joi, 8 octombrie 2015

Blindatele morţii (11)


Sven Hassel




Trenul se oprea şi la cea mai mică haltă. Trebuia să aştepţi ore în şir în faţa marmitelor pentru o supă de urzici. În ploaie şi în ninsoare, ne duceam între şine pentru orice nevoi. Nesfârşită călătorie! Am mers douăzeci şi şase de zile înainte de a coborî în inima Rusiei.


DIN NOU PE FRONTUL DE EST


Timp de cincisprezece zile făcusem parte dintr‑un transport de trupe compus din treizeci de vagoane de marfă pentru soldaţi şi din două vagoane vechi de clasa a treia pentru ofiţeri. Un vagon plin cu nisip era împins în faţa locomo - tivei trebuind să ne apere de mine. Aţi fi putut să ne urmăriţi uşor, căci lăsasem, sub formă de ex­cremente, cărţile noastre de vizită prin toate gările în care ne oprisem.

S-au petrecut mii de aventuri de‑a lungul acestei că­lătorii prin Polonia şi Ucraina, până într‑o gară în ruine, aproape de Roslav. De acolo, pe un drum prăfuit, desfun­dat de vehicule grele, am pornit în marş spre poziţiile Regimentului 27 blindate, aproape de Branovaskaia. Căpitanul von Barring ne‑ai primit cu braţele deschise. Era palid ca un mort. Se spunea că este atins de o boală intestinală incurabilă şi că‑şi petrece cea mai mare parte a timpului cu brăcinarii în vine. Spitalul, după o scurtă perioadă, îl trimisese înapoi pe front, declarându‑l vinde­cat, dar acolo luase o hepatită care numai bine nu‑i fă­cuse. Ne întrista să vedem în starea aceasta un coman­dant la care ţineam.

Dacă Porta, Pluto şi fostul legionar, adoptat de noi, nu şi‑ar fi făcut de cap, am fi rămas în garnizoană, dar cei trei derbedei au sfârşit prin a inspira groaza pe o rază de kilometri în jurul lor.

După încăierarea dintre Kalb şi Micuţul, acesta din urmă, spre marea noastră bucurie, fusese mutat în com­pania noastră de marş, ceea ce nu‑i făcuse nici o plăcere, iar puţin după aceea Porta s‑a remarcat şi el.

Într-o zi de beţie la „Pisica Neagră", unde ajunsese în civil şi fără permisie, violase o fată. Beată şi epuizată, victima striga ca un porc la tăiere, în timp ce noi, ajunşi acolo, îi priveam pe amândoi, aproape goi şi într‑o poziţie ce nu putea fi pusă la îndoială. Pluto luă o sticlă cu bere şi îi stropi, spunând: „Adevăr grăiesc, aţi fost creaţi pen­tru a creşte şi a vă înmulţi." După care am plecat cu to­ţii foarte mulţumiţi.

Dar a doua zi lucrurile s‑au înrăutăţit. Mahmură, fata şi‑a amintit că au fost şi martori, în aşa fel că se pu­tea vorbi de un viol în toată regula. Astfel dădu fuga la tatăl ei, care, din nefericire, era intendentul regimentu­lui. Acesta l‑a alertat pe von Weisshagen care, chiar dacă nu‑i plăceau cei de la intendenţă, a trebuit să declanşeze mecanismul justiţiar. Pluto, Porta şi mulţi alţii au fost recunos - cuţi de domnişoară şi puşcăria şi‑a deschis încă o dată porţile.
Pluto făcuse şi el o treabă bună. Ne invitase într‑o bună zi într‑un tanc‑şcoală, deci un tanc căruia i se de­montase turela, ceea ce‑l făcea să semene cu o cadă pe şenile. Maşinăria, accelerata la limită, atinsese în parcare 40 la oră, în loc de 15, viteza maximă admisă. După pa­tru sau cinci ture de pistă, cu motorul ambalat la maxim şi cu şenilele zăngănind, Pluto a lăsat comenzile şi s‑a întors spre noi fericit.
 ― Vedeţi hodoroagă, atinge 40!
Scoţând un uriaş nor de praf, ajunsesem la capătul drumului când, ca un drac scos din cutie, un mic Opel a apărut în faţa noastră. Ceea cea urmat s‑a petrecut ca fulgerul. S‑a auzit o trosnitură sinistră şi micul Opel a zburat de pe drum, aterizând pe un teren de instrucţie, după ce a făcut câteva tumbe prin aer, iar roţile smulse i s‑au rostogolit până în gard.
 ― Nu‑i rău, spuse Porta. Ce‑i frumos e frumos!
 ― Care‑i mai tare, amărâtul ăla sau Pluto?
Dintre sfărâmăturile maşinii apăru, spre stupefacţia noastră, un amărât în zdrenţe, care nu era altul decât ad­jutantul nostru. În faţa lui Pluto, rămas trăz - nit, îl apucară furiile, şi îl trimise cincisprezece zile la arest, ceea ce nu era prea mult!

Morocănos, Porta îşi aruncă toate catrafusele într‑un colţ al colibei în care stăteam şi ţipă la rusul bătrân care se scărpina într‑un colţ, frecându‑se de zid.
 ― Ce spui Ivan, iată‑l pe Josef Porta înapoi! S‑ar părea că ai purici, cetăţene sovietic.
Rusul izbucni în râs fără să fi înţeles vreun cuvânt.
Porta îi repetă în rusă:
 ― Iată‑ne din nou aici! Dar nu pentru mult timp. Am fost destul o armată a‑ntâia, acum călcâiele la spinare şi spre Berlin! Îţi lăsăm plăcerea să îţi revezi tovarăşii roşii, iar ei vor avea plăcerea să te spânzure.
Rusul căscă ochii mari şi bâlbâi:
 ― Ghermanski pleacă? Soldat bolşevic vine aici?
 ― Ai înţeles, camarade!
Urmă, într‑un colţ, o discuţie însufleţită între cei nouă civili din coliba mur - dară. Unul dintre ei ieşi să ducă ves­tea mai departe prin satul trist şi cenuşiu, alţii se apu­cară, în tăcerea cea mai mare, să‑şi facă bagajele. Vocea lui Porta îi făcu să tresară: 
 ― Şi mai ales nu vă uitaţi izmenele!
Pluto, care nu voia să piardă spectacolul, îşi luă puşca mitralieră şi făcu o mişcare expresivă, spunând într‑o rusă stâlcită:
 ― Când tăşi comisar venit aici, atunci bum‑bum, pentru că voi nu partizan. Ieşit repede, făcut partizan.
Bunul bătrân se propti în faţa lui şi‑i spuse plin de reproş:
 ― Fără glume, domnule soldat!

... Cu măştile de gaze drept perne şi cu mantalele ca pă­turi, am încercat să dormim puţin. Primisem misiune de infanterişti pentru ocuparea cotei 2689. Întreaga divizie fusese nimicită de ruşi, cu tot cu tancuri, împotmolite sau făcute ţăndări.
 ― Am căzut în hazna, spuse Stege furios, suntem cea mai împuţită unitate din toată armata!
 ― Da, îi răspunse Möller, un tip de la statul major mi‑a spus că tot corpul de armată este gata să‑şi ia pi­cioarele la spinare cu Ivan pe urmele lui.
 ― Dumnezeule, explodă Pluto, dacă este adevărat, în­seamnă că ne suflă deja în ceafă! Tipii ăştia din 52 spală mereu putina.
 ― Nu‑s decât munteni acolo, spuse Stege. Nu pot să‑i sufăr pe ţărănoii ăştia din Alpi! Cu florile lor la chipiu, când se aşează în cerc seamănă cu o coroană mortuară.
 ― Mai tăceţi! mârâi Bătrânul. Nu‑i chip să dormi aici. Şi nici nu ştim dacă mâine vom mai fi în stare.
Când, liniştea puse stăpânire pe încăpere, într‑o ne­pieritoare duhoare de sudoare, gunoaie şi păduchi. Am mai auzit doar câte o mostră de înjurături nemţeşti, fran­ţuzeşti şi arabe de la Legionar, adresate toate păduchilor ruşi, mult prea răi, spuse el, faţă de cei din Africa de Nord.

Toţi sforăiam liniştiţi când un şut ne‑a trezit, în timp ce o voce anunţa:
 ― Hai, deşteptarea, plecăm!
Porta înjură. Ne‑am sculat cu greu şi mormăind ne‑am târât efectele spre locul de adunare, unde restul Compa­niei a 5‑a tremura deja în frig şi burniţă. Lanternele lu­ceau ici şi colo deasupra hărţilor; ordine înăbuşite, zgo­motul metalului lovit de metal erau singurele sunete în noaptea neagră şi ploioasă. Vocea Micuţului se ridică pro­ferând înjurături şi ameninţări.
Von Barring apăru fără nici o grabă, înfăşurat într‑o manta lungă, cu glugă, fără nici un însemn, asemenea ce­lor folosite de santinele. Încetă orice discuţie.
 ― Bună dimineaţa, soldaţi. Gata de plecare? Şi fără să mai aştepte un răspuns, comandă: Companie, drepţi! Arma la umăr! Puneţi‑vă armele cât mai comod posibil. Compania a 5‑a, cu ocolire jumătate dreapta, după mine, marş!
Porta şi Legionarul fumau imprudenţi, iar ţigările lor străluceau în întuneric; alţii le urmară exemplul, mer­geam în formaţie dezordonată, căutându‑ne unii pe alţii, ca să ne apărăm de frică şi de noapte. Porta îmi dădu o grenadă.
 ― N‑am loc şi pentru asta, ţine‑o.
Harnaşamentul scârţâia şi zdrăngea în cârca oamenilor nervoşi. Ploaia ne curgea de pe căşti pe spate, ca un de­get îngheţat. Am străbătut o pădurice, apoi un câmp de floarea soarelui călcat în picioare. Micuţul ridicase tonul şi îl simţeam în căutarea unui scandal.

Căpitanul von Barring se opri şi lăsă compania să treacă prin faţa lui, sub conducere locotenentului Halter, a cărui puşcă mitralieră se legăna la capătul unei curele. Când Micuţul ajunse în dreptul căpitanului, l‑am auzit pe von Barring spunând cu vocea lui liniştită, dar fermă:
 ― Tu de colo, ţi‑am văzut dosarul şi am auzit vorbin­du‑se de tine. Te previn că aici nu‑i înghiţim pe provoca­tori. Ne purtăm bine cu cei care se poartă bine, dar împo­triva ticăloşilor şi a bandiţilor avem metode pe care nu ezităm să le folosim.
Von Barring îşi reluă locul din frunte, purtând tot cascheta obişnuită în locul căştii de oţel. În trecere îl bătu pe umăr pe Porta, spunându‑i vesel:
 ― Merge, maimuţă roşcată?
Porta surâse cu familiaritate:
 ― Da, căpitane!
Şi întorcându‑se către Bătrânul şi către mine, continuă şoptind:
 ― Barring unul dintre rarii ofiţeri care nu este doar un porc cu epoleţi!
 ― Gura, Porta, se auzi vocea lui von Barring. Dacă nu, la întoarcere, facem exerciţii de marş!
 ― Raportez că Josef Porta are platfus şi bătături, iar doctorul a ordonat să fie scutit de marş.
Îi răspunse doar râsul înăbuşit al lui von Barring. Fo­cul artileriei nu era prea intens; ici şi colo câte o explozie şi răpăitul unei mitraliere. Era uşor să‑i deosebeşti pe ai noştri de cei din faţă: tic‑tic‑tic făceau MG 38‑urile noas­tre, da‑da‑da spuneau ruşii, iar noul MG 42 scotea un fel de mârâit continuu. Pe lângă noi treceau trasoare albe, stră­lucitoare. Stege hohoti ca un nebun.
 ― Într-o carte pe care am citit‑o, scria despre un sol­dat: „Nu‑i era teamă de nimic; moartea‑i era prietenă şi ajutor, era curajos şi mereu încrezător...". Cretinul care a scris asta ar trebui să vină aici să ne vadă cum stăm ca nişte murături, gata să ne scăpăm pe noi înainte să‑nceapă tărăboiul.
 ― Potoleşte‑te, Stege, se auzi vocea Bătrânului.
Mergea puţin încovoiat, trăgând din bătrâna sa pipă cu capac, cu mâinile înfundate în buzunarele mantalei şi cu grenadele de mână înfipte în bocanci.


va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu