Condamnaţi la tăcere (9)

Dumitru Prichici

Indianul s-a aşezat pe vine, a luat cu două degete ceva ca untul din cutia de tablă, s-a uns pe palme şi ugerul vacii pentru a-i aluneca în timpul mulsului şi a început să mulgă cu spor laptele cald şi bun.

Din curiozitate, am trecut pe lângă oala lor cu lapte, care acum nu mai era alb, ci galben la culoare ca untul de pe mâini.

Am făcut câţiva paşi mai departe şi am zis „Asta e! Ăsta este caimacul, cel galben şi gros, care mă lipseşte pe mine de alimentul cel mai bun, cel mai plăcut şi mai hrănitor, pe care speram aici să-l beau în cantităţi nelimitate", pentru că nu era limitată nici cantitatea de lapte servită la masa de dimineaţă, fie cu cafea sau fară.

O altă minune a negustorilor de carne de această dată, care mergeau cu carne pe la uşile cumpărătorilor, consta în modul de tăiere şi tranşare a cărnii după cum cerea clientul.

Măcelarul, ambulant ca şi lăptarul, se aşeza pe trotuar, scotea bucata de carne pe care o cerea clientul, din care tăia folosindu-se cu o mână pentru cuţitul cu care tăia carnea şi cu cealaltă trăgea de bucata cerută de client, iar cu talpa piciorului gol ţinea bucata de carne.
Bineînţeles că nu toţi procedau aşa, dar mie totuşi mi-a pierit pofta de mâncare pentru câteva zile.

Am trecut şi eu în zilele care au urmat pe ceaiuri.

Când ieşeam prin oraş, seara, la o plimbare, din curiozitate mai luam câte un ghiveci la cornet, de la cel care avea vase mai curate, vasele cu zarzavaturi fierte şi cu sosuri.

Doar cornetul, în care se servea ghiveciul, cu sos de tomate bine condimentat, era mai puţin agreabil, pentru că era făcut pe loc de un copil preşcolar, dintr-o filă de revistă colorată, pe care cu măiestrie o răsucea sub formă de cornet şi o înmâna vânzătorului.

Acesta o umplea cu zarzavaturi fierte, cu sosul picant şi pe deasupra presăra puţină verdeaţă şi o felie mare de cartof, prăjită, în loc de lingură.

Acum când scriu aceste rânduri, mă întreb cum am putut să mănânc toate minunile, inclusiv acea gumă de mestecat, mai bine zis acea frunză verde, pe care vânzătorul îţi punea o pastă alb-gălbuie cu gustul puţin aromat, care după consumare se regăsea pretutindeni, pe trotuare, sub forma lichidă, roşcată.

Şi pentru că suntem la capitolul minuni ale Indiei, acolo unde auzisem că o vacă este sfântă dacă a făcut şapte viţei, fapt ce o salvează de la tăierea pentru consum şi îi dă dreptul să se hrănească şi să umble liberă, oriunde vrea.

Cu o zi înainte de a pleca din New Delhi, am trecut printr-o piaţă să văd şi eu cum se face comerţul la ei, ce se vinde pe tarabele lor şi preţurile, pentru a le compara cu piaţa noastră socialistă.

Plimbându-mă şi admirând bogăţia de mărfuri proaspete şi varietatea de zarzavaturi şi fructe de la ei, în comparaţie cu pieţele şi aprozarele socialimului românesc din acea vreme, am văzut la un moment dat pe unul dintre negustori, ieşind din spatele tarabei lui, cu mâinile ridicate spre cer, spunând parcă o rugăciune, în timp ce se aşeza în genunchi în mijlocul străzii şi făcând mătănii alternând cu ridicarea mânilor spre cer.

In timp ce cumpărătorii de la taraba lui se retrăgeau, o vacă sfântă se înfrupta din verdeţurile frumos aşezate pe tarabă, rugăciunile lui fiind adresate Celui de Sus, drept mulţumire că i-a trimis şi lui vaca cea sfântă, care îi va aduce belşug, şi nu s-a ridicat din mijlocul drumului până ce vaca nu s-a ospătat, plecând parcă şi ea mulţumită de bucatele oferite.

Am continuat drumul prin acea piaţă bogată şi curată, deşi mai vedeam pe unele locuri resturile rezultate după trecerea vacilor, fie ele sfinte sau nu.

La un loc umbros, dormea sau îşi facea siesta un indian, stând întins fară nici o pernă sub cap, pe trotuarul pe care treceau şi oamenii, şi alte vieţuitoare.

La un moment dat, o vacă s-a oprit chiar lângă el şi a simţit că trebuie să-şi facă nevoile, stropindu-l pe bietul om.

Eu mă aşteptam să sară ca ars, să meargă să se spele, dar să ştiţi că nu a mişcat decât puţin câteva degete.

Am râs, mi-am făcut cruce şi am povestit colegilor tot ce am văzut în acea piaţă frumoasă, bogată, aşa cum era piaţa românescă înainte de al doilea război mondial, dar fară asemenea obiceiuri.

Există în toată lumea bogaţi şi săraci. în India, omul sărac primeşte pe timpul sezonului rece câte o pătură pentru a se acoperi noaptea, când temperatura scade sub douăzeci şi cinci de grade, numai celor care nu aveau locuinţe şi dormeau pe trotuarele din faţa caselor, magazinelor sau ale altor clădiri importante.

Am văzut cum, la lăsarea serii, familii cu copii îşi aşezau pe trotuare fel de fel de cartoane şi ziare, pe care se culcau fără să-i deranjeze cineva, ei făcând parte din pitoresc.

Căldura, atunci în sezonul de toamnă, era destul de greu suportată de noi, fiind în timpul zilei în mod obişnuit peste patruzeci de grade la umbră, iar acei poliţişti care stăteau pe străzi şi dirijau circulaţia erau echipaţi cu sandale, jambiere, pantaloni scurţi şi o cămaşă cu mânecă lungă.

Ca adăpost, purtau pe cap o caschetă şi o imensă umbrelă, înfiptă într-un toc la cureaua de la brâu, pentru a avea mâinile libere.

Femeia indiană avea datoria să devină mamă din dragoste faţă de soţul ei, să-i facă mulţi copii, iar soţul se ocupa cu multă grijă şi plăcere de creşterea copiilor, de educaţia lor, de veniturile familiei, în timp ce soţia avea grijă să fie tot timpul fardată, curată şi frumos îmbrăcată, pentru a fi iubită de soţ.

Cu ocazia plimbărilor de seară, în special prin zonele comerciale din cartierele bogate sau cele sărace, am văzut case de lut, care nu aveau nici ferestre, nici uşi, unele dintre ele nici acoperişuri, fară gardurile obişnuite, existente în gospodăriile româneşti.

Sau indianul dresor de cobre, care la cântecul din fluier se ridicau din coşul în care erau transportate, legănându-se în ritmul cântecului său.

Am văzut şi acel loc al leproşilor, în care am intrat, spre norocul nostru, cu maşina, altfel am fi fost asaltaţi de o mulţime de mâini pline de răni, pentru a le da câte o rupie.

Toate aceste aspecte unele frumoase şi plăcute, altele mai puţin le-am observat în doar acele câteve zile în care am fost mai liber, zile de acomodare înaintea plecării mele la locul pe care îl aveam stabilit în misiunea pentru care venisem.

Mă acomodasem cu noul fus orar şi urma să plec în oraşul Bangalore, trebuia să rămân singur, instalând şi menţinând în funcţiune sistemul de legături radio telefonice, utilizat în anii 1969, pentru legăturile cu ţara, în timpul vizitelor lui Ceauşescu.

Am părăsit New Delhi eu şi colegii mei care aveau acelaşi program ca şi mine, dar în alte oraşe ale Indiei, urmând a ne regrupa în oraşul Bombay, în vederea revenirii în ţară.

Am pornit a doua zi de dimineaţă împreună cu doi colegi şi cu şeful nostru pe drumul spre oraşul Bangalore, cu un avion de pasageri, elegant de această dată şi de aceeaşi mărime cu cel care ne întâlnisem pe calea aerului, la venirea în India.

In acest oraş, trebuia să instalăm cu acordul poliţiei locale staţii radio pe maşinile lor, urmând să asigure comunicaţiile pe traseul supravegheat de col. Ştefaneasa, cel care nu a renunţat la costum şi cravată în această misiune.

Tot grupul nostru s-a prezentat la şeful poliţiei pentru a discuta aspectele tehnice ale vizitei, noi fiind ca de obicei îmbrăcaţi cu costume şi cravate cu cămăşi albe, apretate, de parcă am fi fost la o prezentare de modă, în timp ce ei erau într-o ţinută lejeră, cu şlapi în picioare, în pantaloni scurţi, cu câte o bluză cu mânecă scurtă, descheiată la nasturi şi peste toate acestea se scărpinau în tălpile goale în faţa noastră.

Am fost instalat în palatul guvernatorului acelui district după câte îmi amintesc, într-o cameră destul de mare, cam cât două sufragerii din blocurile noastre socialiste, care era de fapt unul dintre dormitoarele palatului, cu un pat cu baldachin pentru protecţia împotriva insectelor, ce umblau fără restricţii, ca într-un palat părăsit.

In cameră, mai aveam un birou mare şi frumos, cu un scaun domnesc şi un dressing, un dulap lung cât un perete. Pardoseala era din marmură albă, poate pentru a ţine răcoare celui care ar fi locuit acolo pe timpul verii. Din această cameră se putea ieşi pe o terasă, cu o privelişte destul de monotonă dacă nu ar fi fost palmierii şi gazonul frumos îngrijit, având acea culoare de un verde-crud odihnitor, ce se asorta deosebit de frumos cu tricolorul românesc, arborat de la sosirea noastră la palat.

Aveam la dispoziţie o sufragerie cu o masă pentru cel puţin douăzeci şi patru de persoane, în care am luat masa în cele câteva zile de aşteptare, servit de cei patru „hoi" cum se numeau ospătarii, având fiecare misiunea lui.

Unul dintre ei venea cu un vas cu apă caldă, pentru spălat pe mâini, altul cu un prosop mare, pluşat, iar ceilalţi doi serveau fie mâncarea, fie băuturile răcoritoare, pentru că alcoolul pentru mine era mai puţin răcoritor.

Pentru a fi păzit zi şi noapte, aveam o santinelă la uşa de la terasă şi un tânăr poliţist pentru orice problemă de rezolvat, care ştia limba rusă, cu care eu m-am descurcat cel mai bine.

Intr-o ţară, fostă colonie engleză, ne-am înţeles totuşi în limba rusă, pentru că pe cerul lor zburau MIG-urile cu reacţie ruseşti, iar pe jos circula Kalaşnikov-ul, aşa că nu greşisem când am pus în valiza mea la plecare un dicţionar româno-rus şi unul englez-român.

A doua zi, am luat legătura cu şeful poliţiei, conform înţelegerii, pentru a-mi pune la dispoziţie maşinile pe care să instalez staţiile radio şi cu multă amabilitate şi punctualitate am primit una, pe care am rezolvat-o din prima zi, urmând să-i facem proba în teren, cu cea pe care eu o instalasem pe biroul din dormitorul meu.

Totul fiind pus la punct, am făcut doar supravegherea utilizării lor în traficul zilnic al poliţiei locale şi am beneficiat de un răgaz de încă trei zile de odihnă, timp în care am recuperat din oboseala acumulată după două zile de zbor la venirea în India şi încă vreo trei ore de zbor până la Bangalore, unde mă aflam acum.

Am avut condiţii foarte bune şi de cazare, şi de masă şi nu de puţine ori mă gândeam la cei de acasă, la faptul că nici usturoi nu se găsea, în timp ce eu eram servit cu mâncăruri alese şi în cantităţi suficiente, fară restricţii.

Seara, obişnuiam să-mi pregătesc singur patul, care în permanenţă era acoperit pentru a nu pătrunde nici cea mai mică insectă; acestea erau cu miile pe plafonul camerei când se aprindeau luminile: ţânţari, fluturi, muşte, gândaci zburători şi şopârle cu ventuze, care se plimbau în voie după legi numai de ele ştiute.

Vedeam zburând prin aer nu numai acele mici insecte, vedeam şi şopârlele cele mari, pentru că erau şi unele mai mici care nu mă fereau în zborul lor planat către o insectă favorită, mai cădeau şi mă lovea câte una, fară ca eu să mă pot feri.

Ajunsesem să le accept, pentru că palatul era mai mult al lor, iar eu eram doar musafir.

Cu o seară înaintea vizitei lui Ceauşescu la Bangalore, am avut totuşi probleme de natură tehnică, a căror nerezolvare la timp ar fi putut compromite atât misiunea, cât şi pe cei care mă trimiseseră să o îndeplinesc, deşi nu aveau nici o vină, eu fiind singurul care trebuia să vegheze la buna funcţionare a mijloacelor de comunicaţii instalate de mine şi controlate seară de seară şi zi de zi, până la finalul misiunii.

Ce s-a întâmplat în acea ultimă seară dinaintea vizitei nu am aflat decât că înainte de a intra în patul meu cu baldachin am verificat legăturile radio, care erau bune, iar când am luat unul dintre microreceptoarele telefoanelor, să verific dacă funţionează, era mort, fară ton sau tensiune pe linia telefonică.

După măsurătorile făcute de mine, linia telefonică principală era întreruptă, iar la acea oră nu prea mai aveam cu cine vorbi, pentru că şi aghiotantul meu se dusese la culcare, iar centralistele de la deranjamente spuneau că ele nu înţeleg limba rusă, deşi răspundeau în engleză că nu pot/ace nimic până dimineaţă.

Imi încolţise în gând teama de a nu fi o mică diversiune, a unor prieteni de breaslă, care se găseau în zonă, cu misiuni numai de ei ştiute, deşi nu credeam că ar fi interesaţi de soarta lui Ceauşescu sau de convorbirile noastre secrete, dar mai ştii ce ochi şi urechi erau pe noi, că doar şi noi eram pe ei, când îi primeam la noi acasă.

Singura salvare era aghiotantul meu, care dormea la acea oră, am cerut prin şeful gărzii palatului să-l cheme urgent la mine. în mai puţin de o oră a venit şi a înţeles gravitatea întreruperii legăturii mele telefonice cu ţara.



va urma