Imposibila neutralitate (XXXIII)

Gheorghe Grigurcu

E inadmisibil!

Spaţiu al reciclărilor surprinzătoare, parlamentul ales la
27 septembrie ne înfăţişează cîţiva indivizi ce ar fi trebuit să
mulţumească Cerului pentru că n-au fost traşi la răspundere
pentru comportarea lor sub dictatură, pentru că nici cel puţin
n-au fost nevoiţi a trece un timp la „munca de jo s”, cea
expiatoare, sau a se exila (eventual la sînul lui Kim Ir Sen).
Dar soarta lor nu fuse crudă nici de astă dată, mica lor oştire
n-a fugit sfărîmată aşa cum ar fost de crezut, ci s-a regrupat
sub steagul comunisto-fascist, scos din lada moştenirii lăsate
de defunctul tiran. Totul e bine, cînd se sfîrşeşte cu bine. Pentru
unii, chiar cu mai bine. De pildă, pentru Adrian Păuncscu, uns
preşedinte (pentru patru ani?) al Comisiei pentru cultură şi
mass-media de la Senat. Rămîncm înmărmuriţi. Nici Ceauşescu
nu s-a gîndit a-i da o atare demnitate principalului său poet de
curte, care i-a construit, în bună măsură, gloria de mucava
pătată cu sînge şi i-a trîmbiţat, neobosit, în patru zări, vorbele
demenţei aducătoare de dezastru naţional. Deşi Caligula şi-a
făcut calul consul, caligularul geniu al Carpaţilor a preferat
să-l lase pe al său la iesle. 

Pentru ca bardul-simbol al corupţiei să capete o înaltă funcţie senatorială, a fost necesară în România o revoluţie, au trebuit să fie răpuse vieţile a multe sute de eroi. înălţarea sa, sub semnul anomaliei tragice a unui timp în care ne-am pus nădejdile, a costat enorm. Se cuvine a o preţui în consecinţă. A admira performanţa gangsterului propagandei mincinoase, care a dat o nouă lovitură de maestru, tocmai cînd s-au adunat toate probele pentru a fi judecat, aşa cum nu am fi crezut că se va întîmpla nici în coşmarele noastre cele mai insuportabile.


Dostoievski scria că ticăloşii se împart în trei categorii:
ticăloşii naivi, care socotesc ticăloşia lor drept cea mai aleasă
nobleţe, ticăloşii care se ruşinează de ticăloşia lor, atunci cînd
vor s-o ducă pînă la capăt şi, în fine, ticăloşii pur şi simplu,
ticăloşii pur sînge. Unde să-l încadrăm pe Adrian Păunescu?
Nu-1 putem insulta, considerîndu-1 naiv ori cultivator al vreunei
nobleţi. Nici sfios sau indecis nu e, atîta vreme cît găseşte
formula sigură de a-şi transforma eşecul cel mai aişinos în
izbîndă. 

Conform măreţiei Răului ce-1 întrupează într-o abundenţă
carnală şi textuală, într-o tentaculară unduire siderantă,
de monstru marin, nu poate fi decît un pur al Răului. Vocaţia,
pasiunea şi conduita sa nu lasă nici un dubiu. N-a trecut oare
de la un stăpîn la altul, şi nu la un altul oarecare, ci la stăpînul
ce l-a răpus şi l-a înlocuit pe cel dintîi (pe care a pretins şi -
culmea! - pretinde în continuare că-1 venerează ca pe un zeu)?
N-a afişat un patriotism înflăcărat, poruncitor şi excomunicator,
ale cărui componente sînt proslăvirea decăderii ţării
sub comunism, izolarea ei de sursele morale şi materiale ale
Occidentului, apărarea nemerniciei nomenclaturistc, cultivarea
disensiunilor etnice, cîrdăşia cu separatistul Mircea Snegur?
N-a avut impertinenţa de a reveni în forţă, atunci cînd de sus i
s-a făcut un semn discret, cu un nou discurs demagogic, ca şi
cum pe cel vechi l-am fi uitat, reluînd, de la un moment dat,
cu incomensurabil cinism, chiar frazele retoricii vechi, după
ce, nevenindu-i a crede ce noroc îl aşteaptă, schiţase o palinodie?
Aşadar, nu încape discuţie că avem a face cu un pur sînge...


Şi acest personaj a devenit un soi de boss al culturii
româneşti. Măscăriciul scatofag, care ar fi fost normal să orînduiască, măcar cîţiva ani, scena unui cămin cultural sătesc
(cît de fericite ar fi fost victimele Gulagului să li se rezerve o
asemenea condamnare!), e de presupus că va dirija orchestra
valorilor noastre intelectuale, radio-televiziunea, presa, editurile
şi - de ce nu? - uniunile de creaţie. Nu i-a fost de ajuns că
ne-a batjocorit şi ne-a calomniat, că s-a îmbogăţit şi şi-a lăbărţat,
post-revoluţionar, deja supraponderala imoralitate, că ne-a
scuipat în obraz şi a azvîrlit peste peisajul întregii ţări - ca să
se vadă pînă hăt, departe - noroiul prin care a trecut în viteză
cu Mercedesul ciocoismului său fabulos, dar ni s-a suit şi pe
grumaz cu o „preşedinţie” asupra conştiinţelor. Nu e prea mult?

Cred că e inadmisibil! Oare cîţi din scriitorii, artiştii, ziariştii
noştri l-ar alege să-i reprezinte? Ar avea curajul să reflecteze
la votul lor? Dacă-şi îngăduie a teroriza Senatul cu vorba sa
anacronic-ameninţătoare şi cu rcaua-i creştere, îşi închipuie
că ne va putea teroriza şi pe noi? Sînt convins că mă aflu în
asentimentul marii majorităţi a confraţilor de condei, atrăgînd
atenţia protectorilor lui Adrian Păunescu asupra faptului că,
urcîndu-1 scandalos pc un soclu atît dc nepotrivit, nu-şi fac
decît un grav deserviciu.



va urma