalt: vei vedea lumea plată şi veştedă ca un desen de pe o far­furie. Priveşte cu amîndoi ochii şi dimensiunea ascunsă va exploda: apa va fi adîncă şi limpede. E de ajuns o nepotrivire, o diferenţă de unghi a celor doi globi de sub creier ca anaglifa să se umfle în basorelief, în altorelief, în statuie, şi, poate, dacă ochii ne-ar con­verge atît de mult încît ar putea privi unul într-altul, statuia s-ar umfla şi ea în ceva cu mai multe dimensiuni, într-un obiect de ne-nchipuit. Priveşte acuma acest covor de pete bălţate, această blană abstractă de leopard ― şi-ntr-adevăr, pe tot peretele îndepăr­tat al sălii, dincolo de prăpastia neagră, se zugrăvi cu safire, sma­ralde, heliodor şi crisoberil un enorm dreptunghi sclipitor ―, dar priveşte-l visător şi distrat, percepîndu-l deodată, destrămîn-du-te-n el. Globii ochilor tăi îşi vor accentua convergenţa. Ima­ginea stîngă şi cea dreaptă, fantomatice, vor glisa una pe alta, se vor potrivi, imbrica, pînă ce holograma va prinde viaţă, şi himera minunată a Cărţii ce ne cuprinde se va ivi în slavă nepieritoare.»

Un fluture colosal îşi întindea acum aripile-n faţa noastră într-un cub de lumină albăstruie ca un acvariu. Pe toracele lui de catifea vişinie scînteia briliantul mormîntului suspendat între cer şi pămînt, ocrotit parcă de picioruşele filiforme. Viziunea a durat numai cîteva minute, pînă cînd privirea ne-a obosit şi petele in­candescente au devenit iar informe. Unde pierise bivolul înaripat?

La fel, poţi contempla spectacolul bălţat al lumii noastre, obiec­tele şi faptele îngrămădite fără sens, mormane în jurul tău. Ia-le pe rînd şi pipăie-le, miroase-le, gîndeşte asupra lor: degeaba. Haosul va creşte continuu. Căci misterul e tatăl unui şir nesfîrşit de mistere, şi soluţiile sînt mereu parţiale, autodevoratoare... Dar gîndeşte totul deodată, cu o gîndire distrată şi visătoare, pînă ce emisferele cerebrale îţi converg şi cele două imagini uşor diferite, raţională şi senzuală, analitică şi sintetică, diabolică şi divină, bărbătească şi femeiască, glisează una pe alta. Deodată covorul de pete dispare şi, limpede, în mii de dimensiuni, putem gîndi, pentru clipe sau pentru milenii, faţa indepingibilă a Dumnezeirii. Vedem atunci, faţă în faţă, ce-am întrezărit mereu, parţial, în oglinzi şi enigme. Faţă în faţă: pentru că faţa noastră e încorporată în faţa Lui. Ochi în ochi, pentru că globii ochilor noştri sînt în globii ochilor Lui...

Creierul lui Fra Armando pulsa ca un stîlp de foc deasupra neamurilor, scoţînd raze poligonale. Coada sa medulară unduia uşor, ca un flagel, în aerul gelatinos al imensei hale boltite. Un tatuaj fin, fluorescent, indica de-a lungul ei traseele complicate ale neuronilor catecolaminergici, noradrenergici şi acetilcolinergici: firişoare roşii, negre şi violete intersectate şi împletite ciudat. Creierul începu să gliseze uşor, prin mişcările spiralate ale cozii, către instalaţia atroce pe care enorma negresă o construise cu migala şi inconştienţa unei mantis religiosa. Masă de operaţie? de electroşocuri? de tortură? aparat de viol din vreo bolgie libertină? Biele şi cremaliere licăreau într-o ferestruică încadrată de cilindri hidraulici. Într-o baie cu un lichid opalescent plutea, buhăit, un fetus cu înţelepţi ochi orientali. Avea fixaţi pe ţeastă, cu plastic dentar, electrozi filiformi, al căror cablaj intra în maşinărie. Sub un clopot de sticlă, conectat şi el la întrerupătoarele angrenajului, o sibilă de plumb citea dintr-o carte groasă, urmărind păianjenii negri ai slovelor cu un deget nespus de uscat. O pisică ecorşată atroce, răstignită pe o planşă de lemn, între două bobine de inducţie, era ultima componentă organică a maşinii. Cîţiva nervi sidefii îi fuse­seră degajaţi cu abilitate din carne şi întinşi demonstrativ, de-o parte şi de alta a trupului martirizat, într-o reţea fină, numerotată şi inscripţionată cu grosolane litere de tuş. Animalul rotea ochi limpezi, cu pupila verticală, şi zvîcnea din cînd în cînd din mustaţă.

Terminîndu-şi munca, acoperită de boabe galbene de sudoare, femeia din Magdalenian rămase nemişcată ca un idol de eben. Du­hoarea ei de subţiori şi de rodul-pămîntului atrăgea mii de muşte cu torace verde-metalic sau albastru-cianură, care curînd o acope-riră cu o cămaşă vie de zale forfotitoare.

Albinosul, sub noua sa întrupare de insectă cavernicolă, îşi pier­duse ochii, rămaşi ca două vagi umflături atavice sub pielea din solzi de cristal. În schimb, ochiul din frunte i se aprinsese ca un mare safir, şi trimitea înainte o impalpabilă lumină conică, aşa încît pielea ciocolatie a Ceciliei căpătă o fermecătoare nuanţă de bleu sub privirea lui. Nubila era deja goală, unsă cu aloe şi nard, sulemenită negru pe buze, pe sfîrcuri şi pe pliurile delicate de sub pubisul fără urmă de păr. Pleoapele coborîte, date cu kohl şi pre­sărate cu pulbere de aur, proiectau pe colosala boltă, mai nebuneşte ca oricînd, constelaţiile, încît se făcuse noapte de vară, zăbuşitoare şi luminoasă. La gît, pe un fir de iridiu, avea înşirate şapte smaralde brute, neatinse de polizorul giuvaergiului. Pe fiecare era scrisă o literă întoarsă, evreiască. La urechi, în chip de cercei, atîrnau două cochilii mari şi tigrate de murex. O gemă de cornalină îi acoperea, crem-gălbuie, scobitura buricului. Cu adevărat uimitoare îi erau însă unghiile.

Şi la mîini, şi la picioare ele erau de un albastru ultramarin intens, ireal şi fluid ca văzut într-un vis. Şi fiecare purta în adîncul ei o imagine, în relief, minusculă şi totuşi clară, ca acele fotografii de monumente celebre (sau de femei neruşinate) din brelocurile optice. Oricît de departe te-ai fi aflat de prinţesa neagră, privindu-i un­ghiile vedeai perfect pictura lor giottescă, iar dacă te concentrai doar asupra unui detaliu (denticulii de pe faţa unui zid, kymele unei muchii, fleuronul din vîrful unei clopotniţe galbene, broderia cu flori şi şopîrle a vreunui veşmînt) vedeai la fel de limpede şi detaliile detaliului, pînă la al miilea ordin de mărime, încît, adîn-cindu-te-n vertijul unghiilor şlefuite, ajungeai în lumea subatomică a quarcurilor, a farmecelor şi miresmelor... Pe unghiile de la mîini erau zugrăvite scene din Noul Testament, pe un fond naiv de palate medievale şi sicomori: Sfînta Fecioară dormind în odaia ei cu pereţi goi de piatră, zîmbind unui vis şi acoperindu-şi un umăr gol, pe cînd arhanghelul, în picioare lîngă patul ei, cu un crin cu trei cupe-ntre degete, se sfieste să o trezească; Isus copilaş cioplind cu cosorul o cruce de lemn, pe cînd toţi ceilalţi ieşiţi cu caprele îşi ciopleau fluiere; tot el urcînd pentru întîia oară (să fi avut vreo şapte ani) într-o mandorlă ce-l va-nălţa la ceruri, ca să fie prezen­tat îngerilor; adolescentul Isus în pustie, ghemuit în nisip, ţinînd între palme capul triunghiular al unui şarpe şi privindu-l în ochii străvezii; Isus şi Ioan, aşezaţi pe un colţ de stîncă, privind Ior­danul cum reflectă în apele sale amurgul; fetiţa lui Iair, a doua zi după trezirea din morţi, împletindu-şi o panglică-n codiţă, la oglindă şi cîntînd un cîntec fără vorbe; Petru, pe muntele Tabor, privind printre genele strînse astronava de cristal şi-ntrebîndu-se de unde să taie destule crengi pentru trei colibe: una pentru Moise, alta pentru Ilie, alta pentru Isus; femeia adulteră, rămasă singură pe locul osîndei ei, încereînd să desluşească scrisullui Isus din ţărînă, pe cînd un strop alb de sămînţă i se prelinge dintre picioare; Isus mîncînd, în casa lui Matei, cu vameşii şi păcătoşii, uimiţi de iradiaţia triunghiulară a tîmplelor nazarineanului; Dimas, cu braţele chinuitor strîmbate după lemnul crucii, cu faţa verde de suferinţă, zîmbind totuşi Măriilor îngenuncheate-n faţa celor trei; şi trilioanele de stele presărate peste Ierusalim, fiecare vestind o Mîntuire incredibilă, ininteligibilă, inimaginabilă, dar adevărată... Unghiile de la picioarele Ceciliei purtau, în schimb, înluminuri din Vechiul Testament: Şefora aşezîndu-şi pe inelar prepuţul copi­lului ei şi rostind mîndră către bărbatul înaripat: «De-acum eşti soţul meu de sînge!»; îngerul Domnului, lîngă aria lui Anavria Iebusitul, armîndu-şi unealta nimicitoare şi împrăştiind ciumă peste popor, din Dan pînă la Beer-Şeba; ţeasta, picioarele şi pal­mele mîinilor Isabelei, într-o învălmăşeală de ţesături însîngerate, şi o căţea cu ochi de om rozînd un deget cu inele groase; Maaseia îmbrăţişîndu-şi ultima oară soţia, o filistină dulce, cu gene de mă­tase, şi rămînînd cu inima frîntă-ntru Domnul; Iov, bătrîn şi fericit, gras, cu pielea roză ca a pruncilor, ţinînd pe deget o bubu­ruză ce abia îşi desface aripile a zbor; mireasa de nici 12 ani, deja împodobită, strîngîndu-şi cu groază, în palmă, locul dintre pulpele băieţeşti şi gîndindu-se la noaptea care urmează; Domnul, pe tronul său de safir de peste cupola ca o întindere a cerului, privind cu ochi stranii, de o anatomie nepămînteană, peisajul arid al Iudeii perindîndu-se dedesubt; Iezechiel, în valea oaselor uscate, cule-gînd distrat crinii sălbatici crescuţi deodată în tigvele şi coşurile piepturilor pline de ţărînă; Daniel, scos din groapa cu lei, mirosind încă, zile-n şir, a testicule de fiară; Ziua Urii, pogorîtă pe neaştep­tate, ca un fur, peste cătune, vii şi livezi, pustiind totul într-o am­biguă slavă...

Matroana se apropie de negresa nubilă, o luă de mînă cu ne­aşteptată gingăşie şi graţie, şi o conduse spre aparatul de la mar­ginea golului. O-ntinse pe şasiul îngust şi-i prinse încheieturile mîinilor şi gleznelor în cătuşe. Răstignită aşa, pe o cruce a sfîntului Andrei de aluminiu, Cecilia îşi revelă ochilor noştri sexul ca o floare neagră cu petalele încreţite, sex de felină, vulvă de sfinx, nefăcută pentru copulări ca oricare. Încet, la o manevră iute a degetelor Melaniei, cilindrii hidraulici se puseră în mişcare, şi cadrul metalic se ridică pînă la verticală. Tulburător de frumoasă, Cecilia zîmbea cu zîmberul sălbatic al africanelor, dar şi cu ceva de fetiţă perversă, încîntată să-şi arate tuturor floarea secretă. Lăsase capul pe-un umăr, şi ochii i se acoperiră de-o ceaţă subţire. În acvariul lui, cocîrjat, avortonul desfăcu deodată ochi galbeni, şi gura sa abia schiţată începu să pronunţe cuvinte neauzite, căscîndu-se ca a unui peşte exotic. Albinosul, a cărui uniformă se volatilizase ca un gaz în văzduh, se apropie încet de masa de operaţie. Sexul, semitransparent, cu scrotul ca o sticlă moale prin care se vedeau testicule de fildeş filigranat, îi era erect, aşa încît toţi am crezut că vom asista la violarea rituală a fecioarei de către oribilul sacerdot. Nu ne ima­ginam, în schimb, inimaginabilul. Şi nu pot descrie indescriptibilul.

Timp de ore-n şir corpul de carne, sînge şi nervi al tinerei femei a cunoscut întreaga suferinţă umană şi i-a depăşit limitele. Fericiţi au fost luptătorii păgîni căzuţi în mîinile duşmanilor, ţinuţi zeci de ani în oubliette şi torturaţi zilnic sub ochii seniorului. Fericiţi arşii de vii, jupuiţii şi canceroşii. Dar ţipetele fetei păreau, totuşi, de plăcere insuportabilă, iar pe faţa ei buza zgîrcită şi ochii strînşi arătau un extaz distrugător. Singurul fapt pe care cuvintele îl pot înfăţişa, deşi atroce, a părut un gest de tandreţe faţă de ce fusese-nainte: cu o fulgerare expertă a unei lame, albinosul i-a despicat Ceciliei pîntecul, fără să curgă un strop de sînge, şi-a scos de-acolo, curat ca un preparat anatomic, uterul, străjuit, ca de două aripi întinse, de trompele avînd la capete, între franjuri de pieliţe moi, cele două ovare, ca două mici nestemate. Abia atunci, de parcă toată vitalitatea-i stătuse în organul cel delicat, corpul negresei muri, moale şi cenuşiu, şi putrezi sub ochii noştri, pînă ce oasele risipite, galbene, se-mprăştiară pe podea. Doar radiusul mîinii stîngi mai rămase prins în cătuşa metalică. Apoi şi oasele se pre­făcură în pulbere, iar pulberea se resorbi în podeaua sticloasă.

Monsieur Monsii ţinea pe palma deschisă a mîinii drepte flutu­rai de uterin, care lopăta uşor din voalurile de pieliţe. În cele din urmă-şi luă zborul, nu prin bătăi mecanice ca ale multor lepi­doptere, ci prin unduiri într-un mediu gelatinos parcă, aşa cum înaintează-n abisuri, ca-n vis, fiinţele străvezii de pe fundul ocea­nelor. Fluturînd peste gol, mica vietate se-ndreptă către chilia de briliant din centrul lumilor. O atinse după eoni de călătorie hip­notică. Se ghemui acolo, în lacra fulgerătoare, prinse rădăcini în pămîntul de cristal şi desfăcu o corolă de prapure. În mijlocul ei se dezvoltă tot mai mult un ovul, filigranat, sidefiu, cu desene mereu schimbătoare şi cu protuberante mirifice în ionosferă. În cele din urmă uterul însuşi, cu trompele şi zgîrciurile lui, rămase doar un detaliu aproape neobservabil al marii boabe, al oului cu coajă de cuarţ.

Oul părea tatuat cu un labirint de linii colorate şters, întretăiate şi mişcătoare, aşa încît la început nu se putea distinge nimic, în afara unor iluzorii contururi, ghicite mai mult, ca într-o filigeană de cafea. Cum volumul lui continua să crească, suprafaţa i se lăţea tot mai mult, şi desenele cele mai stranii, mai eteroclite, începură să izvorască din împletitura de linii. Era faţa unui bărbat tînăr, cu trăsături în cărbune, cu părul răsucindu-se-n viţe negre de-a lungul obrajilor ascetici. Ochii severi şi vizionari, uşor asimetrici, dreptul însufleţit de o scînteie de har, stîngul tragic şi mat ca o oglindă acoperită, aveau sub ei cearcăne violete. Sub firele fibroase ale mustăţii, gura ar fi părut de femeie dacă senzualitatea ei nu ar fi fost negată, dizolvată, deturnată, reconvertită de cute ale comi­surii, foarte amare. Şi fiecare trăsătură a acestui portret era, dac-o priveai mai atent, formată de fapt din alte desene, la o scară mai mică, iar acelea din altele, toate strălucitor de clare, imediat cum ochiul le atingea, aşa încît te puteai scufunda la nesfîrşit în spec­tacolul lumii adîncind perspectivele unui fir de sprinceană, şi puteai explora ceruri cu alte stele, alte raiuri şi alţi zei explorînd un pixel din imensitatea obrazului. Era Totul, şi totul curgea în inima totului, şi mîna reală şi cea virtuală se desenau una pe alta, schimbîndu-şi densitatea şi destinul de un miliard de ori pe secundă. Era Mandylionul, era Vera Icon, era imaginea feţei umane, achiro-poete, pe care-o căutăm întotdeauna, pe care-o vedem în toate alcătuirile lumii, pentru că lumea însăşi pentru noi, şi zeii, şi Dum­nezeirea ― au faţă de om. De-asta, înfundaţi în tragedie şi miro­sind a sulful Gomorei, cultivînd pe ogorul corpului nostru zeci de mii de boli groaznice, nefiind siguri nicicînd de ziua de mîine şi zbătîndu-ne să mai respirăm o clipă, totuşi zîmbim, aşa cum copi­lul de patruzeci de zile zîmbeşte pînă şi unei foi albe pe care sînt desenaţi doi ochi...



va urma