CORĂBIILE TIMPULUI (36)

STEPHEN BAXTER

O nouă aşezare

Patru dintre noi au murit, din pricina arsurilor sau a altor răni, la scurtă vreme după ce au fost aduşi în tabără. Cel puţin, suferinţa lor păru să fie domoală şi m-am întrebat dacă nu cumva Nebogipfel dozase medicamentele sale improvizate în aşa fel încât să scurteze agonia acestor muribunzi.
Am păstrat asemenea gândiri pentru mine, totuşi.

Fiecare pierdere arunca o jale profundă asupra micuţei noastre colonii. Eu însumi mă simţeam paralizat, de parcă sufletul mi-ar fi fost covârşit de groază, dincolo de orice altă reacţie. I-am urmărit pe tinerii soldaţi chinuiţi, în rămăşiţele rupte şi mânjite cu sânge ale uniformelor militare, săvârşindu-şi corvezile mohorâte, şi ştiam că aceste noi decese, în mijlocul mizeriei brutale şi primitive în care acum ne străduiam să supravieţuim, îl sileau pe fiecare dintre ei să se confrunte încă o dată cu propria-i mortalitate.

Pentru a înrăutăţi situaţia şi mai mult, după câteva săptămâni, o nouă molimă începu să facă ravagii în rândurile noastre rărite. Îi afectă pe aceia deja răniţi, şi, lucru deranjant, pe ceilalţi care aparent rămăseseră sănătoşi după explozie. Simptomele erau grave: vomă, sângerări prin orificiile corpului, căderea părului, a unghiilor şi chiar a dinţilor.
Nebogipfel mă luă deoparte.
— Este lucrul de care mi-a fost teamă, şopti el. O maladie cauzată de expunerea la radiaţiile carolinumului.
— Există vreunul dintre noi în afara pericolului, ori vom sucomba cu toţii?
— Nu avem nicio modalitate de a o trata, cu excepţia alinării unora dintre simptomele cele mai severe. Iar cât priveşte pericolul...
— Da?
El îşi băgă mâinile sub masca îngustă pentru a-şi freca ochii.
— Nu există un nivel nepericulos de radioactivitate, zise el. Sunt numai grade de risc – de şansă. S-ar putea să supravieţuim cu toţii; ori s-ar putea să sucombăm cu toţii.
Am găsit acest lucru îngrozitor de tulburător. Să vezi acele trupuri tinere, purtând deja stigmatul anilor de război, cum zăceau schingiuite pe nisip, nenorocite de un seamăn uman, şi lăsate doar pe mâinile nepricepute ale unui Morloc – un străin pierdut în timp – care să le oblojească rănile... Mă făcea să-mi fie ruşine de rasa mea şi de mine însumi.
— Ştii, i-am spus lui Nebogipfel, am impresia că odinioară o parte din mine ar fi fost în stare să susţină că războiul poate reprezenta o forţă spre bine – deoarece poate să spargă regulile osificate ale vechii ordini a lucrurilor şi să deschidă lumea pentru Schimbare. Odinioară credeam într-o înţelepciune înnăscută a Umanităţii: în faptul că, după ce oamenii vor fi trăit calvarul unui război cum e acesta, un anumit bun-simţ natural avea să triumfe şi să pună capăt tuturor relelor.
Nebogipfel îşi frecă chipul păros.
— Bun-simţ natural? repetă el.
— Ei bine, aşa îmi închipuiam, am răspuns. Însă nu aveam deloc experienţa războiului – a faptului nemijlocit. Din clipa în care oamenii pornesc să se căsăpească unii pe alţii, puţine-s lucrurile preţioase ce îi vor opri înainte ca epuizarea şi împuţinarea să-i doboare! Acum văd că războiul nu are absolut niciun rost – nici măcar prin rezultatul său...

Însă pe de altă parte, i-am zis lui Nebogipfel, eram uluit de dedicarea altruistă cu care acest pâlc de supravieţuitori îşi purtau reciproc de grijă. Acum că situaţia noastră fusese redusă la esenţe – la simpla suferinţă umană -, fricţiunile dintre clase, rase, credinţe şi ranguri – toate cele pe care le constatasem la această Forţă Expediţionară înaintea Exploziei – se dizolvaseră.

Astfel, am observat, adoptând punctul de vedere imperturbabil al unui Morloc, acel complex contradictoriu de puteri şi slăbiciuni care se afla în sufletul speciei mele! Oamenii sunt, deopotrivă, mai brutali şi, totuşi, în unele aspecte, mai angelici, decât mă făcuse să cred experienţa superficială a primelor mele patru decenii de viaţă.
— Este un pic cam târziu, am recunoscut eu, să învăţ asemenea lecţii profunde despre specia cu care am împărţit planeta vreme de vreo patruzeci de ani. Cu toate acestea, uite-o. Acum am impresia că, dacă omul va dobândi vreodată liniştea şi stabilitatea – cel puţin înainte de a evolua în ceva nou, cum ar fi Morlocul -, atunci unitatea speciei trebuia să înceapă de la bază, prin construirea celei mai solide temelii – unica temelie posibilă – ajutorul instinctiv acordat de cineva semenilor săi. M-am uitat la Nebogipfel. Pricepi ce vreau să zic? Crezi că spusele mele au vreo noimă?
Însă Morlocul nici nu susţinu, nici nu combătu această ultimă deducţie. Pur şi simplu îmi întoarse privirea: calm, atent, analitic.

Am mai pierdut alte trei suflete din pricina maladiei radioactive.
Alţii manifestaseră unele simptome – Hilary, bunăoară, suferi o masivă cădere a părului -, dar scăpară teferi; iar unii, până şi un bărbat care fusese mai aproape de explozia iniţială decât majoritatea, nu prezentară niciun semn de boală. Totuşi, mă avertiză Nebogipfel, încă nu terminaserăm cu carolinumul. Diferite boli – cancere şi alte tulburări fizice – puţeau să apară la oricare dintre noi pe parcursul vieţii.
Hilary Bond era ofiţerul cel mai mare în grad care supravieţuise, şi, de îndată ce izbuti să se ridice din culcuşul său, începu să ia o atitudine de comandă calmă, dar plină de autoritate. O disciplină militară naturală prinse să se statornicească în grupul nostru – deşi mult simplificată, dat fiind că, din Forţa Expediţionară, rămăseseră numai treisprezece persoane – şi cred că soldaţii, îndeosebi cei tineri, simţiră o mare mângâiere prin reinstituirea acestui cadru familiar lumii lor. Această ordine cazonă nu putea să dureze, neîndoios. Dacă acea colonie prospera, se extindea şi se perpetua dincolo de această generaţie, atunci, un lanţ ierarhic în genul unei unităţi militare nu avea să fie nici dezirabil, nici practic. În momentul actual însă, am reflectat eu, era o nevoie imperativă.
Cea mai mare parte dintre aceşti ostaşi aveau soţii, părinţi, prieteni – chiar şi copii – „acasă”, în secolul XX. Acum trebuiră să se obişnuiască, treptat, cu faptul că niciunul dintre noi nu mai putea să se întoarcă acolo – şi, pe măsură ce echipamentul ce le rămăsese se destrăma încetul cu încetul în umiditatea junglei, soldaţii ajunseră să-şi dea seama că tot ceea ce urma să-i susţină pe viitor avea să fie rodul propriei lor trude sau ingeniozităţi şi al sprijinului reciproc.

Nebogipfel, cu gândul încă la pericolele emisiilor radioactive, insistă să ridicăm o tabără mai stabilă ceva mai departe, de-a lungul coastei. Am trimis grupuri de cercetaşi, folosindu-ne cât am putut de bine de automobilul nostru, câtă vreme a ţinut combustibilul. În cele din urmă, am optat pentru delta de la gura unui râu lat, la vreo cinci mile înspre Sud-Vest de bivuacul originar al expediţiei – era în apropiere de Surbiton, bănuiesc. Terenul ce mărginea albia râului nostru avea să fie mănos şi irigat, dacă pe viitor alegeam să ne ocupăm de agricultură.

Migraţia se desfăşură în câteva etape, fiindcă, o mare parte din călătorie, trebuia să-i cărăm pe mulţi dintre cei bolnavi. La început am folosit maşina, dar, curând, rezerva de petrol se epuiză. Totuşi, Nebogipfel insistă să luăm vehiculul cu noi, pentru a ne servi ca sursă de cauciuc, sticlă, metal şi alte materiale, astfel că în ultimul său drum am împins maşina pe nisip ca pe o roabă, încărcată cu răniţii, proviziile şi echipamentele noastre.

Şi aşa ne-am târât de-a lungul plajei, noi cei paisprezece care scăpaserăm, cu hainele zdrenţuite şi plăgile de-abia închise. Prin minte îmi trecu gândul că, dacă un observator imparţial ar fi urmărit acest mic convoi, aproape că n-ar fi fost în stare să-şi dea seama că această adunătură ponosită de supravieţuitori era singura reprezentantă, în această epocă, a unei specii care, într-o zi, va fi capabilă să spulbere lumi întregi!

Poziţia noii noastre colonii era suficient de îndepărtată de prima tabără a expediţiei, încât pădurea să nu arate nicio pagubă semnificativă. Cu toate acestea, n-am putut să uităm de Explozie, deoarece, noaptea, acea strălucire vineţie dinspre Est încă zăbovea – Nebogipfel afirmă că avea să rămână vizibilă ani în şir – şi, istovit de truda zilei, obişnuiam adesea să mă aşez la marginea taberei, la distanţă de luminile şi discuţiile celorlalţi, şi să privesc stelele răsărind deasupra acelui vulcan făurit de om.
La început, noua noastră aşezare a fost rudimentară: doar ceva mai mult decât un şir de umbrare confecţionate din crengile rupte de vânt şi frunze de palmier. Dar, pe măsură ce ne-am acomodat şi ne-am asigurat rezervele de hrană şi de apă, a fost pus în lucru un program de construcţie ceva mai serios. Prima prioritate, se căzu de acord, o reprezenta o sală comună, suficient de încăpătoare pentru a ne găzdui pe toţi în eventualitatea unei furtuni sau a altui dezastru. Noii colonişti se apucară cu râvnă de înălţarea ei. Urmă, în linii mari, proiectul pe care îl avusesem în vedere pentru propriul meu adăpost: o platformă de lemn, aşezată pe fundaţii ca nişte papainoage. Însă de dimensiuni ceva mai ambiţioase.

La marginea râului nostru a fost desţelenit un teren; pentru ca Nebogipfel să poată îndruma operaţiunile răbdătoare de cultivare a ceea ce poate, într-o zi, aveau să devină recolte utile, obţinute din flora indigenă. A fost construită o primă ambarcaţiune – un canoe scobit rudimentar -, ca să avem posibilitatea de a pescui în mare.
După multe cazne, am capturat o mică familie de Diatryma şi am băgat-o într-un ţarc. Deşi aceste păsări-monstru scăpară de câteva ori, făcând prăpăd prin colonie, am continuat să le ţinem captive şi să le îmblânzim, întrucât carnea şi ouăle pe care le putea furniza un cârd de Diatryma domesticite reprezentau o perspectivă plăcută. Ba chiar se făcură încercări de a înhăma nişte Diatryma la pluguri.

Pe zi ce trecea, coloniştii mă tratau cu o anumită deferenţă, un apanaj al vârstei, am socotit eu, şi al cunoştinţelor mai vaste în ceea ce priveşte Paleocenul. M-am trezit în postura de conducător al unora dintre proiectele din prima perioadă, datorită experienţei mele mai mari. Însă inventivitatea celor tineri, asociată cu pregătirea pentru supravieţuirea în junglă de care beneficiau, le permise să depăşească înţelegerea mea limitată, iar în scurtă vreme am detectat un oarecare amuzament tolerant în relaţiile lor cu mine. Cu toate acestea, am rămas un participant entuziast la activităţile înfloritoare ale coloniei.

Cât îl priveşte pe Nebogipfel, el rămase retras, fapt destul de firesc, şi, pe măsură ce solicitările care îi ocupau timpul se diminuară, începu să-şi petreacă orele libere departe de colonie. Vizită vechea noastră colibă, care încă stătea în picioare, la câteva mile înspre Nord-Est, de-a lungul plajei, şi porni în explorări mai minuţioase prin pădure. Nu îmi mărturisi care era scopul acestor călătorii. Mi-am amintit de cronomobilul pe care încercase să-l construiască, înainte de sosirea Forţei Expediţionare, şi am bănuit că revenise la un asemenea proiect. Însă ştiam că Plattnerita din cuirasatele terestre ale Forţei fusese distrusă în Explozie, aşa că nu pricepeam rostul de a-şi continua planurile. Totuşi, nu l-am silit pe Nebogipfel să-mi vorbească despre activităţile sale, socotind că, dintre noi toţi, el era cel mai izolat – cel mai lipsit de compania semenilor lui – şi de aceea, poate, cel care avea cea mai mare nevoie de înţelegere.

Întemeierea primei Londre

În ciuda cumplitelor cazne pe care le înduraseră, coloniştii erau oameni tineri şi flexibili, capabili de un moral ridicat. Încetul cu încetul – după ce am scăpat de moartea provocată de radiaţiile exploziei, şi a devenit limpede că nu aveam să murim de foame în viitorul apropiat sau să fim măturaţi în mare – se instaură mai vizibil o anumită voie-bună.

Într-o seară, cu umbrele dipterocarp-ilor întinzându-se spre mare, Stubbins mă găsi stând, ca de obicei, la marginea taberei şi privind către strălucirea dinspre craterul Bombei. Cu o timiditate chinuitoare, mă întrebă – spre surprinderea mea – dacă nu voiam să iau parte la un meci de fotbal! Protestele cum că n-am jucat o partidă în toată viaţa mea nu mi-au fost luate în seamă, şi astfel m-am trezit mergând pe plajă împreună cu el până acolo unde fusese trasat în nisip un teren grosolan şi fuseseră puşi pentru a servi ca poartă nişte stâlpi din scândura rămasă de la construirea Sălii. „Mingea” era o nucă de palmier, golită de lapte, şi opt dintre noi eram pregătiţi de joc – un amestec de bărbaţi şi femei.

Nu mă aştept ca acea încleştare aprigă să intre în analele istoriei sportive. Propria mea contribuţiei fost neglijabilă, cu excepţia faptului că am demonstrat încă o dată desăvârşita lipsă de coordonare fizică ce îmi făcuse din zilele şcolii un asemenea calvar. Stubbins era de departe cel mai priceput dintre toţi.

Numai trei dintre jucători, inclusiv Stubbins, erau întregi – iar printre aceştia figuram şi eu, care obosisem complet după zece minute de la începerea jocului. Ceilalţi alcătuiau o adunătură de răni bandajate şi – comic-înduioşător – de membre artificiale sau amputate! Totuşi, pe măsură ce partida se încinse, iar râsetele şi strigătele de încurajare începură să prindă viaţă, am avut senzaţia că tovarăşii mei de joc erau doar nişte copii, schilodiţi şi chinuiţi, captivi, acum în această epocă străveche.
Oare ce soi de specie era aceea, m-am întrebat eu, care produce astfel de vătămări propriilor ei odrasle?

Când partida luă sfârşit, ne-am retras de pe teren, veseli şi epuizaţi. Stubbins îmi mulţumi că m-am alăturat lor.
— Pentru nimic, am spus. Eşti un jucător cu state vechi, Stubbins. Poate că ar fi trebuit să treci la profesionism.
— Aă... păi... de fapt, am făcut-o, spuse el melancolic. Am semnat pentru Newcastle United, la tineret. Dar asta a fost în prima perioadă a războiului. Curând, acesta a pus capăt fotbalului. O, s-au mai ţinut câteva competiţii regionale de-atunci – campionatele regionale şi Cupele Războiului dar, în ultimii cinci său şase ani, până şi acelea au fost desfiinţate.
— Ei bine, cred că e păcat, i-am zis. Ai talent, Stubbins.
El ridică din umeri, iar dezamăgirea evidentă i se amestecă deodată cu modestia înnăscută.
— N-a fost să fie!
— Dar acum ai făcut ceva mult mai important, l-am consolat eu; Ai jucat în primul meci de fotbal de pe Pământ – şi ai marcat trei goluri. L-am bătut pe spate. Păi, cu aşa ispravă s-ar mândri oricine, amice!

Pe măsură ce timpul trecea, deveni tot mai: limpede – adică, la acel nivel al spiritului în care rezidă cunoaşterea adevărată – că, într-adevăr, nu aveam să ne mai întoarcem vreodată acasă.

Încetul cu încetul – inevitabil, îmi închipui – parteneriatele şi relaţiile din secolul XX fură uitate, iar coloniştii se grupară în cupluri. Această împerechere nu ţinea deloc cont de rang, clasă sau rasă: sepoi, gurkha şi englezi se uneau în noi legături. Numai Hilary Bond, cu persistenta ei atitudine de comandă, se ţinu departe de toate acestea.
I-am spus lui Hilary că ar putea să-şi folosească gradul pentru a oficia ceremonii de căsătorie – cam aşa cum un căpitan de vas îi cunună pe pasageri. Ea primi această propunere cu mulţumiri politicoase, însă în glasul ei am detectat o undă de scepticism şi nu am mai continuat discuţia pe această temă.

Mai multe sălaşe se răspândiră de-a lungul coastei şi pe panta văii râului dinspre centrul nostru de la ţărmul mării. Hilary privi toate acestea cu toleranţă, iar singura regulă impusă de ea a fost aceea ca – de-acum înainte – toate locuinţele ridicate să fie vizibile între ele, şi niciuna să nu se găsească la mai mult de o milă de amplasarea Sălii. Coloniştii acceptară cu bunăvoinţă aceste limitări.

Înţelepciunea lui Hilary în privinţa căsătoriilor şi nechibzuinţa mea, pe de altă parte, deveniră în scurt timp evidente, căci, într-o zi, l-am remarcat pe Stubbins plimbându-se pe plajă la braţ cu două femei tinere. I-am salutat vesel – însă abia după ce au trecut mi-am dat seama că nu ştiam care dintre femei era „soţia” lui Stubbins!
Am provocat-o pe Hilary şi mi-am dat seama că se străduia să-şi ascundă amuzamentul.
— Dar, am protestat eu, l-am văzut pe Stubbins cu Sarah la seara dansantă, însă după aceea, când l-am chemat din coliba lui, într-o dimineaţă din săptămâna trecută, acolo era cealaltă fată...
Acum, Hilary izbucni în râs şi îşi puse mâinile mutilate pe braţele mele.
— Scumpul meu prieten, zise ea, ai străbătut mările Spaţiului şi Timpului, ai schimbat istoria de multe ori. Eşti un geniu, fără îndoială, dar cât de puţin cunoşti oamenii!
M-am simţit jenat.
— Adică, ce vrei să spui?
— Ia gândeşte-te! Îşi trecu palma peste scalpul sluţit, unde îi atârnau câteva smocuri de păr cenuşiu. Suntem treisprezece – lăsându-l la o parte pe amicul tău, Nebogipfel. Iar din aceşti treisprezece, opt sunt femei şi cinci bărbaţi, rosti ea, privindu-mă drept în ochi. Şi cu asta o să rămânem. Nu există nicio insulă dincolo de orizont, de unde ar putea să apară alţi tineri care să le peţească pe fetele noastre... Dacă întemeiem cu toţii căsnicii stabile – dacă optăm pentru monogamie, aşa cum ai sugerat tu -, atunci micuţa noastră societate se va destrăma repede. Căci, pricepi, cifra opt nu se potriveşte cu cifra cinci. Şi de aceea consider că o anumită lejeritate a moravurilor noastre este bine venită. În folosul tuturor. Nu eşti de aceeaşi părere? În plus, e bine pentru acea „diversitate genetică” de care ne tot pomeneşte Nebogipfel.

Am rămas şocat; nu din pricina dificultăţilor morale, credeam eu cu sinceritate, ci din cauza pragmatismului aflat îndărătul acestei decizii.
Tulburat, am dat să o las – însă îmi trecu prin minte un gând. M-am întors lângă ea.
— Dar, Hilary, eu sunt unul dintre cei cinci bărbaţi despre care ai vorbit.
— Desigur.
Puteam să-mi dau seama că mă lua peste picior.
— Însă eu nu... adică, eu n-am...
Ea zâmbi larg.
— Atunci poate că este timpul să ai... Aşa, nu faci decât să înrăutăţeşti situaţia, ştii bine!
Am plecat tulburat. În mod evident, între 1891 şi 1944, societatea evoluase în moduri la care eu nu visasem niciodată!

Lucrul la Sala cea mare înainta rapid şi, la aproape câteva luni de la Explozie, cea mai mare parte a construcţiei era finalizată. Hilary Bond anunţă că avea să fie ţinută o ceremonie de inaugurare, pentru a celebra acest act. La început, Nebogipfel şovăi – cu analiza sa excesivă, proprie Morlocilor, nu vedea rostul unei asemenea acţiuni -, dar eu l-am convins că ar fi înţelept, în perspectiva relaţiilor viitoare cu coloniştii, să participe.

M-am spălat, m-am bărbierit şi m-am făcut cât s-a putut de fercheş, având în vedere că eram îmbrăcat numai cu o pereche de pantaloni zdrenţuiţi. Nebogipfel se pieptănă şi îşi tunse coama de păr bălai. Date fiind aspectele practice ale situaţiei noastre, mulţi dintre colonişti umblau acum aproape despuiaţi, doar cu nişte fâşii de cârpă sau de piele animală care le acopereau părţile ruşinoase. Astăzi, totuşi, îşi puseră rămăşiţele uniformelor, curăţate şi cârpite pe cât posibil, şi, chiar dacă la Aldershot70 parada noastră nu s-ar fi dovedit la înălţime, am fost în stare să ne prezentăm cu un aspect de curăţenie şi disciplină care, pe mine unul, mă emoţionă.

Am urcat pe un şir de trepte înguste şi strâmbe în interiorul întunecat al noii Săli. Pardoseala – deşi neregulată – fusese montată şi măturată, iar razele soarelui de dimineaţă pătrundeau prin ferestrele fără geamuri. M-am simţit copleşit de o uimire amestecată cu respect: în ciuda grosolăniei arhitecturii şi construcţiei ca atare, structura transmitea un sentiment de trăinicie, comunica intenţia de a rămâne.
Hilary se sui pe un podium improvizat din rezervorul de benzină al maşinii şi îşi puse mâna pe umărul lat al lui Stubbins. Pe chipul pocit, încununat de acele smocuri bizare de păr, avea o expresie de demnitate naturală.

Noua noastră colonie, anunţă Căpitanul, era acum întemeiată şi gata de a-şi primi numele. Hilary propuse s-o botezăm Prima Londră. Apoi ceru să ne rugăm laolaltă cu ea. Mi-am plecat capul o dată cu ceilalţi şi mi-am împreunat mâinile în faţă. Mă născusem într-o casă cu o religie anglicană severă, iar cuvintele lui Hilary aveau acum un efect nostalgic asupra mea, transportându-mă înapoi, într-o parte mai necomplicată a vieţii, într-o vreme a certitudinii şi siguranţei.
În cele din urmă, în vreme ce Hilary continua să vorbească, firesc şi mişcător, am renunţat la tentativele de analiză şi mi-am îngăduit să iau parte la această celebrare comună, simplă.



va urma