Condamnaţi la tăcere (8)

Dumitru Prichici

Am ajuns în scurt timp la plafonul obligatoriu de şase mii de metri, de unde începuse să se vadă pe lângă lumina stelelor şi un arc de cerc de mărimea curburii pământului, de culoare purpurie ce se accentua din minut în minut, în acelaşi timp cu dispariţia stelelor de pe bolta cerească.

Era un peisaj de o rară frumuseţe, a unui răsărit de soare cu un cer senin privit de la înălţimea de şase mii de metri, formând o linie a orizontului compusă din albastru cerului şi purpura spre auriu a soarelui care se pregătea să ne trezească la o nouă zi.

Era de fapt momentul în care noaptea lasă să intre ziua prin fereastra îngustă a orizontului, tăiată de razele soarelui, acolo unde se întâlneşte cerul cu pământul, la orizontul întotdeauna depărtat pentru oameni, aşa cum orizontul, perspectiva cunoaşterii secretului puterii de reprimare a adversarilor lui Ceauşescu, părea tot mai depărtat.

Ziua se anunţa frumoasă, senină, iar speranţa că vom vedea şi munţii Himalaya era destul de mare. Timpul în care captivaţi de feeria răsăritului de soare a trecut fară să desluşim prea bine zonele de pe pământ pe care le traversam aşa cum în prezent împlinirea speranţelor românilor de a trăi zile frumoase, senine, în demnitate la înălţimea munţilor Himalaya este posibilă, dacă desluşim trecutul, prezentul şi viitorul nostru.

In călătoria spre India, ne aflam abia pe la jumătatea drumului, ne apropiam de capitala Pakistanului, Karachi, descoperind alte frumuseţi ale pământului, aşa cum am avut plăcerea pe tot drumul parcurs.

Goluri de aer nu-mi amintesc să fi întâlnit, cum se întâmpla pe rutele interne în România, mai ales în câmpia

Bărăganului, unde căderile în golurile de aer ale avioanelor ruseşti IL-2 cu care plecam în delegaţii la Constanţa ne obligau să nu mâncăm nimic cu multe ore înainte de decolare sau să adunăm pungile prevăzute pentru răul de înălţime de prin tot avionul.

Nu ştiu dacă în avionul nostru existau pungi, dar nici nu am avut nevoie, pentru că piloţii noştri conduceau foarte lin şi plăcut, fiind în plus şi pe posturi de ghizi turistici, anunţându-ne de câte ori vedeau un obiectiv mai important sau o privelişte frumoasă.

Am fost anunţaţi de exemplu că ne apropiem de litoralul nordic al Mării Arabiei, undeva în depărtare se vedeau nişte săgeţi, trasate pe apă, de o flotă maritimă militară, ce se deplasa în formaţie, ca un stol de pasări migratoare. Priveliştea ne captiva de fiecare dată, atât de mult încât şi acum ne-am trezit doar la auzul zgomotului roţilor de avion în contact cu pista de aterizare a aeroportului Karachi, unde urma să facem acea scurtă escală de alimentare a avionului cu combustibil.

Am fost parcaţi la una din sursele de combustibil şi, fără să ne depărtăm de avion, am fost lăsaţi să stăm doar la umbra avionului, deşi era o căldură de aproape patruzeci de grade la umbră, am fost cum s-ar spune lasaţi să punem piciorul pe pământ pakistanez şi să luam o gură de aer fierbinte.

In câteva minute, a apărut la vreo patruzeci de metri de noi un individ care s-a oprit, ne-a privit ca o stană de piatră tot timpul cât a durat escala. Curios era faptul că, deşi temperatura aerului era aşa de mare, de se putea observa chiar şi fata morgana privind câmpul uscat din afara pistelor, el era îmbrăcat cu o şubă groasă, iar pe cap avea o căciulă ca a ciobanilor noştri, deşi oi nu avea de păzit.

Este adevărat că aeroportul era plin de avioane de tot felul, poate şi cele militare să fi fost prin apropiere, dar noi nu veniserăm cu intenţii rele pe teritoriul lor, deci nu aveau alt motiv să ne supravegheze, decât eventual o ascultare cu microfoane direcţionale, de la distanţă, să afle de unde venim şi unde ne ducem.

După o jumătate de oră eram gata de decolare, urmăriţi de acel om ciudat care purta cojoc şi căciulă în mijlocul verii, care ori nu era sănătos, ori era în misiune. Am părăsit pista aeroportului, luând înălţime spre ţinta noastră finală New Delhi, la trei ore de zbor, urmând să ne apropiem destul de mult de munţii Himalaya, ale căror vârfuri sunt considerate acoperişul lumii.

New Delhi era situat am putea spune la poalele acestor uriaşi munţi, la câteva sute de kilometri de ei, pe direcţia de mers spre Nepal, ţară de unde pornesc temerarii alpinişti pentru cucerirea vârfurilor din Himalaya, de peste opt mii de metri înălţime. Eram puţin obosiţi, dar nu aveam timp să dormim, pentru că urma să ne apropiem de cele mai vechi aşezări omeneşti din lume, alături de cele din Egiptul antic.

In scurta perioadă de pregătire a acestei misiuni, am căutat prin librării şi biblioteci cărţi care să-mi descrie mai amănunţit oamenii, locurile şi obiceiurile lor, pentru a mă ajuta în întâlnirile pe care urma să le am cu băştinaşii acestor locuri.

Romanul „Vin ploile", scris în anul 1937 de Luis Bromfield, a fost editat în România abia prin anul 1972, astfel că m-am rezumat la lecturarea unei ediţii mai vechi.

Atmosfera din avion era dominată de nerăbdarea noastră care se amplifica pe măsură ce ne apropiam de piscurile Himalayei, care nu se vedeau, deşi era o vreme foarte senină cel puţin la cei şase mii de metri la care zburam şi acum.

Ne apropiam totuşi de cele patruzeci de vârfuri cu înălţimi de peste şapte mii de metri, dintre care unul depăşea opt mii opt sute de metri. Copilotul, un ofiţer tânăr care era la manşă şi avea şi cei mai buni ochi, a văzut primul un brâu de nori albi ca zăpada, care încercuiau primul vârf din partea nord-vestică a Indiei, a cărui culoare era mai mult bleu decât argintie ca a zăpezii ce îl acoperea.

Pe alocuri, pereţii acoperiţi cu zăpadă semănau cu nişte oglinzi uriaşe, ce reflectau lumina soarelui în direcţia noastră, ca un salut de bun-venit pe aceste meleaguri. Cu I toţii ne-am îndreptat privirile spre direcţia semnalată de tânărul copilot şi aproape în cor am exclamat cu toţii: „Extraordinar, fantastic, ce uriaşi sunt!", ca nişte piramide, care deşi le priveam de la înălţimea la care zburam, tot ni se păreau că străpung cerul cu vârfurile lor imense. S-a aşternut, o linişte de mormânt, doar bâzâitul motoarelor se mai auzea, în rest toţi eram parcă hipnotizaţi de acei coloşi şi de semnalele lor luminoase, trimise în toate zările ca dar din partea lui Dumnezeu, stăpânul nostru, al oamenilor şi al pământului.

Cine nu crede în Dumnezeu să treacă prin faţa acestui altar şi se va declara credincios în mod sigur şi pentru totdeauna.

Atunci am înţeles că din aceste locuri a izvorât pe pământ credinţa în Dumnezeu şi se păstrează şi în zilele noastre, ca un izvor nesecat de respect şi supunere faţă de cel care a creat această punte între cer şi pământ. lână în prezent oamenii au zăgăzuit lacuri, râuri şi fluvii, dar nu vor reuşi niciodată să ridice munţi ca Himalaya.

Celui care a creat aceşti munţi oamenii i-au spus Dumnezeu, fiecare în limba lui, şi au recunoscut că şi ei au fost creaţi de acelaşi atotputernic. Aşa cum a făcut munţii şi pe noi, poate să ne distrugă sau să ne facă să trăim fericiţi, după legile lui universal valabile pe care doar comuniştii le contestă, dar va veni şi vremea când se vor închina şi ei, ca să fie iertaţi pentru învrăjbirea naţiilor de pe pământ.

Cu gândul la frumuseţile acelor locuri, de unde sunt sigur că a izvorât credinţa în Dumnezeu, am pierdut din vedere momentul apariţiei la orizont a acelei aşezări omeneşti antice care urma să ne aibă ca vizitatori oficiali din partea statului român.

Avionul a fost acceptat să aterizeze pe pista aeroportului New Delhi şi s-a înscris pe axa pistei, parcă pentru a demonstra măiestria piloţilor români, aterizarea decurgând normal, după care am fost orientaţi către o latură mai liberă a aeroportului, pentru a transborda echipamentele de comunicaţii şi pe noi cei care urma să le utilizăm, în misiunea noastră de a asigura şefului statului legăturile cu ţara, la orice oră din zi şi din noapte.

Acum era ora în care tot creştinul îşi face siesta după masa de prânz şi soarele era încă sus, cu puţin trecut de zenit, doar căldura care ne-a întâmpinat semăna cu cea de pe aeroportul Karachi.
De la avion până la maşinile care ne aşteptau nu era mai mult decât lungimea aripii avionului nostru şi am putut citi o mică placă de atenţionare a celor care treceau pe aici că se vor întâlni cu periculoasele cobre, şerpii cei mai de temut, existenţi în număr suficient de mare pentru a ne lua drept pradă pe toţi cei care acum eram mai mult atenţi la întâlnirea cu reprezentantul ambasadei noastre, dar şi la momentul despărţirii de cei doi piloţi care ne-au adus întregi şi nevătămaţi până aici, mulţumindu-le şi urându-le drum bun la întoarcerea în ţară.

Cu un microbuz şi un camion închiriat, urma să transportăm toate materialele şi pe noi cei şase, în frunte cu şeful nostru, care făcuse din avion probabil planul de transport, instalare şi cazare. După terminarea operaţiei de încărcare în camion a bagajelor, eu am primit ordinul să însoţesc acel camion în care se afla deja urcat pe lăzile noastre un indian tânăr, slab ca o aşchie, dar vânos, îmbrăcat doar cu pantalonii de pijama şi în picioarele goale.

Microbuzul a pornit primul, urmând ca eu să-i însoţesc până la ambasadă. Aşa am făcut, numai că eu nu m-am urcat în cabina camionului, în care aş fi fost ferit de soarele fierbinte, ci m-am urcat alături de indianul cel slab, de teamă să nu cadă din greşeală, cu micul colet de care se ţinea.

Bine am făcut pentru coletele noastre, dar pentru mine a fost un calvar în prima parte a drumului până la ieşirea în şoseaua lor naţională, timp în care am fost transformat din membru al delegaţiei române, îmbrăcat cu costum, cămaşă albă şi cravată asortată, într-un veritabil morar din cap şi până în picioare, din cauza prafului ridicat de microbuzul care mergea la câteva zeci de metri în faţă noastră şi a vântului care îl trimitea numai spre mine în camion.

Când am ajuns la ambasadă, colegii nu m-au mai recunoscut şi-a trebuit să mă scuz câteva minute pentru a-mi recăpăta înfăţişarea iniţială şi a participa la prezentările ce se făceau, în faţa personalului ambasadei noastre din New Delhi. Mi-am cerut scuze pentru întârziere şi am fost apoi prezentat.

La un moment dat, aud vocea unui tânăr care venea spre mine, repetând cu glas tare: „Ce mică este lumea!," la care eu puţin confuz, pentru că mie mi se adresa acel tânăr, nu-mi aminteam de unde îl cunosc şi l-am întrebat, „Tu eşti Grig?"

„Da, eu sunt elevul Grigore Dolha, din compania de transmisiuni de la Buzău pe care cu zece ani în urmă, l-aţi învăţat alfabetul Morse şi uite că am rămas radiotelegrafist pe viaţă!"

Ne-am bucurat şi noi, dar şi colegii noştri, pentru plăcuta întâlnire, deşi unul a fost şef şi altul subordonat în armată, au lăsat loc de bună ziua, cum spunem noi românii. De fapt noi ne mai auzisem la telefon, prin anul 1961, când el lucra la Centrul de Control Radio şi a intervenit când eu emiteam în eter pentru prima dată după ieşirea din armată, ca radioamator-emiţător cu indicativul Y03JK, a cărui frecvenţă ieşise din banda de lucru autorizată.

El fiind de serviciu, a văzut că cel care emite în telegrafie cu o putere de douăzeci şi cinci de waţi este chiar instructorul lui din armată şi m-a apelat telefonic pentru a mă ajuta să intru pe frecvenţa legală de lucru. Cum a aflat numărul meu de telefon de atunci, am înţeles după ce am intrat în DSS.

Atunci i-am mulţumit, i-am explicat cauza abaterii mele, că am schimbat o valoare în oscilatorul pilot şi nu aveam un frecvenţmetru pentru a-l etalona. A fost ultima dată când ne-am auzit în ultimii zece ani şi bine a spus el, „Ce mică este lumea!" şi ce bucurie declanşază o reîntâlnire, acolo unde nici nu te aştepţi.

Mă întreb acum, în anul 2001, de ce oare nu m-au avertizat cei care m-au recepţionat în anul 1996, când făceam o scurtă probă de emisie în fonie, celui care îmi ceruse să-i construiesc în baza unui contract de colaborare, un sistem de emisie-recepţie cu o putere mai mică de zece miliwaţi, pe o frecvenţă oarecare.

Eu nu doream decât să-i prindem pe cei care îi furau peştele din balta Suhaia, brânza şi smântână din fabricile lui din toată Muntenia, eu fiind autorizat, legal, iar el având dreptul să-şi asigure cu forţe proprii protecţia bunurilor materiale din domeniul său privat, aşa cum spune art.17 din legea 51/1991.

Ei, cei care acum sunt în locul lui Grig, au făcut cel mai urât gest necolegial şi nelegal luându-i capcana de prins hoţi din firma lui Eduard Mihai Dinu, proprietar al S.C. Sunrisse SRL, falimentându-l pe el şi întocmindu-mi mie un dosar penal, cusut cu aţă albă, cum se spune, pentru că unul politic nu se putea face, iar Dinu a scăpat colaborând cu SRI-ul, cu mulţi ani în urmă, iar eu de fapt, fiind cel vânat.

Dar acest aspect din viaţa mea, de acum pensionar, îl voi descrie la timpul potrivit, în partea a II a, pentru că face parte din activitatea mea de după 1990, ca întreprinzător privat în domeniul tehnicii operative, a investigaţiilor şi ca membru al PNŢ-CD.

Aşa că este mai bine să revin la misiunea noastră în India unde acum, ajunşi la ambasadă, şeful nostru a făcut toate demersurile pentru a ne crea condiţii de desfăşurare a misiunii.

Am fost conduşi apoi cu maşina ambasadei la hotelul în care aveam rezervate camere. Hotelul era de lux şi se afla în zona rezidenţială, a căror clădiri se ascundeau în vegetaţia luxuriantă, specifică Indiei. Aveam asigurată o cazare cum nu visasem vreodată, aveam un apartament cu două camere pe care îl împărţeam cu col. Ştefaneasa, şeful serviciului circulaţie rutieră din IGM. Camerele noastre ne ofereau o privelişte spre un parc cu mulţi cocotieri, iar masa o luam zilnic pe o terasă acoperită, răcoroasă, de parcă ar fi avut aer condiţionat.

Aici se întâlneau tot felul de naţii, de culori diferite şi de orientări politice diferite, fară să se producă vreun incident cât de minor.

Am văzut pentru prima dată un mod foarte original de a fi anunţată o persoană. Fie că este căutată de cineva personal sau la telefon, era afişat numele celui căutat şi motivul, pe o placă de carton de un metru lungime şi lată de numai un sfert, purtată de unul din chelnerii restaurantului printre mesele la care se aflau clienţii, fară să scoată o vorbă cel puţin.

Se vedeau obiceiurile lăsate de civilizaţia coloniştilor englezi, nu cum se proceda la noi după patruzeci şi cinci de ani de colonizare sovietică, strigându-l pe cel căutat ca în piaţă sau pe şantier: „Măi, nea Vasile, te caută nevasta sau tovarăşa soţie!", la telefon sau mai ştiu eu unde.

Şi în acest domeniu aparent minor se observă diferenţa de educaţie a omului în sistemul colonial capitalist şi colonial bolşevic, „socialist multilateral dezvoltat".

Preţul pentru o zi pentru apartamentul în care eram eu cazat era comparabil cu salariul lunar al unui indian, funcţionar public, în care era inclusă şi gustarea de dimineaţă, alcătuită de regulă din ouă, şuncă, lapte, cafea, brânzeturi, ceaiuri de toate esenţele.

Binea era la discreţie, dar pentru noi românii, niciodată suficientă.

Listele de bucate erau aduse de „hoii" cum se numeau ospătarii lor şi cuprindeau meniuri din toată lumea mai puţin din ţările noastre socialiste, poate pentru că noi nu eram văzuţi prea des prin acele locuri, din motive pe care le ştim cu toţii, iar dacă noi românii am fi stat mai mult acolo, le-am fi mâncat pâinea pentru un an, într-o singură lună.

O problemă a fost cu laptele, care, în comparaţie cu cel oferit populaţiei în România socialistă, era atât de gras, încât nu-l puteam bea din cauza gustului de seu, chiar dacă dădeam deoparte caimacul gros de un deget, despre a cărui provenienţă aveam să aflu din întâmplare, într-o plimbare printr-un cartier destul de nobil din New Delhi.

Vă povestesc câteva dintre minunile negustorilor indieni, văzute de mine, printre care, aceea a unui indian care ducea o vacă, cei drept foarte curată, legată de coarne cu o frânghie.

Negustorul avea în mână şi o cutie de tablă, de conservă probabil, în care avea ceva galben ca untul.

L-am urmărit pe indianul cu vaca, pentru a afla unde o duce, până în clipa în care a strigat la una din case şi s-a oprit.

M-am oprit şi eu la vreo zece metri de el, la umbra unui copac, de unde am văzut spectacolul. După câteva minute, a ieşit o tânără, cu un vas de bucătărie pe care l-a pus jos, aproape de ugerul vacii, după care a luat frânghia din mâna negustorului şi a aşteptat.



va urma