Blindatele morţii (10)

Sven Hassel

Aventura noastră a început dintr‑o întâmplare şi într‑un fel foarte obişnuit.
Ea a luat sfârşit prin plecarea companiei în timpul unui atac aerian.
Cine ar putea să condamne aceste iubiri fu­gare în mijlocul războiului ucigător?

PASIUNE

Pe asfaltul ud se auzeau paşii unor pantofi cu tocuri înalte. Ascuns după colţ, am văzut‑o venind prin lumina crepusculară a unei lămpi de camuflaj. Era ea, Ilsa, fe­meia mea.
Lumina slabă o dezvăluia în întregime, lăsându‑mă pe mine în umbră, de unde îmi plăcea să văd fără a fi vă­zut. S‑a oprit. Privirea ei a scrutat strada în pantă ce tre­cea prin faţa cazărmii; tremurând în ploaie îşi privi ceasul, apoi îşi aranjă eşarfa verde.
Un trupete trecu pe lângă ea:
 ― Iepuraş, vino cu mine, o să‑ţi fie la fel de bine!
Îi întoarse spatele şi făcu doi‑trei paşi. Soldatul puf­ni în râs şi zgomo­tul bocancilor săi ţintuiţi se pierdu printre ruine. Ea veni din nou în lumină. Am început să cânt: „Umbrele noastre nu‑s decât una, căci ne iubim atât de mult".
Iritată, fixă întunericul din care am ieşit încet. Dar când mă văzu, izbucni în râs şi, braţ la braţ, contrar regu­lamentului, pornirăm printre dărâmături.
Uitat războiul, uitată aşteptarea! Ne regăsisem în sfârşit.
 ― Unde mergem, Ilsa?
 ― Nu ştiu, Sven. Într‑un loc fără soldaţi şi fără miros de bere!
 ― Să mergem la tine, îmi doresc atât de mult să văd unde stai. Sunt cinci săptămâni de când ne cunoaştem, cinci săptămâni de când cutreierăm braseriile, patiseriile şi ruinele!
Un moment de ezitare:
 ― Bine, mergem la mine, dar să fii atent, nu trebuie să ne audă cineva.
Un tramvai trecea gata să se destrame; ne‑am urcat în el alături de oameni cenuşii şi trişti. Am coborât într‑un cartier de la marginea oraşului. Am îmbrăţişat‑o şi i‑am mângâiat obrajii catifelaţi, dar trecătorii care apăreau din întuneric m‑au intimidat, nu‑mi plăcea să îmbrăţişez o femeie în public. Mă strângea de mână şi zâmbea în timp ce înaintam încet. În jur nu mai erau ruine, ci case in­tacte, locuinţe de bogătaşi, nu merita să risipeşti bombele pe ele, ai fi ucis prea puţini.
Sirena dădu alarma, dar ca de obicei nu‑i dădurăm atenţie.
 ― Eşti învoit şi peste noapte?
 ― Până mâine dimineaţă la opt, mulţumită lui Pluto. Bătrânul a plecat trei zile în permisie la Berlin!
 ― Sunt şi alţii plecaţi în permisie?
 ― Da.
Se opri, mă strânse mai tare şi păli; ochii ei se umeziră în lumina albăstruie.
 ― Sven, asta înseamnă că o să plecaţi?
Nu i‑am răspuns, dar am tras‑o de acolo, nervos şi iritat. Am mers fără să scoatem un cuvânt, apoi ea îmi şopti, ca şi cum tăcerea mea ar fi fost o confirmare.
 ― Deci, este sfârşitul. Pleci! Vezi tu, Sven, îţi datorez o fericire pe care soţul meu nu mi‑a oferit‑o niciodată. Chiar dacă se va întoarce, nu te pot uita, te rog, jură‑mi că te întorci la mine!
 ― C‑aş putea să‑ţi spun? Nu eu îmi hotărăsc soarta, chiar dacă te iubesc! La început am crezut că va fi doar o aventură, cu atât mai picantă cu cât erai măritată. Din nefericire, a ieşit mai mult de atât, poate că este mai bine ca războiul să ne despartă.
Am mers mai departe, tăcuţi ca noaptea. S‑a oprit în faţa unei portiţe de grădină şi am pornit pe o alee bine întreţinută. În depărtare se vedeau flăcările antiaerienei, dar nu se auzea nici o bombă.

Cu multă grijă, deschise uşa şi verifică draperiile ne­gre care acope­reau fereastra, înainte de a aprinde lampa. Am strâns‑o în braţe cu violenţă, în timp ce ea îmi înapoia cu sălbăticie sărutul, lipindu‑şi de mine trupul plin de dorinţă.
Am căzut grei pe un divan, fără să ne desprindem gu­rile avide; mâinile mele îi dezmierdau trupul delicat şi urmăreau cusătura ciorapilor dincolo de care pielea ei era netedă, proaspătă şi parfumată. Parfumul acela te făcea să uiţi cazarma, tancurile puţind a ulei, uniformele jilave, duhoarea de bere şi de transpiraţie; uitam de asemenea bordelurile, cântecele zgomotoase, oraşele în ruină, gro­pile pline cu cadavre. Aveam în braţe, în sfârşit, o femeie elegantă al cărei parfum fin îmi amintea de podgoriile din sudul Franţei; o femeie cu picioarele delicate, încălţată cu pantofi de antilopă şi ai cărei genunchi cu gropiţe se desenau sub mătasea transparentă.

Fusta era atât de strâmtă încât a trebuit scoasă ca să stăm comod. Pe jos era întinsă o blană, dar ce fel de blană? Ce putea la urma urmei să ştie un soldat din 27 blindate despre blănuri? O femeie ar fi recunoseut ime­diat astrahanul, un astrahan negru ca tăciunele şi care trădă bogăţia. Nasturii bluzei roz se desfăcură, şi pieptul îi fu eliberat de două mâini tandre, obişnuite mai mult cu lupta; ânii ei surâseră ochilor arşi de zăpezile ruse, tul­buraţi de bere şi vodcă, dar înfometaţi de iubire şi care căutaseră îndelung o mamă, o amantă, o femeie ca aceasta. Ea se eliberă cu delicateţe.
 ― Dacă ţi‑aş povesti visul meu! murmurai.
Îşi aprinse o ţigară şi puse o alta între buzele mele, răspunzându‑mi:
 ― Ştiu acest vis, prietene. Visezi să fii undeva de­parte, fără cazărmi, fără urlete, fără funcţionari cu mâ­necuţe, fără miros de piele; visezi o ţară blândă, cu femei, vii şi arbori înverziţi.
 ― Da, aşa este.
Pe masă era o fotografie. Un bărbat rasat, cu trăsătu­rile fine, purtând insigna ofiţerilor de stat‑major, dar în viaţa civilă avocat. Într‑un colţ o mână sigură scrisese: „Tom Horst 1942". 
 ― Soţul tău?
Ea luă fotografia, o puse cu grijă pe etajeră, în spa­tele divanului şi îşi lipi buzele umede de ale mele. I‑am sărutat tâmplele zbuciumate, mi‑am lăsat buzele să‑mi alunece pe sânii tari, am muşcat‑o de sfârcuri şi i‑am dat pe spate capul cu păr negru. Gemea de durere, de pa­siune, de dorinţă.
 ― Sven, dacă am putea să împlinim visul tău!
De pe perete, portretul sever al unei femei cu guler înalt de dantelă ne fixa cu ochii cenuşii, care, fără în­doială, nu visaseră vreodată, dar care nici nu văzuseră oraşe în ruină şi oameni înnebuniţi de bombardamente. La naiba cu morala, mâine o să fii mort!
Gurile noastre întredeschise se uniră, iar limbile noas­tre se căutară cu aviditate; dansul pasionat ne răsucea trupurile, iar dorinţa ni le ardea. La pământ căzu ceva transparent, un jupon... iar ea rămase pe jumătate goală, excitantă, îmbrăcată după gustul meu, căci goliciunea dez­amăgeşte aproape întotdeauna un bărbat. Dorim întot­deauna să smulgem noi ultima bucata de pânză de pe cor­pul femeii iubite.

În timp ce mă luptam din greu cu o agrafă, ea se ri­dică plină de nerăbdare ca să‑mi dea ajutor; mâinile ei calde, delicate dar ferme, mâini pline de voluptate, se jucau pe spatele meu gol. În depărtarâ sirenele anunţau o nouă alarmă, dar noi fugisem de război, de bombarda­mente, de lumea întreagă... de tot ceea ce nu era cea mai veche bătălie din lume: lupta bărbatului şi a femeii. Strânşi unul de altul, divanul ni se părea prea strâmt. Orele treceau lăsându‑ne flămânzi, apoi un somn greu ne cuprinse şi căzurăm adormiţi pe covoarele persane.

Se lumina când ne‑am trezit, epuizaţi dar fericiţi. Era o noapte pentru lungi amintiri. Îşi puse o rochie şi mă îmbrăţişă aşa cum doar femeile îndrăgostite o fac.
 ― Rămâi, Sven, rămâi aici! Nimeni n‑o să te caute! Izbucni în lacrimi: Războiul se va termina în curând, este o nebunie să te întorci!
M‑am eliberat din strânsoare.
 ― Nu trăieşti de două ori clipe asemănătoare şi, pe urmă, cine ţi‑a spus că n‑o să mă întorc? Nu uita de cel care se află în Franţa, se va întoarce şi el într‑o zi şi atunci unde va fi trimis dezertorul? Buchenwald, Tor­gau, Lengries? Nu, spune‑mi că sunt laş, dar nu pot!
 ― Sven, o să divorţez, dar rămâi! O să‑ţi procur acte false.
Am clătinat din cap şi i‑am lăsat pe o hârtie numărul sectorului poştal: 23645. Strânse la piept numărul, sin­gura noastră legătură pentru câtva timp.
Tăcută, uitând de orice prudenţă, m‑a urmărit cu pri­virea în timp ce mă îndepărtam. Repede, fără să mă în­torc, am dispărut în ceaţă.



va urma