Blindatele morţii (13)

Sven Hassel

Comandantul diviziei era un imbecil. 
În mod, ciudat, era şi extrem de religios, având calita­tea tipic prusacă de a amesteca creştinismul cu naţionalismul.
General‑locotenentul von Traus îngenunchea deci în fiecare dimineaţă în compania preotu­lui von Leitha, rugându‑se pentru victoria ar­matei germane. Ne ţinea lungi discursuri des­pre superioritatea germanilor şi exterminarea raselor inferioare ― deci a tuturor celor care nu aparţineau rasei superioare, cu creierul marcat de crucea încârligată.
Cât despre Porta, el îşi pusese zvastica într‑un loc mai puţin nobil.

SĂRIM ÎN AER LA ORA 11 şi 30

Bătrânul a fost cel care m‑a trezit:
 ― Scoală‑te, spuse el. Se întâmplă ceva suspect la Ivan. Tu şi cu Porta trebuie să mergeţi în cercetare; ia pe alt­cineva, dacă vrei, dar nu pe Pluto şi nici pe Stege: de ăştia doi am nevoie în caz de atac.
 ― Nu mă surprinde că ai ajuns tablagiu, mârâi Porta. Nu ştii să dai decât veşti ca astea la micul dejun.
 ― Mai repede şi fără atâta vorbă. Nu pot să încredin­ţez misiunea asta oricui. Pe cine iei cu tine?
 ― Bine, cap pătrat, îl iau pe Legionar. Nu‑mi vine să cred că ai ajuns atât de deştept doar pentru că un prusac ţi‑a pus table pe umeri.
Şi începu să‑l scuture pe legionarul adormit, ghemuit într‑un colţ. Kalb, fără chef, se aşeză pe saltea şi începu să‑şi scarpine pieptul păros.
 ― Stai să vezi, frate, când l‑om scărpina pe Ivan după ceafă.
Echipaţi cu tot armamentul, l‑am urmat pe Bătrânul, care ne‑a arătat reperele în teren şi locul din care trăgea mitraliera grea.
 ― La trei degete stânga de tufişul ăsta, dacă luaţi po­ziţie, puteţi să‑l priviţi drept în ochi pe Ivan. Dar atenţie! Fără nici un zgomot şi vă întoarceţi când se întunecă. Locotenent‑colonelul Hinka bănuieşte că Ivan ne pregăteşte o lovitură sub centură, iar singurul mod în care putem să o aflăm este să trimitem pe cineva în cercetare.
 ― Şi ăştia trebuie să fim noi, cei mai buni camarazi ai tăi, tablagiu nemernic! Ca şi cum n‑ar fi fost destui amatori pentru crucea de fier, spuse Porta supărat.
Căpitanul von Barring şi locotenentul Halter ieşiră din întuneric şi ne dădură ultimele indicaţii.
 ― Mare atenţie, băieţi, şi fără eroisme. Staţi cu piedica pusă, nu trageţi decât în situaţii extreme.

Ne‑am pus pumnalele la cizme, grenadele în buzunare şi pistoalele mitralieră la centură, ca să nu facă zgomot. Von Barring rămăsese cu gura căscată în faţa jobenului lui Porta şi exclamă:
 ― Doar n‑o să mergi aşa?
 ― Asta‑i mascota mea, căpitane, râse Porta şi plecă după micuţul legionar.
Ne târârăm pe terenul desfundat şi mlăştinos, mlădioşi ca nişte pisici, ca să putem trece pe sub sârma ghimpată. Nici un zgomot nu rupea tăcerea nopţii ameninţătoare, lu­minată din când în când de luna peste care treceau nori purtaţi de vânt. Am ajuns ultimul la tufiş. Kalb îşi ţinea degetul la gură şi am avut un şoc descoperind la zece metri de noi poziţiile ruse: doi servanţi şi o mitralieră grea. Ne‑am aşezat cu grijă armele şi, acoperiţi cu mantalele de camuflaj, ne‑am făcut una cu pământul.
Ruşii erau atât de aproape încât îi auzeam cum se ceartă şi se înjură, de puteai să crezi că Micuţul se află printre ei, şi au sfârşit prin a se lua de guler, până când a apărut un superior care i‑a despărţit ţipând. Timp de două ore, nemişcaţi ca morţii, am tras cu urechea. Porta ne‑a în­călzit puţin scoţând bidonul cu vodcă. La un moment dat câţiva ofiţeri, însoţind un şef de la statul‑major care părea să fie în inspecţie, s‑au oprit la câţiva paşi de noi şi au în­ceput să discute. Cu mâinile pe arme, l‑am văzut pe comandant mergând până la mitralieră, care a început să tragă spre poziţiile germane, iar răspunsul acestora nu s‑a lăsat aşteptat. Ofiţerul începu să râdă şi spuse ceva în genul: „Porcii ăştia de nemţi se iau în serios". Când noap­tea era pe terminate şi ne pregăteam de întoarcere, o voce ajunse până la noi.
 ― Nu putem să restabilim contactul cu batalionul. Tranşeea de comunicaţie este inundată şi fluviul se re­varsă. O să ne înecăm aici, iar friţii or să rămână pe uscat, acolo sus, dar...
Vocea răsunătoare, ameninţătoare, se îndepărtă în noapte. Cum nu mai aveam nimic de făcut, ne‑am întors pe poziţiile noastre, iar apoi timp de patru zile am venit înapoi lângă tufiş, dar degeaba. Von Barring se gândea la o modalitate prin care să luăm câţiva prizonieri, când află că una dintre patrulele noastre descoperise un fir de te­lefon al inamicului. Trecuseră două zile plicticoase, în as­cultarea unor discuţii insipide şi a bancurilor făcute ca să mai treacă timpul pentru telefoniste, când, deodată, am ciulit urechile. Porta mi‑a aruncat cealaltă cască şi am au­zit o voce aspră:
 ― Cum merge pe la voi, Gheorghi?
 ― Ca naiba! Suntem aşa într‑un rahat...
Urmară înjurături şi glume obscene.
 ― Vrei nişte vodcă să‑ţi ridici moralul?
 ― Mulţumesc, nu, în seara asta venim spre voi.
Uimit, primul rus întreabă:
 ― Cum asta?
Al doilea se puse pe râs:
 ― Mâine la 11 şi 30 îi aruncăm în aer pe friţi... Tot dâmbul sare în aer! Un foc de artilerie pentru şobo­lanii ăia.
Noutatea a fost transmisă în mare viteză, aşa cum vă daţi seama, şi am primit toate întăririle care au putut fi mobilizate, dar nu era mare lucru: o companie de puşcaşi din 104 şi o baterie antiaeriană de 8,8, plus două bătrâne 7,5‑uri pe maşini şi o companie inutilizabilă de rezervişti bătrâni, la 50 de ani, totul adunat într‑un batalion de şoc sub comanda lui von Barring.

Profitând de ceaţă, în zori au fost evacuate tranşeele cele mai apropiate de dâmb şi puţin după aceea o companie de genişti înarmaţi cu aruncătoare de flăcări sosi în întă­rire. I‑am primit cu braţele deschise! Erau soldaţi hârşâiţi ca şi noi, veterani ai campaniei din '39 şi ştiam că pu­tem să contăm pe ei.
Pitiţi în tranşee, cu inima strânsă, priveam cum se rotesc ameninţătoare acele ceasului. Micuţul, liniştit, nu se despărţea de Pluto; simţeam că în momentele de pericol nu se teme de tovărăşia sa. Stege şi cu mine ne ţineam aproape de Porta, pe care Legionarul îl urma pas cu pas. În stânga noastră erau Möller, Bauer şi alţii.

Grenadele se umezeau în mâinile noastre transpirate, fumam ţigară după ţigară, înşelând teama ucigătoare... Undeva, sub pământ, geniştii ruşi ne pregăteau moartea, o moarte pe care hazardul unui fir de telefon ne făcea să o privim la fel de obiectivi ca şi inamicii noştri.
Era 11 şi 15. Într‑un sfert de oră... Obosiţi, priveam prin ceaţă peisajul mocirlos. Nu se mişca nimic, nici măcar o frunză... o linişte de mormânt... 11 şi 30... nimic. S‑a scurs încă un sfert de oră. Tot nimic.
Apoi am înţeles! Ceasul nostru era cu o oră înainte faţă de cel al ruşilor.
 ― Mai rău ca orice! spuse Porta.
 ― Chiar mai rău decât să aştepţi în faţa unui bordel unde sunt zece târfe şi ai o sută de bărbaţi la rând în faţă! spuse Legionarul fără a scăpa câmpul din ochi.
 ― Asta n‑ar avea de ce să te intereseze, din moment ce nu mai ai boaşe, îşi dădu cu părerea Micuţul.
 ― Mai spune‑o o dată! ameninţă Legionarul. O să‑mi descarc automatul în capul tău...
 ― Linişte! se auzi glasul nemulţumit ai lui von Barring.
Să aştepţi, să aştepţi... aşteptare ucigătoare. Trecu o oră... ceasul arăta ora unu şi tot nimic.
Nervozitatea cuprinse tranşeea aglomerată. Era impo­sibil să te întinzi, să te mişti; blestemam în şoaptă, ne aruncam înjurături înfundate, bătrânii se întin - seseră pe jos, apatici; deja însemnaţi de moarte, aceşti rezervişti de cincizeci de ani. Geniştii, amestecaţi cu tanchiştii fumau, aşteptând ca şi noi valul ce urma să ne cadă în spate.

Timpul trecea. Unii deveneau mai nervoşi, alţii mai calmi; noi, veteranii, eram din ce în ce mai încordaţi. Pluto, ca să poată fugi şi trage de la înălţimea şoldului, îşi trecuse cureaua mitralierei peste umăr. Micuţul, spre uimirea noastră, îşi procurase şi o puşcă‑mitralieră, deşi rolul lui era să care afetul mitralierei grele. Ce se întâmplase cu afetul şi de unde luase puşca‑mitralieră? Nimeni nu în­treba. Cartuşierele puse în diagonală îl făceau să semene cu un rebel mexican din armata lui Francisco Villa, iar o lopă­ţică de infanterist bine ascuţită era îndesată la centură ca armă pentru lupta corp‑la‑corp.

Kalb avea în spinare rezervorul cu combustibil pentru aruncătorul de flăcări al lui Porta. Aceasta îşi purta jobenul cu naturaleţe, iar din buzunarul mantalei se vedea capul mâţei sale roşcate. Toate acestea aduceau a balamuc!
Artileriştii, care‑şi săpaseră adăposturi în spatele po­ziţiilor noastre, anunţară că nu mai aşteaptă şi că se re­trag.
O discuţie aprinsă izbucni între von Barring şi un loco­tenent de artilerie, pe care von Barring îl ameninţă cu îm­puşcarea dacă se retrage un centimetru. Turbam de fericire, căci von Barring era un vulpoi bătrân care ştia dincotro bate vântul.
Trecu o jumătate de oră. Oamenii mârâiră şi vrură să plece după mâncare. Van Barring le‑o interzise. Rezerviş­tii protestau în gura mare, iar comandantul lor de com­panie, un căpitan de şaizeci de ani, vorbea deschis că to­tul este o nebunie, evocând vremurile când se afla la Verdun!

Dintr‑o dată, la ora două, balul a început... Colina ex­plodă, un uragan negru se înălţă spre cer. Timp de o se­cundă domni tăcerea, apoi tone de pământ şi piatră căzură asemenea grindinei pe adăposturile noastre. În acelaşi moment, artileria sovietică se dezlănţui cu sălbăticie şi o ploaie de obuze mătură ceea ce, pâna ieri, fusese poziţia noastră. Tirul a fost scurt, dar teribil, pulverizând antenele şi liniile de telefon, fără să ne provoace, totuşi, pierderi serioase. Un fum acru, înăbuşitor, ne acoperi, când deodată, prin el, i‑am văzut pe infan - teriştii ruşi trecând la atacul tranşeei pe care o părăsisem: Inamicul nu se aştepta la nici o rezistenţă şi nu dorea decât să ocupe cota 2689 înainte ca germanii să‑şi revină din surpriză.
 ― Batalion de asalt, înainteee! urlă von Barring, să­rind din tranşee şi măturând totul în faţa lui cu pistolul‑mitralieră.
A fost de neuitat! Am pornit ca nebunii la asaltul craterului uriaş în care am ajuns cu câteva clipe înaintea ruşilor şi din care am început să‑i împroşcăm cu un foc ucigător.
O luptă de la zece metri cu pistolul mitralieră la şold şi cu aruncătoa­re de flăcări, asta l‑ar fi înverzit de frică chiar şi pe Satana!
Ruşii, transformaţi în torţe vii, îşi aruncau armele şi se retrăgeau în panică sub loviturile tunurilor noastre cu ţevile înroşite. Doar câţiva s‑au adăpostit de cealaltă parte a dâmbului, la 25 de metri de noi, iar artileria lor a intrat în joc, vărsând timp de douăzeci şi patru de ore valuri de foc peste cota 2689.
De la prizonieri aflasem că avem în faţă o trupă de elită. Când tirul artileriei se deplasă în spatele nostru, lupta deveni sălbatică. Micuţul, murdar de sânge din creştet şi până‑n tălpi, mânuia ca pe două bâte mitraliera şi lopata ascuţită. Porta se lupta cu furie, aruncătorul de flăcări de mult timp golit servindu‑i drept măciucă, cu jobenul pe creştet şi scoţând urlete de asasin. Micuţul legionar, înar­mat cu o mitralieră rusească, nu se dezlipise de el, în timp ce oră după oră, trup după trup, valurile de asalt urmau valurilor de asalt în mica tranşee. Câteodată camarazii ajun­geau să se ucidă între ei. Într‑un târziu a trebuit să ne re­tragem şi printr‑o minune, abandonând morţi şi răniţi, să reocupăm poziţiile de plecare în timp ce artileria noastră oprea inamicul.
Clătinându‑ne, am căzut în mocirlă. Bauer avea o ju­mătate de obraz lipsă şi nu‑şi dăduse seama decât la sosirea infirmierilor. Möller avea nasul zdrobit. Micuţul, un de­get smuls, dar lucru ciudat, refuza să fie evacuat deşi era într‑o stare vecină cu nebunia:
 ― Stau cu bandiţii!... Aici vreau să crăp! vocifera el lovind un infirmier.
Deodată, se înălţă pe taluz şi trimise o rafală spre ruşi, urlând câteva înjurături. Îi răspunse o întreagă cano­nadă, dar el în întregime descoperit, cuprins de un hohot de râs, continuă să măture de la şold poziţiile ruse.
Bauer se agăţă de el, încercând să‑l aducă pe nebun la raţiune. Degeaba. Ca o stâncă pe picioarele depărtate, era de neclintit, iar încetul cu încetul nebunia lui îi cuprinse şi pe ceilalţi. Porta, cu jobenul şi aruncătorul de flăcări, ca şi legionarul, săriră lângă el râzând isterici şi deschizând focul asupra inamicului, totul presărat cu înjurături fără adresă.
 ― Înainte! Trăiască Legiunea! urla Kalb.
Plecă la asalt aruncând grenade. Porta îşi aruncă pălă­ria în aer şi, prinzând‑o din zbor, şi‑o înfundă pe cap strigând:
 ― Înainte!
Micuţul şi Pluto trăgeau deja ca nişte nebuni furioşi şi ceilalţi din batalion, beţi de furie, săriră ca nişte fiare în urma lor. Ruşii fură măturaţi într‑o joacă. Omoram, loveam, muşcam, spintecam, urlam... cota 2689 a fost cu­cerită. Timp de trei săptămâni a trebuit să o menţinem stând într‑un crater adânc de 20 de metri, larg de 30 şi lung de 50, tocat fără pauză de o artilerie care, încet, dis­trugea rămăşiţele batalionului.
Câţiva dintre noi, cuprinşi de nebunia frontului, se aruncau în întâmpinarea gloanţelor şi se lăsau măcelăriţi. De două ori această nebunie îl cuprinsese şi pe locotenen­tul Halter. Porta, cu flautul, şi Legionarul, cu muzicuţa, evadau în melodii pe care nu le auzea nimeni. Micuţul boxa împotriva unui sac de nisip care‑l lovise în faţă ca un pumn şi pe care îl sfâşiase de furie. Mai nimic de mâncat pe parcursul acestor ore îngrozitoare. Porta, care adulmeca mâncarea de la kilometri, descoperi un depozit de conserve pe care l‑am golit într‑o zi târându‑ne sub focul artileriei.
Şi ajutorul a venit! Divizia a aruncat în luptă două regimente de aruncătoare şi o puternică întărire de artile­rie. Încă două zile pe colina blestemată şi am fost înlocu­iţi de Regimentul 104 aruncătoare.
Am îngropat morţii alături de cei care căzuseră în cam­pania din 1941. Toţi muriseră pentru o bucată de pământ necunoscută şi care a rămas necunoscută, căci este notată doar pe hărţile de stat‑major. Călătorul care va trece pe drumul Orelului nici nu o va remarca. Şi totuşi acolo odih­nesc zece mii de soldaţi ruşi şi germani care au ca monu­ment funerar câteva căşti ruginite şi câteva centuri cu pie­lea mucegăită.


va urma