Ioan Stanomir
O dată cu moartea lui Corneliu Vadim Tudor, se incheie un ciclu istoric, acela al ceauşismului integral în politica românească. Virulent, xenofob şi demagogic, Vadim Tudor a fost, până la capăt, fidel unei viziuni modelate de ideile stalinismului naţional. Primul deceniu post-comunist a fost marcat de amprenta energiei contagioase pe care Vadim Tudor a ştiut să o mobilizeze, spre a da glas resentimentului ca pasiune politică.
Traiectoria post-decembristă a vadimismului, ca ideologie autarhică şi xenofobă, este inseparabilă de destinul revistei “ România Mare”. Ani de zile, coloanele ei au fost spaţiul în care s-a consacrat sinteza de insultă, calomnie şi delir conspiraţionist care a sedus pe atâţia dintre compatrioţii noştri. Înainte de declinul peremismului, “România Mare” era unul dintre reperele identitare prin care se definea un segment influent al electoratului. Ducând mai departe, în libertate şi în impunitate, programul “Săptămânii”, “ România Mare” întocmea liste ale ruşinii, denunţa, acuza, dezvăluia, interpreta lumea înconjurătoare,acţionând ca o cutie de rezonanţă în care se regăseau frustrările naţionale.
Peremismul şi Vadim Tudor au fost aliaţi redutabili şi strategici ai FSN/ PDSR. Relaţia dintre FSN/ PDSR şi PRM a fost, de la început, una de complicitate. În pofida delimitărilor verbale, peremismul a fost parte din acea coaliţie a patrulaterului roşu, graţie căreia regimul lui Ion Iliescu a putut să îşi consolideze autoritatea, în mandatul lui Nicolae Vacăroiu. Misiunea PRM a fost una precis asumată. Pe de o parte, de a ataca, frontal şi imund, opoziţia democratică şi de a demoniza minoritatea maghiară. Pe de altă parte, de a conferi respectabilitate politică FSN şi PDSR, prin simpla sa prezenţă. Alegerile prezidenţiale din 2000 sunt ilustrarea , clasică, a rolului acordat lui Vadim Tudor. Prezenţa sa în al doilea tur de scrutin a însemnat relegitimarea lui Ion Iliescu, devenit salvator al republicii şi protector al libertăţilor.
Moştenirea sa intelectuală este consacrarea unui stil al invectivei. Demagogia sa s-a întemeiat pe aceeaşi confiscare ceauşistă a tradiţiei. Naţionalismul său a fost oglindirea spiritului epopeii naţionale, regizate de Sergiu Nicolaescu. Ideea unei Securităţi patriotice, apărătoare a neamului primejduit, este una dintre temele ce revin, obsesiv, în imaginarul său. Reacţia, furibundă şi viscerală, din 2006, în momentul condamnării comunismului în parlament, este proba vitalităţii ceauşismului său impenitent.
Ascensiunea şi decăderea lui Vadim Tudor sunt o pagină din această istorie tenebroasă a pasiunilor politice româneşti. Ceea ce ce nu s-a schimbat, niciodată, este intensitatea urii din care Vadim Tudor a făcut temelia identităţii sale politice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu