Imposibila neutralitate (XXXII)

Gheorghe Grigurcu

Un Pietro Aretino român?

Nu cred că există în viaţa publică românească, în momentul
de faţă, un exemplu mai rău decît cel al lui Adrian Păunescu.
Pentru că e rău pe ambele versante istorice: înainte şi după
decembrie. Unii slujitori ai totalitarismului (e drept, foarte
puţini) s-au „îndreptat” pe parcurs, alţii (iarăşi nu mulţi) au
avut bunul-simţ ori precauţia de a rămîne în umbră după 1989.
Alţi autori, în fine, au trecut drept negustori cinstiţi ai cuvîntului
pînă la Revoluţie, dîndu-şi în petec abia în ultima vreme.
Păunescu a perseverat. Păunescu a fost şi rămîne o piramidă a
turpitudinii. Primul, aşa cum se doreşte, într-un exces monumental
al Răului. Poate că singurul regret ce-1 macină e de a fi
rămas (pînă acum, căci timpul nu e pierdut) un mercenar
retoric, de-a nu fi el însuşi un cîrmaci, un Mao, un Kim Ir Sen
sau un Ceauşescu. Ne închipuim cum ar fi juisat în faţa unor
parăzi faraonice, care i-ar fi clamat lozincile versificate pînă-n
tării, i-ar fi scandat delirant numele şi i-ar fi săltat chipul hirsut,
marxist-engelsist- castrist, de dascăl-impostor, de geniu fabricat
în laboratoarele ideologico-securiste. Imaginea sa despre
sine e magnifică: „Adevărul e că, orbiţi de ură şi de invidie,
adversarii mei sînt geloşi pînă şi pe nenorocirile mele, ca să nu
mai pun la socoteală succesele mele” („Totuşi iubirea”, nr. 146/
1993) „Adevărul”? Ni se pare că e puţin diferit... Cei care vor
să-i semene lui Adrian Păunescu, deci cei ce pot fi realmente
„geloşi”, s-au oploşit în coloanele foilor extremiste, de unde,
evident, nu-1 contestă pe mentorul lor. Cei ce-1 refuză,
„adversarii”, sînt stăpîniţi într-adevăr de un simţămînt neplăcut,
dar totuşi altul decît invidia (vorbesc şi de propria-mi experienţă):
de un dezgust şi de o silă, care, uneori, îi împiedică a
ajunge la indignarea cuvenită. Adică de o reacţie elementară,
aproape fiziologică, provocată de concentrarea de mişelie, de
grămada de insolenţă care abate gîndul din drumul său, determinîndu-1, instinctiv, a ocoli locul cu iz pestilenţial. „Invidie”?
Ni se poate răspunde că e vorba de un autor, totuşi, „talentat”.
N-am putea contesta nici noi o uşurinţă a discursului, o oarecare
bosă a potrivirilor plastice care mint şi spurcă. Dar atîta ajunge?
Dacă în spatele spectacolului verbal se iveşte un farsor, şi nici
acesta cel puţin nu-şi poate menţine identitatea, recunoscîndu-
şi public regresiunea pe scara zoologică pînă la o expresivă
vieţuitoare omnivoră, unde mai încape „invidia”? „Este o
mare nenorocire, remarca Chamfort, să pierdem prin caracteail
nostru drepturile pe care talentele noastre ni le dau asupra
societăţii”. Ni se pare că, din punctul de vedere al unei societăţi
ce se respectă, autorul Fîntînii somnambule şi-a cam pierdut
aceste drepturi... Faptul că Adrian Păunescu nu e doar tolerat
în cetatea noastră postdecembristă, ci şi propulsat în ranguri
înalte, împins pe poziţii mult superioare celor avute sub dictatură,
nu constituie decît un simptom al bolii grave de care
suferă cetatea. Neruşinarea sa e şi neruşinarea celor ce-1 sprijină,
situaţi pe treptele înalte ale puterii...


Dar să-i mai dăm cuvîntul măscăriciului ceauşist de odinioară,
care încearcă a-şi prezenta cu ifose „gestiunea morală”:
„Voi rămîne legat de Cenaclul Flacăra, care a fost cea mai
puternică mişcare culturală din estul Europei şi cea mai deschisă
şi pătimaşă formă a luptei artei pentru libertate”. Deci
mai mult decît samizdatul sovietic, decît Saharov şi Soljeniţîn,
mai mult decît Solidaritatea, mai mult decît Carta 77! Proslăvirea
băloasă a cuplului dictatorial, refren obsedant, pivot nelegiuit
al cenaclului în cauză, n-ar fi fost decît o formă, şi încă
„cea mai deschisă şi pătimaşă”, a „luptei artei pentru libertate”.
Vechea noastră vorbă bătrînească, „stai şi te cruceşti”, e, în
cazul de faţă, mult prea neputincioasă. Diavolul păunescian e
atît de mincinos, încît nu se mulţumeşte a îngheţa apele, ci
vrea să îngheţe şi flăcările înseşi ale luptei împotriva totalitarismului, prefacîndu-le într-un monstruos peisaj speologic, cu
stalactite şi stalagmite ale nădejdilor şi sacrificiilor batjocorite.
Ce are comun lupta pentru libertate cu virtuţile atribuite, într-un
grad de odioasă exaltare, lui Nicolae Ceauşescu şi Elenei
Ceauşescu? Ce are comun această luptă nobilă cu spasmele
cocoţării şi cu tertipurile înavuţirii rapide şi fără scrupule ale
poetului de curte numărul unu? „Nişte pigmei m-au rezumat
calomnios”, scînceşte Adrian Păunescu. „Am cunoscut, şi înainte
de 1989, sfertodocţi şi mi-e dat să-i cunosc şi acum, cum
judecă un fenomen artistic din auzite”, mai adaugă pîrîciosul
bard de la Bârca, iluzionîndu-se, pesemne, că trăieşte deja peste
un secol şi că nu mai există martori ai isprăvilor sale. îl asigurăm
că există milioane de cetăţeni care nu le cunosc doar „din
auzite” şi că, date fiind proporţiile eposului său adulator, e foarte
probabil ca acesta să-şi perpetueze amintirea şi în posteritate...


A existat în Italia veacului al XV-lea un scriitor, de un
incontestabil „talent” şi el, pe numele său Pietro Aretino.
Ambiţios şi prolific, şi-a închinat pana, pentru a ne exprima
cuviincios, puternicilor zilei, trecînd uşor de la o poziţie la
alta, ilustrînd fiecare poziţie cu o diligentă pe care o putem
presupune direct proporţională cu tariful şi avantajele vizate.
A fost un ins „abject” şi „popular”, pe care papa îl săruta şi
care călărea alături de Carol Quintul, avînd „nevoi fără margini,
doritor să cheltuiască şi să risipească”, prevăzut „cu poftele
cele mai neînfrînate şi cu multe mijloace intelectuale pentru a
le satisface”, „obraznic”, Josnic şi laş”, vînzîndu-şi „la preţ
bun calomnia, tăcerea şi lauda”. „Avea logica răului şi vanitatea
binelui” (Francesco de Sanctis). Pe deasupra libelelor sale, a
rămas faima sa de om al tuturor compromisurilor, de „condotier
al literaturii”, cum l-a numit Tizian. Linguşirea, şantajul,
versatilitatea, vulgaritatea mergînd pînă la pornografie, vanitatea
mergînd pînă la megalomanie, parcă sînt reperele unui personaj cunoscut! Ca şi ipostaza poetică: „Făuritor de versuri foarte grosolane, simţi (...) fierea şi răutatea unite cu slugărnicia”.
Va avea oare Adrian Păunescu norocul să rămînă un Pietro
Aretino român?


Nu putem rezista ispitei de a da cîteva citate din Pietro
Aretino, menite a întregi portretul surprinzător... păunescian
al acestuia: „La Bologna, prima oară, au început oamenii să-mi
facă daruri: episcopul de Pisa a pus să mi se facă o manta de
atlaz negru brodată cu aur, cum nu a existat alta mai frumoasă;
la Mantua, pe lîngă domnul marchiz, mă bucur atît de mult de
graţia lui, încît el renunţă la somn şi la mîncare pentru a sta de
vorbă cu mine, şi spune că nu are o altă plăcere mai mare; i-a
scris cardinalului despre mine lucruri care într-adevăr mă vor
ajuta în mod onorabil, şi am primit în dar trei sute de scuzi,
întreaga curte mă adoră, şi cine poate să aibă unul din versurile
mele pare preafericit; şi cîte am făcut, stăpînul meu a pus să
fie copiate, şi am făcut unele spre lauda lui. Şi astfel stau aici,
în fiecare zi îmi dăruieşte cîte ceva, şi lucruri de preţ pe care
le veţi vedea la Arezzo”. Sau: „După ce m-am refugiat sub
egida măreţiei şi libertăţilor veneţiene, nu mai am nimic de
invidiat. Nici suflul invidiei, nici umbra răutăţii nu vor putea
să-mi întunece faima, nici să ia puterea casei mele(...) îmi este
de ajuns geniul meu independent. îi las pe alţii să urmărească
nebuneşte puritatea stilului, profunzimea gîndirii; îi las să se
chinuie nebuneşte, să se transforme, schimbîndu-se pe ei înşişi.
Fără maestre, fară artă, fără model, fară călăuză, fără lumină
înaintez, iar sudorile cemelurilor mele îmi aduc fericirea şi
faima. Ce aş putea dori mai mult? Cu o pană şi cu cîteva foi,
îmi bat joc de univers”. Drept epilog, reproducem următoarele
rînduri din Istoria literaturii italiene a lui Francesco De
Sanctis: (Pietro Aretino) „a murit la 65 de ani, în 1557, şi din
renumele acesta atît de mare n-a mai rămas nimic. Operele lui
au fost uitate puţin după aceea; amintirea lui este ruşinoasă;
un om bine crescut n-ar pronunţa numele lui în faţa unei femei”.



va urma