ORBITOR (31)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Chiar în acea seară i se administra subcutanat o fiolă de cafeina. Efectul, faţă de cel al unei ceşti de cafea, fu, bineînţeles, mai rapid şi mai ales "mai pur". Mintea îi strălucea ca un cristal. Deveni mai inteligent şi mai comunicativ. Se strădui să-l convingă pe ofiţerul superior care-i stătea alături de pat, pe un taburet, că viziunea sa de la Moşi fusese reală în fiecare detaliu. Descrise cu o precizie de decupaj desenele şi nuanţele de pe aripile fluturelui. Arătă pe ce se baza cînd afirma că fluturele fusese mesajul. Reproduse din me­morie, verbal, traseele trupelor ambulante pe harta Europei de Est, cu cele mai neînsemnate localităţi străbătute. De fapt, harta în­treagă, ca sub o lumină puternică, îi strălucea eidetic în faţa ochilor, încercă să citească şi titlul articolului care plutea-mprejur ca o ceaţă, dar îi fu din nou imposibil. După vreun sfert de oră i se injecta, intravenos de data aceasta, foarte lent, o soluţie de amital sodic, 10 g la 100 ml de apă sterilă. Într-o străfulgerare îşi văzu ― îşi simţi, îşi cunoscu, îşi trăi ― încrengătura interioară a vaselor de sînge, ca şi cînd ar fi fost marcate cu o culoare fluorescentă, în­drăgostită. Jugularele, ca două mîini cu degete delicate, înălţau şi hrăneau mandarina cerească a creierului, care acum scînteia toată de fericire. Şi la flacăra vuitoare a dragostei întreaga carne sublimă în cuvinte. Harta trupului deveni harta evanescentă a limbajului, răsucindu-se ca aburii de cafea. Pielea şi sistemul nervos formară structura sintactică, relaţiile ramificate de regente, coordonate şi subordonate, grupuri verbale şi nominale, structuri de profunzime şi de suprafaţă, corpul funcţional, descărnat, al limbii; din sistemul osteo-muscular decurse morfologia, grupele de muşchi şi oasele juxtapuse ale părţilor de vorbire, contractîndu-se şi relaxîndu-se în declinări, conjugări, desinenţe; pîntecele colcăitor de materii şi glande produse vocabularul, în care epitelii şi mucus şi muşchi netezi şi bacterii şi borîtură şi salivă şi sucuri gastrice şi fecale fermentate şi insulina, buze şi anus şi esofag şi rect, şi maţe şi duoden, şi fiere şi foame, şi saţietate se contopeau, generau cîm-puri semantice, se stratificau în grecisme şi turcisme, argouri şi jargoane de nedezghiocat; fonetica sublimă din aparatul respi­rator, zeu şi zefir adiind cu degete dulci pe harpa vocală; iar ima­ginarul, corpul cel mistic din grădina cu trandafiri, luna aplecată tandru peste umărul soarelui (incestul etern al soarelui şi lunii în corpul nostru astral) izvora din glandele sexuale, din grotescul monstru dintre picioare, din ouăle holbate în punga lor unsuroasă şi din glandul vînăt, ca de cauciuc, camuflat în pielea lui moale, din corpii cavernoşi ai viermelui ce aruncă pe rînd, în lume, la fel de fierbinţi, materia cea mai pură şi cea mai abjectă, sideful vieţii şi apa reziduală. Nicicînd o mai fantastică floare nu s-a desfăcut dintr-o rădăcină mai hîdă.

Evaporat celulă cu celulă şi organ cu organ, devenit un abur complicat de cuvinte, ofiţerul spuse şi laptele supt de la maică-sa.

Bărbatul enorm plătise prin orbire cele aflate atunci. Acum, însă, mirosind a zăpadă proaspătă, mă privea cu ochii din nou descleiaţi. Scana cu pupile strălucitoare cotele de înălţime şi reliefurile feţei, pieptului, mîinilor mele, de parcă ar fi trebuit o dată să le descrie în infime detalii, şi ar fi depins viaţa lui de asta. "Eşti Mircea", repetă şi făcu un pas spre mine, încă un pas de orb, ca şi cum, deşi cu ochii largi şi căprui, încă n-ar fi putut să mă vadă decît ca pe, cel mult, o iradiere de puternică lumină al­bastră. Cînd a întins spre mine braţele de sugrumător ritual am luat-o la fugă din cabinet, lăsînd uşa dată de pămînt, şi m-am adîncit, încă auzind un "Mircea!" vibrînd în aerul îngheţat, pe culoa­rele oliv ale aripei de spital. Fugeam nebuneşte pe sub becurile murdare, dădeam colţuri şi împingeam cu umărul uşi batante, după care se deschideau aceleaşi perspective triste şi reci: coridoare înain-tînd la nesfîrşit, cu uşi de-o parte şi de alta, scări largi, cu scuipă­toare pe paliere, care duceau la alte etaje identice... Frica, urcînd în mine irezistibil, mă împiedica să-mi dau seama ce fac: sudoarea îmi năclăise pieptul pijamalei în ciuda frigului ce venea din ziduri. Prin unele uşi, deschise, am văzut din nou scene coşmareşti: paturi albe, acoperite pe jumătate cu muşama, pe care zăceau bătrîni cu canule ciudate înfipte în burtă, alţii defecînd prin anusuri artifi­ciale, cu robinet nichelat... copii cu poliomielită, cu osul femural înfăşurat direct în piele, fără nici un fel de pulpă-mprejur, pedalînd din greu pe biciclete medicinale... grase dezvelite, masturbîndu-se cu ochii daţi peste cap... Nu m-am oprit pînă-n salonul nostru, luminat prin toate geamurile de un amurg mistic, dovadă că rătă­cisem pe coridoare mai bine de jumătate de zi. Abia atunci m-am liniştit, privindu-i pe bolnavi jucînd ţintar pe verandă, scăldaţi în chindie ca nişte sfinţi, sau zăcînd în paturi cu mîinile sub cap. M-am dus în patul meu şi m-am ghemuit pe-o parte în aşternut, cu faţa spre ghebosul care dormea horcăind, cu gura căscată spre tavan. Mîna beteagă îi atîrna în golul dintre paturile noastre, cu degetele desfăcute şi palide. Omul era în somn. Sufletul îi hălăduia departe. Dacă mi-aş fi întins atunci mîna şi i-aş fi atins cu degetul meu unghiile lui înnegrite de cizmar? Dacă m-aş fi transferat în trupul lui de martir? Aş fi rămas să zac acolo, pentru totdeauna, un cifotic paralizat, murdar de excremente, pe jumătate putred, privind tavanul cu ochi înspăimîntaţi, pe cînd el, în trupul meu de adolescent, ar fi alergat către lumea tomnatică, aurie în soare, de dincolo de ferestre. Am zîmbit, căci, în definitiv, nu mi-ar fi dis­plăcut schimbu-ăsta de piei şi de cărnuri. Eram atît de chinuit, de inconştient şi de trist, încît susurătoarea viaţă de spital mi-ar fi convenit pentru totdeauna. Mă imaginam pacientul cel mai vechi din salon, aureolat de oribilele lui simptome, iubit de surori, privit cu veneraţie şi îngîndurare de ceilalţi bolnavi. Ei ar fi mereu alţii, mereu gata să se-arunce iar în jungla crepusculară a vieţii, cum ar simţi cea mai uşoară ameliorare, pe cînd eu, în centrul universului meu imobil, aş fi fost Bolnavul perpetuu, peste care dimineţile, serile şi nopţile, verile şi iernile s-ar fi depus încet, ca tot atîtea emailuri străvezii pe o casetă chinezească. Treizeci... patruzeci de ani în acelaşi pat din acelaşi salon, ţinînd pe loc aceeaşi zi blîndă şi albă, în care nu te aşteaptă nici o surpriză: aşa îmi imaginam pe atunci fericirea. Aş fi avut, fireşte, dureri, aş fi-nghiţit doctoriile amare ca fierea, nopţile m-ar fi trezit pentru injecţii, dar n-aş fi avut dorinţe, amintiri şi planuri de viitor. N-aş fi avut acte şi identitate. N-ar fi depins de un cuvînt al meu soarta nimănui. N-ar fi trebuit să-ndur niciodată tortura de a fi rău, remuşcarea de a fi bun. O viaţă pură, o contemplare uscată şi călduţă, în spaţiu închis, la adăpost: asta aş fi vrut atunci, şi aş vrea poate şi acum... După masa de seară am mai stat vreo oră la sporovăială, ne-am mai uitat pe ziare... Un muşchi din colţul gurii se contracta vag cînd încercam să zîmbesc, pentru prima dată după trei săptămîni. Mă gîndeam la bucuria mamei cînd o să i-l arăt a doua zi. Mama venise de trei ori pe săptămînă la mine, de cîte ori erau zile de vizită, cu plasele ei pline de borcane cu supă de pui şi pilaf. Venea cu ochii umflaţi de plîns, bocea înainte, ca să se ţină tare la spital, să nu mă descurajeze. Avea să fie prima dată cînd puteam să-i arăt un semn de vindecare. Am adormit cu gîndu-ăsta, după ce s-a dat stingerea, şi-am dormit prost, cu treziri acre, cu vise-ncîlcite, mereu reluate, de parcă aparatul de proiecţie din craniul meu ar fi avut de rulat o peliculă înnodată ca un ghem de şerpi. Ceva în mine ştia, poate, că mama avea să mă găsească a doua zi la subsol, cu muribunzii.

În miez de noapte m-am trezit brusc, lucid de parcă n-aş fi dor­mit deloc, nu numai în noaptea aceea, ci niciodată în viaţa mea, de parcă noţiunea somnului mi-ar fi fost necunoscută. Lucid ca o sculptură într-un bob de cafea, ca un imn închinat lucidităţii. Deschizînd pleoapele, am văzut o faţă omenească la cîţiva centimetri de-a mea. Lumina de lună tomnatică, de o neasemuită transparenţă, scotea în relief pomeţii şi bărbia măştii celei palide şi lăsa-n scînteiere şi obscuritate ochii. Îngenuncheată la căpătîiul meu, privindu-mi faţa cu expresia nebunească a celor fără expresie, stătea tăcută, înmărmurită, sora a treia, "sfînta", cea fără şolduri şi fără sîni, cea pe care n-o dezbrăca nimeni din priviri. M-am ridicat într-un cot, deloc surprins, i-am zîmbit şi i-am pus mîna pe braţ. Deşi subţire ca un lujer, braţul ei, în apropierea umărului, avea materialitate şi căldură. Ca şi cînd doar atît ar fi aşteptat, sora îmi înconjură deodată gîtul cu braţele şi-şi făcu loc, cu o energie ne­aşteptată, sub pătura mea. Sexul mi se-ntări într-o clipă şi prin mintea deodată copleşită de-un val seismic de chimie erotică îmi trecu gîndul că, în sfîrşit, voi face dragoste prima dată, voi intra prima dată în tunelul fierbinte dintre picioarele unei femei. Nop­ţile de chin şi de umedă frustrare, cînd, ore-n şir, pîndeam vreo mişcare în casele de vizavi de şosea, cînd îmi îngheţau urechile stri­vite de perete în speranţa auzirii vreunui geamăt de muiere pătrun­să în odaia de-alături aveau să fie recuperate şi, poate, date uitării ca nişte haine rămase prea mici. Acum sora încerca să mă posede, era deasupra mea, îmi săruta gîtul şi bărbia şi-şi strecurase o mînă în pantalonii mei de pijama, mîngîindu-mi întîi josul pîntecului, pe sub bara de carne rigidă, pe care apoi mi-o cuprinse în palma rece şi strînse cu putere. Am răsturnat-o şi i-am întors şi eu mîngîierile. I-am simţit sînii abia proeminenţi, dar cu sfîrcuri negre ca smoala în penumbră şi neaşteptat de mari şi-am coborît palma pînă în zona blănii ei cîrlionţate, zona aceea care se adînceşte în ţeasta oricărui bărbat, pădurea obscură, dumbrava sacră unde se află Intrarea spre nebănuit şi neînţeles, spre Enigmă, spre Grădină, spre Glorie, spre Oroare, spre cisterna de foc a nebuniei fără limite a fiinţei noastre. Căci, aşa cum în mandala chinezească a lui Yin şi-a lui Yang în miezul luminii se află bezna, la fel în creierul băr­batului se-ascunde un uter, o cavernă, o floare carnivoră cu adîncul cărnos şi fumegînd, spre care el se străduieşte să coboare întreaga viaţă, să facă dragoste cu sine însuşi ca să se găsească pe sine însuşi dincolo de sex şi destin, în regatul pur din care toţi am venit.

Dac-aş fi devenit bărbat atunci, totul ar fi fost pierdut, iar eu aş fi fost, poate, salvat. Dar sora, dacă avea un soare interior, acolo, inter urinas etfaeces, n-avea, oricum, nici o cale de acces către el. Palatul ei uterin era ascuns şi inexpugnabil ca fortăreaţa haşişinilor. Între picioare, femeia subţire ca un lujer avea o schiţă vulvară mai pudică decît a manechinelor din vitrine. Nimic de pătruns, nimic de cucerit. Timp de cîteva ore, poate, ne-am zbătut, goi sub pătură, pînă cînd am ejaculat dureros şi fierbinte peste degetele şi pe burta ei. Am adormit alături, lipiţi pîntec în pîntec, împăcaţi şi trişti ca doi gemeni plutind în acelaşi lichid placentar. Pînă m-am scufun­dat cu totul în somn mi-au mai sunat în urechi cuvintele pe care fata mi le şoptise mereu pe cînd ne zbăteam ca peştii pe uscat: "Mergi pînă la capăt! Pînă la capăt?

Dimineaţa m-am trezit singur în pat de parcă totul n-ar fi fost decît o halucinaţie. Doar fotbalistul, stînd lîngă mine în capul oase­lor, îmi făcu cu ochiul, vesel. Simţise ceva? Era şi greu să nu fi simţit. Abia acum îmi dădeam seama cît de tare trebuie să fi scîrţîit patul. Totuşi nu-mi spuse nimic. Aşteptam cu toţii, sporovăind, ora vizitei. Toamna glisa încetişor înspre iarnă, şi-n dimineaţa aceea zărirăm pe ferestre primii fulgi. În cîteva zile curtea spitalului, din care puteam vedea cîteva alei de la geamurile salonului (iar dacă treceam pe verandă mi se deschidea şi o perspectivă, îngustă, e drept, spre şoseaua Ştefan cel Mare, cu chioşcul rotund de tutun­gerie de la care bolnavii-şi cumpărau ţigări şi cu gardurile putrezite ale caselor de peste drum, întrerupte din cînd în cînd de trecerea cîte unui tramvai) avea să se acopere cu o zăpadă timpurie de numai un deget grosime, aşa încît pavilioanele de stuc învechit, altădată părînd nişte galioane legănîndu-se pe-o mare verde, aveau să fie atunci aidoma navelor unei expediţii arctice, prinse în gheţurile nesfîrşite, colorate roz de un crepuscul trist, etern. Dar în salon era cald şi locuitorii săi, care-şi lăsaseră la intrare identitatea şi funcţiile, ba chiar, într-un fel ciudat, pînă şi memoria, devenind un fel de preparate anatomice vii, ilustrînd boala lui Pick şi nevral­gia de trigemen şi pareza facială şi narcolepsia, trăiau împreună într-un Qumran delicat, o frăţie nu a suferinţei, ci a iresponsabili­tăţii şi copilăririi, în pijamalele lor albastre, ghemuiţi în vîrful pa­turilor şi pălăvrăgind... Avea atîta farmec viaţa de spital, în spaţiu închis şi călduţ, pe cînd pe marile ferestre fulguia...

În timpul vizitei, domnu' Ionescu găsise iarăşi cu cale să facă scandal. Se lega acum de surorile care, chipurile, îl neglijau siste­matic. Amuzant era că nu-l deranja deloc sadismul cu care cele două iepe-i înfigeau în fesele zbîrcite, literalmente ca într-un cal bătrîn, acele seringilor, vîrîndu-i brusc în carne cîţiva centimetri cubi de ser, cu un fel de ură care ne indigna; nici nu-l deranja că trebuia să zbiere zvîrcohndu-se şi făcînd spume la gură cîte o jumătate de zi, cu vezica gata să-i crape, pînă se-ndura una din ele să-i vîre sonda în uretră; nici că-i dăduseră, în bătaie de joc, un halat cu buzunarele descusute şi atîrnîndu-i, cu o gaură mare-ntre omo­plaţi şi cu pîsla peste tot destrămată. Intolerabil pentru el era doar că fetele se-mbrăcau indecent. "Tîrîtunlor! Vi se văd chiloţii prin halat! Uite, tu n-ai nici sutien pe tine, se vede de la o poştă! Păi pe vremea mea să fi umblat o femeie aşa printre bărbaţi? Nici la Crucea de Piatră nu se pomenea, domnule, că le lua poliţia imediat! Se strică moravurile, putrezeşte lumea ca un măr, domnule! Vine-Apocalipsa! Aşa femei erau pe vremea mea? Aşa curve se pomeneau la şosea? Erau şi curve, e drept, da' ce femei! Care era mai bogată-şi punea mai multe jupoane, şi cînd i-l scoteai pe ulti­mul, domnule, cît era ea de cocota şi aventurieră, roşea ca o porum­biţă şi-şi îngropa faţa-n cearceaf. Nu se fîţîiau, dom'le, cu ţîţele scoase-afară în nasul bărbaţilor, mai ales al unor bolnavi prăpădiţi ca noi. Ruşine! Ruşine să vă fie!" Pe cînd moşului îi ieşeau ochii din cap de indignare, fetele se topeau de rîs, meşterind în comparti­mentele măsuţei lor cu medicamente. Treceau pe la fiecare pat şi lăsau pe noptieră, într-o scobitură specială, cîteva pastile sau casete viu colorate, care, cînd se ciocneau, clincheteau vesel şi dulce, într-o zi, dintr-o astfel de casetă lunguiaţă, jumătate verde, jumă­tate portocalie, uitată pe măsuţa bătrînului cu bruxism nocturn, care ne trezea mereu cu scrîşnete atroce, ieşise un fel de larvă transparentă, uşor violacee, cu o complicată structură interioară şi cu patru picioare negre, articulate, care se tîrîse pe noptieră pînă pierise undeva, dedesubt. De-atunci deschideam cu toţii, grijuliu, casetele şi-nghiţeam doar praful amar dinăuntru. Cu toţii prin­deam momentul cînd vreuna dintre surori era la patul nostru, cu spatele spre noi, şi ne prefăceam c-o luăm în braţe, c-o mîngîiem pe fesele imperiale cu imprimeul chiloţilor într-adevăr vizibil ca prin sticlă în spatele halatelor lipite de fund, că-i înfigem degetul mijlociu în tenebrele umede dintre pulpe... Apoi, însă, ne poto­leam, ne luam medicamentele cu un pahar de apă şi aşteptam masa de dimineaţă: pîine cu unt (fără sare) şi ceai în căni de fier.

La unsprezece, ca de obicei în acea zi a săptămînii, am luat-o iar pe culoarele spitalului pînă la cabinetul unde făceam "raze". De data aceea mi s-a părut că ajung acolo extrem de uşor, într-o clipă. Labirintul vast al culoarelor verzui se redusese (cel puţin în amin­tirea mea) la un singur coridor, în capăt cu-o uşă care mi s-a părut, poate din cauza semiumbrei, stacojie şi misterioasă. Cînd am intrat, însă, am găsit banalul şi demnul de milă cabinet de electroterapie, cu grămada de aparate de pe vremea lui Volta, aduse parcă de la muzeul tehnic. În clasa a şasea încercasem şi eu să construiesc un voltmetru din carton, liţă şi o cutie în care fusese gem: toate instru­mentele de-aici păreau făcute de şcolari, la atelier, din aceleaşi materiale. Miraculos era că totuşi funcţionau, deşi singura dovadă era mişcarea acelor de tablă în ferestruici gradate, cu geamul verzui şi gros. Din doctor nu se afla în cabinet decît "Sportul", uitat pe scaun, cu paginile răsfirate. Ce nevoie aveam însă de doctor? M-am aşezat în faţa monstrului de tablă galvanizată unde stătusem în­totdeauna şi mi-am uns tîmplele cu puţină vaselină dintr-un bor­can de iaurt. Mi-am aşezat apoi electrozii pe tîmple, i-am prins cu leucoplast şi-am vîrît banana de la capătul firelor în mufa ei de ebonită. Apoi am rotit uşor spre dreapta potenţiometrul, urmărind cum acul prinde viaţă şi se deplasează încet pe ecranul său. În acelaşi timp, cumva liniştitor, am început să aud micile troznete ale vaselinei încălzite. Am rămas apoi nemişcat, cu ochii-nchişi, în­soţind iarăşi, în imaginaţie, fabulosul traiect al razelor prin im­periul minţii mele. Erau acolo oraşe nelocuite, conace cu coloane de cristal, săli de tortură cu instrumente de aur. Erau crematorii pe hornurile cărora ieşea un fum violet. Erau case flamande înşirate de-a lungul unor canale prin care curgea leneş lichidul cefalora­hidian. Erau cameleoni cu maxilarele de iridiu. Pe cînd urmăream misteriosul flux cavernicol, orbit din cînd în cînd de luciul multi­color al florilor de mină, înduioşat de cîte-o fetiţă goală înfăşu-rată-n pînză de păianjen, de cîte-o gravidă a cărei burtă bombată pîn-la refuz crăpa ca o rodie ca să răspîndească în noapte dumne­zei de lumină şi sînge, de cîte-o bătrînă prmsă-ntr-o crustă de zahăr, îmi sunară deodată-n minte, cu ecouri de sală-ngheţată, cuvintele "sfintei", mai limpezi decît le-ar fi putut rosti vreodată pieliţele şi cartilajele ei vocale: "Mergi pînă la capăt! pînă la capăt!" Apoi, o altă voce, indescriptibilă, copleşitoare, distrugătoare, atît de intensă şi închisă-n sine încît nu putea fi compusă din sunete, ci din foneme, şopti liniştit şi puternic în creierul meu: "Mircea". O clipă, enormul univers purtă acest nume. "Aici sînt, Doamne", am şoptit şi eu, deschizînd ochii. Ştiam deja ce mi se cere. Şi era ca şi cînd totul s-ar fi-ntîmplat deja demult, aşa încît, cum stăteam înfiorat în faţa-ncîlcelii de cadrane şi fire, cu vaselina prelingîn-du-mi-se pe obraji şi pe gît, multă vreme n-am făcut nici o mişcare. În cele din urmă am întins mîna şi-am prins butonul potenţio-metrului între degete. Îi simt şi acum canelurile tari de ebonită. Nu mai eram în corpul meu. Percepeam totul ca pe o sculptură într-un bloc de substanţă galbenă, figurînd o legendă uitată, o alegorie de neînţeles. "Pînă la capăt!", îmi ordona, fără glotă, fără osul hioid, fără limbă, amigdale şi văl palatin, sora cea liniştită, cea impenetra­bilă, în sculptura patetică un detaliu începu să se mişte. Nişte degete roteau tot mai mult, către dreapta, un buton de ebonită. Un ac de tablă glisa şi el spre dreapta într-o fereastră gradată, privit de doi ochi căprui, inexpresivi. Încuiat ermetic, ca o sibilă, în fiola de sticlă a corpului meu priveam neputincios cum făceam gestul cel mai nebunesc al vieţii mele, cel care-a declanşat, poate, totul. După ce, o vreme, am rotit potenţiometrul foarte încet, urmărind cum lunaticele mele construcţii interioare încep să se clatine, cum hi­merele şi garguii de piatră se desprind şi se fac ţăndări pe caldarîm, cum arhitravele de cuarţ ale templelor se fisurează-n zig-zag şi cum o populaţie de miriapozi giganţi şi termite se-mprăştie în crepuscul, am întors brusc butonul pînă la capăt!

Întors de la WC, doctorul mă găsise căzut pe podea, zguduit de mişcări clonice, cu o spumă roşie pe buze (îmi spărsesem o măsea şi-mi muşcasem peretele obrazului) şi cu pantalonii de pijama uzi fleaşcă. Tîmplele îmi miroseau a ars. M-au dus la subsol, la re­animare, unde am rămas în comă mai bine de o săptămînă, hrănit mai întîi intravenos cu glucoza, apoi şi printr-un tub vîrît printr-o nară, timp în care atacurile epileptice s-au repetat zilnic. Cînd am redeschis ochii era seară, şi în salonul plin de agonici, scufundat la mii de kilometri sub pămînt ― acolo unde e toată istoria şi toate formele şi toate veacurile ― plutea o tristeţe uscată. Bolnavii ză­ceau pe mesele lor înfăşuraţi în cearceafuri de ipsos. O soră în alb, cu faţa ceroasă, încremenise lîngă-un stativ. Vitrine de nichel cu cutii de seringi vibrau uşor în aerul cafeniu. Încă o săptămînă am stat în limburile acelea. Percepeam contururi fără să fiu acolo. Distingeam sunete ― gemete, paşi, un clinchet ― fără ureche şi fără auz. Cineva defeca uneori. Cineva urina. Eram într-un dupli­cat, într-o copie, o poză, un manechin, vedeam ce vede, simţeam ce simte, gîndeam ce gîndeşte un personaj dintr-un film, care se mişcă şi vorbeşte, dar e doar o pată de emulsie pe-o peliculă. Cîtă disperare şi cîtă groază ascunde sub înfăţişarea arogantă şi mustă­ţile răsucite un bunic mort de mult, din care-a rămas numai poza? Eram şi eu mort de mult. Păstrau şi din mine doar simulacrul. Suprafeţe glazurate, seară eternă, statui de ipsos pe sarcofage... Recăderi în somn, înfăşurat pîn-la gît în ficatul şi fierea şi nervii şi maţele mele... Ghemuit în propria mea burtă, parazitînd ca o tri-chină muşchii striaţi ai homunculului meu... Suflînd un abur viu pe oglinda mea...



va urma