Rodica Constantinescu
În
ceasul tainic, la cumpăna din noapte
Mă
regăsesc cu greu pe drumul prăfuit,
Încerc
să desluşesc întortocheate şoapte
Ce
vin şi vin cu gîndul ce l-am tăgăduit.
Pornesc
pe o cărare cu buruieni şi spini,
Cu
teamă nerostită şi-o lacrimă uitată,
Ating
cu greu pământul căci paşii mi-s străini,
Un
frig mă-ncearcă-n oase din iarna anunţată.
Ajung
într-un sălaş ce pare acum incert
Şi-o
pânză de păianjen m-aşteaptă-n colţ năucă,
Privesc
în jur uimită la univers inert,
Iar
umbra mă tot strigă că are dor de ducă.
Când
vreau să plec, din stele, lumină se coboară
Şi-aprinde-un
vreasc uitat ce pare o scânteie,
Simt
două braţe calde ce vin din primăvară,
Ele-mi
dezleagă visul şi-aripa de femeie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu