Arsenalele din Isher (4)

A. E. Van Vogt

ÎNĂUNTRU PLUTEA o linişte supranaturală. Nu pătrundea nici un sunet dinspre noaptea din care venise. Se strecură uşurel înainte pe covorul care-i absorbea sunetul paşilor. Încetul cu încetul, ochii i se deprinseră cu lumina blândă care se reflecta din pereţi şi tavan. Banalitatea luminii atomice acţiona ca un tonic pentru nervii săi încordaţi. Se uită de jur-împrejur cu încredere crescândă. Locul i se părea destul de obişnuit. Era un magazin cu mobilier puţin. Pe pereţi, vitrine, iar pe jos, tot soiul de obiecte frumoase, care nu erau în număr prea mare — cam vreo zece-douăsprezece — , dar în rest nimic neobişnuit. Mai văzu şi o uşă dublă care dădea spre intrarea din spate.

Fara nu-şi mai dezlipea ochii de la acea uşă, cu toate că cercetă în fugă mai multe vitrine, fiecare din ele cu trei sau patru arme) fie montate, fie aranjate în cutii sau etuuri. Concentrându-şi privirea, îşi cântări bine şansele de a apuca vreuna dintre armele aflate într-o vitrină, pentru ca apoi, în clipa în care s-ar fi ivit vreo persoană, s-o poată împinge afară, unde Jor avea s-o aresteze. În spatele lui răsună un glas de bărbat care-I întrebă calm:
  — Doriţi să cumpăraţi o armă?
Fara tresări şi se întoarse. Îl năpădi furia pentru că îşi văzu planul ratat prin sosirea vânzătorului. Dar acest sentiment îi dispăru cu încetul când constată că vânzătorul e un bărbat "distins, cu părul cărunt, mai bătrân decât el. Era un amănunt deconcertant.  Fara avea un respect imens, aproape instinctiv, pentru bătrâneţe. În cele din urmă, spuse şovăind:
  — Da, da, o armă.
  — În ce scop? întrebă cu voce calmă vânzătorul.
Fara nu putu decât să se uite lung la el. Ar fi vrut să le spună acestor oameni ce părere are despre ei. Dar vârsta acestui reprezentant al lor îl impresiona oprindu-i cuvintele. Doar cu un efort de voinţă izbuti să vorbească;
  — Pentru vânătoare.
Plauzibilitatea acestei afirmaţii îi împietri mintea.
  — Da, fără doar şi poate, pentru vânătoare. Aici, mai spre nord, e un lac şi... şi..., dar nu mai izbuti să-şi ducă minciuna mai departe.
Se opri şi se încruntă văzând cât de necinstit a fost. Nu era dispus să se adâncească mai departe în ezitări. Zise din nou doar atât:
  — Pentru vânătoare.
Între timp, Fara îşi reveni. Nu-l putea suferi pe individ pentru că-l pusese într-o situaţie de dezavantaj. Cu ochii arzând ca tăciunii, îl urmări pe bătrân cum deschide o vitrină şi scoate de acolo o puşcă, cu un luciu verde. În timp ce individul îl înfrunta cu arma în mină, Fara gândea: "Isteaţă treabă să pui ca faţadă un bătrân!" Era acelaşi gen de viclenie care-i îndemnase să aleagă proprietatea avarului Harris. Întinse mâna după armă, dar vânzătorul o ţinu tot departe de el.
— Înainte de a vă putea îngădui s-o încercaţi, zise el, sunt silit de regulamentele Arsenalelor să vă informez în ce condiţii puteţi cumpăra o armă. Noi, făuritorii de arme, am creat pistoale, puşti şi alte arme care, în domeniul lor specific, pot distruge orice maşină şi orice obiect făcut din ceea ce se numeşte materie. Aşadar, oricine posedă vreo armă de-a noastră poate înfrunta cu foarte mare succes orice soldat al împărătesei. Aş spune chiar că-l poate învinge, întrucât fiecare armă de foc de-a noastră constituie centrul unui câmp de forţă care acţionează ca un ecran de protecţie împotriva forţelor distructive imateriale. Acest ecran de protecţie nu opune rezistenţă măciucilor, suliţelor ori gloanţelor şi nici altor substanţe materiale, dar, pentru a străpunge superba barieră pe care o creează în jurul proprietarului său, ar fi nevoie de un tun atomic. Veţi înţelege uşor, continuă vânzătorul, că o armă de o asemenea forţă nu putea fi lăsată să cadă, fără unele modificări, în mâinile unor iresponsabili. Ca atare, nici o armă cumpărată de la noi nu poate fi folosită pentru agresiune sau omor.

Cu puşca de vânătoare se pot împuşca numai acele păsări şi animale pe care, din când în când, le specificăm pe listele de vânat îngăduit afişate în vitrinele noastre. Şi apoi, nici o armă nu poate fi revândută fără aprobarea noastră. E limpede?

Fara încuviinţă din cap. Aşadar, armele nu trebuie folosite pentru omucidere sau tâlhărie. Aşadar, nu ai voie să împuşti decât anumite păsări şi animale. Cât despre revindere, în cazul în care ar fi cumpărat acest obiect şi ar fi făcut o călătorie de peste o mie de kilometri oferind-o vreunui străin bogat, pe două unităţi monetare, cine ar fi aflat vreodată? Sau să presupunem că oprea pe un necunoscut şi-l jefuia. Sau îl împuşca. Cum aveau să descopere acest lucru cei de la magazin? Îşi dădu seama că puşca este ţinută cu patul spre el. O luă în mână şi trebui să facă un efort pentru a-şi reţine impulsul de a-i îndrepta ţeava direct asupra bătrânului.
  — Cum funcţionează? întrebă el.
  — Păi, pur şi simplu, ocheşti şi apeşi pe trăgaci. Poate doriţi s-o încercaţi pe o ţintă pe care v-o punem la dispoziţie.
Fara ridică ţeava puştii:
  — Da, zise el triumfător, şi dumneavoastră sunteţi această ţintă! Ia mergeţi la uşa din faţă şi apoi treceţi afară (ridică glasul). Şi dacă-i dă prin gând cuiva să vină pe uşa din spate, am eu grijă şi de asta (îi făcu un semn brusc vânzătorului). Repede, mişcă-te! Trag! Jur că trag!
Dar omul era calm şi nu se lăsă tulburat cu una, cu două.
  — N-am nici cea mai mică îndoială că aţi vrea s-o faceţi. Când ne-am hotărât să acordăm uşa în aşa fel încât să puteţi intra, în ciuda ostilităţii dumneavoastră, ne-am asumat şi riscul omuciderii. Dar petrecerea la care v-am invitat e a noastră. N-ar fi rău să vă adaptaţi acestei situaţii şi să aruncaţi o privire în spate.

Urmă un răstimp de tăcere. Fara rămase nemişcat cu degetul pe trăgaci. Gânduri sumbre i se născură din toate jumătăţile de măsură din care, în decursul anilor, îşi construise o imagine fragmentată despre Arsenale: că au susţinători secreţi în toate ţinuturile, că au un guvern particular nemilos, ţinut tot în secret, şi că, de îndată ce cădeai în ghearele lor, nu mai aveai altă cale decât moartea. Dar singurul lucru pe care-l realiza cu claritate era o imagine a lui, Fara . Clark, familist, supus credincios al împărătesei, stând acolo, în acest magazin slab luminat, şi luptându-se în mod conştient cu o organizaţie atât de uriaşă şi de ameninţătoare. Cu un mare efort îşi sili muşchii flasci să se încordeze curajos şi spuse:
  — Pe mine nu mă puteţi păcăli făcându-mă să cred că e cineva în spatele meu. Haideţi, duceţi-vă la uşă aceea.

Ochii necruţători ai bătrânului priveau peste umerii lui. Vorbi calm:
  — Ei, Rad, ai pregătite toate datele?
  — În orice caz destule pentru un examen preliminar, se auzi glasul unui tânăr aflat în spatele lui Fara. Conservator de tipul A-7. Inteligenţă medie destul de bună, dar prezintă o evoluţie monarică specifică oraşelor mici. Concepţie unilaterală, generată de şcolile imperiale, prezentă într-o formă exagerată. Extrem de cinstit. Raţiunea ar fi inutilă, iar abordarea afectivă ar cere un tratament amplu şi îndelungat. Nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să ne batem capul. Să-şi trăiască viaţa aşa cum îi convine.
  — Dacă crezi, spuse cu glas tremurător Fara, că această cacialma m-ar putea face să mă întorc, eşti nebun. E vorba de peretele din stânga al clădirii. Ştiu că nu e nimeni acolo.
  — Dragă Rad, spuse bătrânul, sunt întru totul de acord să-l las să-şi trăiască viaţa. Dar a fost protagonistul acţiunii întreprinse de mulţimea de afară. Cred că ar trebui să fie descurajat.
  — Vom anunţa prezenţa lui prin toate mijloacele de informare, spuse Rad. Îşi va petrece tot restul vieţii negând această acuzaţie.
Încrederea lui Fara în tun scăzuse în atât de mare măsură încât, în timp ce asculta neliniştit şi nedumerit conversaţia aproape de neînţeles, uită complet de el.
Bătrânul spuse cu insistenţă:
  — Eu cred că puţină emoţie ar putea să aibă un efect de lungă durată. Arată-i Palatul.
"Palatul!"
Cuvântul îl smulse pe Fara din letargie.
  — Uite ce este, începu el, acum văd că m-aţi minţit. Pistolul acesta nici nu e încărcat. Este...
N-avea nici un pistol în mână.
  — Păi atunci înseamnă că m-aţi... reluă el înnebunit.
Dar iarăşi se opri. Lupta cu senzaţia de ameţeală şi, în cele din urmă, tremurând, se gândi: "Probabil mi-a smuls cineva pistolul din mână. Asta înseamnă că e cineva în spatele meu. Deci glasul nu era ceva mecanic". Încercă să se întoarcă, dar nu putu s-o facă. Se strădui, forţându-şi muşchii. Camera se întuneca într-un chip ciudat. Abia dacă-l mai vedea pe bătrân. Dacă ar fi putut, ar fi ţipat, pur şi simplu, pentru că magazinul de armament dispăruse.

Se afla deasupra unui oraş imens. Parcă şi respiraţia i se blocase. Îi reveni sănătatea mintală pe măsură ce conştientiza senzaţia că se află efectiv pe o pardoseală foarte tare şi că oraşul trebuie să fie o imagine focalizată direct în ochii lui prin cine ştie ce minune.

Cu o tresărire, Fara recunoscu pentru prima dată metropola de la picioarele lui. Era oraşul viselor, Oraşul imperial, capitala glorioasei Împărătese Isher. De la înălţimea imensă la care se afla, vedea turnurile palatului de argint şi reşedinţa imperială. Spaima îi dispărea treptat, lăsând locul unei senzaţii de fascinaţie şi uimire care începea să se înfiripe. Constată cu emoţie, că palatul se apropie de el cu o viteză uluitoare. "Arătă-i Palatul", spusese omul acela. Acoperişul scânteietor îi aruncă un fulger drept în faţă. Trecu prin trupul lui metalul solid din care era alcătuit acesta.

Primul său simţământ de pângărire iminentă, zguduitoare, se stârni în clipa în care se opri într-o încăpere imensă, unde vreo douăzeci de bărbaţi şedeau în jurul unei mese, în capul căreia se afla o tânără. Aparatele de luat vederi — neiertătoare, adevărate sacrilegii alimentate cu o energie nelimitată — treceau dintr-o parte în alta a mesei şi fixau direct chipul femeii.

Era un chip frumos, dar contorsionat acum de patimă, în timp ce se înclina înainte şi spunea cu un glas pe vremuri foarte familiar lui Fara (ah, de câte ori nu auzise el glasul acesta calm şi măsurat pe teleecrane), dar totodată deformat. Deformat de furie şi de o tentă impertinentă, poruncitoare. Această caricatură a unui glas îndrăgit despica tăcerea cu aşa o claritate încât îl percepea ca şi cum s-ar fi aflat şi el acolo, în sala aceea vastă.
  — Vreau ca trădătorul să fie ucis. Înţelegeţi? Nu-mi pasă cum o faceţi, dar până mâine-seară vreau să aud că e mort.

Imaginea dispăru şi, într-o clipă, Fara se trezi din nou în magazinul de arme. Se clătina pe picioare, luptându-se să-şi adapteze ochii la lumina slabă. Prima sa emoţie fu dispreţul pentru simplitatea acestei înşelătorii. Un film. Dar cât de gogoman îl socoteau ei ca să înghită o minciună atât de vizibilă?
  — Nemernicilor, se înfurie el. Va să zică aţi pus pe cineva să joace rolul împărătesei, încercând să mă faceţi să cred că... Păi, voi...
  — Ajunge, strigă Rad.
Fara începu să tremure când, în câmpul lui vizual, intră un tânăr. Îl năpădi gândul înfricoşător că oamenii care voiau să mânjească, în chip atât de josnic, personalitatea Maiestăţii sale imperiale n-ar şovăi câtuşi de puţin să-l rănească fizic pe Fara Clark.
Tânărul reluă cu un glas ca de oţel:
  — Noi nu pretindem că ceea ce ai văzut se petrece chiar în clipa asta în Palat. Ar fi o coincidenţă prea mare. Secvenţa a fost înregistrată acum două zile. Femeia este Împărăteasa. Omul a cărui moarte a ordonat-o ea este un fost consilier pe care îl considera slab şi ramolit. A fost găsit aseară mort în apartamentul lui. Îl chema, dacă ai chef să-l cauţi în colecţia de ziare, Banton Vickers. Dar să lăsăm asta. Am terminat cu dumneata.
  — Dar n-am terminat eu, strigă Fara cu glasul îngroşat de emoţie, în viaţa mea n-am auzit şi nici n-am văzut o asemenea infamie. Dacă credeţi că aţi terminat cu acest oraş, sunteţi nebuni. Vom pune în locul ăsta o gardă zi şi noapte şi nimeni nu va putea să intre sau să iasă.
  — Ajunge, spuse bătrânul cu părul ca argintul. Cercetarea a fost mai mult decât interesantă. Ca om cinstit, veţi putea apela la noi ori de câte ori veţi avea necazuri.  

Asta e tot. Plecaţi pe uşa laterală.
Într-adevăr, asta a fost totul. Nişte forţe impalpabile l-au găbjit şi a fost împins printr-o uşă care a apărut în mod miraculos în perete, acolo unde, cu câteva secunde mai devreme, fusese Palatul. S-a trezit într-o grădină cu flori, iar în stânga lui se afla o mulţime de oameni. Şi-a recunoscut concetăţenii, dar el se simţea parcă în afara lor.
Coşmarul trecuse. Intrând în casă, peste o jumătate de oră, o auzi pe Creel strigând:
  — Unde-i pistolul?
  — Pistolul?
Fara se holbă la ea.
  — Păi acum câteva minute s-a spus Ia teleecran că ai fost primul client al noului magazin de arme.
Fara rămase locului, amintindu-şi deodată ce spusese tânărul acela: "O să anunţăm prezenţa lui". Gândul la reputaţia sa îl chinuia. "Vai de mine!" Nu că ar fi avut el un renume, dar crezuse multă vreme, cu destulă mândrie, că atelierul său de reparaţii auto este binecunoscut în localitate şi în împrejurimi.

Se grăbi să ajungă la teleecran şi-l chemă pe primarul Dale. Dar speranţele i se năruiră cu totul când rotofeiul îi spuse:
  — Îmi pare foarte rău, Fara. Nu prea văd cum ai putea să beneficiezi gratuit de emisiune pe teleecran. Va trebui să plăteşti. Şi ei au plătit.
  — Au plătit!
Fara se întrebă dacă nu cumva glasul îi reflecta golul din stomac.
  — I-au plătit şi lui Lan Harris pentru teren. Bătrânul a cerut preţul maxim şi l-a obţinut. Mi-a telefonat să fac transferul titlului de proprietate.
— Ah, rosti Fara şi întreaga lume se prăbuşi peste el. Adică vrei să spui că nimeni nu va interveni în nici un fel? Dar garnizoana imperială de la Ferd?
Simţi nedesluşit că primarul bâiguie ceva cum că soldaţii Împărătesei refuză să se amestece în treburi civile.
  — Cum treburi civile? explodă Fara. Adică vrei să spui că oamenilor ăstora o să li se permită să vină aici indiferent dacă noi îi vrem sau nu, forţând în mod ilegal vânzarea terenurilor, după ce pun mai întâi mâna pe ele?
Îi veni deodată o idee şi întrebă aproape fără suflare.
  — Ascultă, nu cumva te-ai răzgândit în privinţa solicitării lui Jor de a păzi faţada magazinului?
Faţa rubicondă de pe placa video se impacientă.
  — Ia uite ce este, Fara, lasă rezolvarea acestei probleme pe seama autorităţilor legale.
  — Bine, dar nu-l lăsa pe Jor să plece, zise cu încăpăţânare Fara. Primarul păru enervat:
  — Doar ţi-am promis, nu? Aşa că va fi acolo. Şi acum, spune-mi, vrei să cumperi spaţiu de emisie pe teleecran? Te costă cincisprezece unităţi monetare minutul. Bagă de seamă, te avertizez prieteneşte că-ţi iroseşti banii de pomană. Nimeni nu a izbutit vreodată să dezmintă o informaţie falsă.
Fara insistă cu îndârjire.
  — Bagă două anunţuri — unul dimineaţa, altul seara.
  — E-n regulă. O să negăm cu desăvârşire. Noapte bună!
Teleecranul se stinse. Fara rămase totuşi acolo. Un alt gând îi înăspri faţa.
  — Băiatul ăla al nostru... Voi avea cu el o explicaţie. Ori lucrează în atelierul meu, ori nu-i mai dau alocaţia.
Creel îi răspunse:
  — Nu l-ai tratat cum trebuie. Are douăzeci şi trei de ani şi tu te porţi cu el ca şi cum ar fi un copil. Adu-ţi aminte că tu, la vârsta lui, erai deja însurat.
  — Asta-i cu totul altceva, spuse Fara. Aveam simţul răspunderii. Ştii ce a făcut aseară?

Nu izbuti să prindă exact răspunsul soţiei. O clipă i se păru că a spus: "Nu. Dar, mai întâi, cum l-ai umilit tu?"
Fara îi dădu drumul înainte:
  — A refuzat să mă ajute, de faţă cu tot satul. E un băiat rău, e tare rău.
  — Da, zise Creel cu amărăciune. E rău. Sunt sigură că nici nu-ţi dai seama cât de rău e. Rece ca oţelul, dar fără tăria ori soliditatea acestuia. I-a trebuit multă vreme să ajungă aşa, dar şi acum mă urăşte pentru că mult timp te-am susţinut, deşi ştiam că greşeşti.
  — Ce mai e şi asta, zise surprins Fara şi adăugă cu asprime. Haide, haide, draga mea, suntem amândoi tulburaţi. Să mergem la culcare!

Dar nu dormi prea bine.



va urma