CORĂBIILE TIMPULUI (34)

STEPHEN BAXTER

Bomba

Într-o clipită, lumina blândă a soarelui din Paleocen a fost alungată.
O strălucire purpuriu-vişinie cuprinse văzduhul de deasupra pânzei apei, iar peste mine se năpusti un sunet îngrozitor şi complex: fondul predominant îl constituia bubuitul unei explozii cumplite, însă peste el se suprapuneau un huruit şi un zgomot de sfărâmare şi de sfâşiere. Tot vacarmul era atenuat de cei câţiva inci de apă, dar, oricum, rămase atât de puternic, încât am fost nevoit să-mi acopăr urechile cu mâinile; am vrut să strig, şi bulele din aer ce îmi scăpară din gură îmi atinseră chipul.
Bubuitura iniţială se stinse, însă huruitul continuă multă vreme. În scurtă vreme am epuizat aerul din plămâni şi am fost silit să-mi ridic capul la suprafaţă. Am inspirat şi mi-am scuturat lichidul din ochi.

Zgomotul devenise extraordinar de pătrunzător. Lumina dinspre pădure era prea strălucitoare ca să pot privi în acea direcţie, dar am avut impresia că ochii mei orbiţi desluşesc o enormă minge de foc sângeriu, ce părea să se învolbureze în mijlocul pădurii, aidoma unei făpturi vii. Arborii fuseseră culcaţi la pământ ca nişte popice, pretutindeni în jurul acelei piruete de foc, iar imense frânturi din dipterocarp-ii rupţi erau ridicate şi aruncate prin aer cu o asemenea uşurinţă de parcă ar fi fost simple beţe de chibrit. Am văzut animalele ce năvăleau din pădure, fugind îngrozite din calea Vijeliei: o familie de Diatryma, cu penele răvăşite şi pârlite, se împletici către apă, urmată de un Pristichampus, un adult frumos, care izbea nisipul cu labele copitate.
Şi acum, mingea de foc păru să atace însăşi scoarţa pământului, ca şi cum s-ar fi îngropat în el. Din inima pădurii pustiite, erau azvârlite în înalturile cerului fuioare de vapori incandescenţi şi fragmente de rocă, la mare depărtare; toate erau, în mod evident, saturate cu carolinum, căci fiecare constituia un miez de energie încinsă şi mistuitoare. Parcă aş fi fost martor la naşterea unei familii de meteori.

Un incendiu uriaş, compact, izbucni în mijlocul junglei, ca răspuns la nimicitoarea torţă divină a carolinumului; văpăile se ridicară mult, la sute de picioare, zămislind un con de lumină agitată în epicentrul exploziei. Fumul şi cenuşa, înţesate cu bucăţi de resturi zburătoare, începură să se adune ca un nor prevestitor de furtună deasupra strălucirii. Şi, făcându-şi loc prin el aidoma unui pumn luminos, se vedea un pilastru de aburi supraîncălziţi, înălţându-se din craterul făcut de Bomba cu carolinum, un pilastru roşu, zămislit parcă de un vulcan miniatural.

Nebogipfel şi cu mine n-am putut decât să ne ghemuim sub apă, rămânând acolo cât de mult eram în stare, iar la răstimpuri, când trebuia să ieşim la suprafaţă pentru a respira, ne puneam braţele deasupra capetelor de teama şuvoiului de rămăşiţe arzânde ce cădeau.

În cele din urmă, după câteva ore, Nebogipfel decretă că era destul de sigur că ne puteam apropia de uscat.

Eram istovit, iar apa îmi îngreunase membrele. Faţa şi gâtul mă înţepau din pricina arsurilor, şi setea urla în mine. Însă chiar şi aşa am fost nevoit să-l car pe Morloc cea mai mare parte a drumului până la ţărm, fiindcă puţinele sale forţe secătuiseră cu multă vreme înainte de sfârşitul calvarului nostru.

Plaja aproape că nu mă mai ducea deloc cu gândul la locul blând în care adunasem scoici împreună cu Hilary, doar cu câteva ceasuri înainte. Nisipul era năpădit de resturi din pădure – în cea mai mare parte, crengi smulse şi fragmente din trunchiuri de copaci, unele dintre ele mocnind încă iar şiroaiele de nămol îşi croiau făgaşe prin suprafaţa crăpată. Dogoarea ce emana dinspre junglă era încă insuportabilă – incendiile izbucniseră în multe zone ale ei – şi înalta strălucire roşiatic-purpurie a coloanei de carolinum domina apele agitate. M-am împiedicat de un cadavru ars, un pui de Diatryma, am impresia, şi am găsit un petic de nisip relativ curat. Am îndepărtat pojghiţa de cenuşă care se aşternuse acolo şi l-am aşezat pe Morloc pe sol.
Am dat peste un pârâiaş şi mi-am făcut mâinile căuş pentru a lua apă. Lichidul era mâlos şi presărat cu funingine neagră – cursul fusese poluat de substanţa carbonizată a arborilor şi a animalelor, am conchis eu -, dar într-atât mă chinuia setea, încât n-am avut de ales şi am băut din el, cu sorbituri mari şi murdare.

— Ei bine, am spus. Vocea îmi devenise un croncănit din pricina fumului şi a eforturilor. Ce mai întorsătură a lucrurilor! Omul e prezent în Paleocen de mai puţin de un an... şi deja – iată!
Nebogipfel se zvârcolea. Încercă să-şi ducă braţele sub corp, însă de-abia izbuti să-şi înalţe chipul din nisip. Îşi pierduse masca, iar pleoapele enorme şi moi ale delicaţilor săi ochi erau încrustate cu fire de nisip. M-am simţit cuprins de o stranie tandreţe. Din nou, acest Morloc nefericit fusese silit să îndure dezastrul Războiului printre oameni – printre membrii propriei mele rase de doi bani – şi avusese de suferit ca atare.
La fel de blând de parcă aş fi ridicat un copil, l-am luat din nisip, l-am întors cu faţa în sus şi l-am aşezat în capul oaselor: picioarele sale atârnau ca nişte bucăţi de sfoară.
— Ia-o domol, amice, am zis eu. Acum eşti în siguranţă.
Capul său orb se răsuci către mine, şi din ochiul sănătos i se rostogoleau lacrimi imense. Murmură nişte silabe lichide.
— Ce? M-am aplecat ca să aud. Ce spui?
El trecu pe engleză.
— ...nu-i sigur...
— Ce?
— Aici nu suntem în siguranţă – deloc...
— Dar de ce? Incendiul nu poate să ajungă la noi.
— Nu incendiul... radiaţiile... Chiar şi după ce strălucirea a trecut... săptămâni sau luni, particulele radiante vor persista totuşi... radiaţiile vor pătrunde în piele... Nu-i un loc sigur.

I-am acoperit cu mâna obrazul subţire şi pergamentos, iar în acel moment – ars şi însetat peste poate – am avut senzaţia că voiam să scap de toate, să mă aşez pe plaja devastată, fără a mă mai gândi la incendii, Bombe şi particule radiante, să mă aşez şi să aştept ca Bezna Finală să mă învăluie. Dar unele rămăşiţe de vigoare se închegară în jurul preocupării mele pentru agitaţia vlăguită a Morlocului.
— Atunci, am spus eu, ne vom îndepărta de zona asta şi vom vedea dacă putem să găsim vreun sălaş în care să ne odihnim.
Fără a ţine seama de durerea din pielea crăpată de pe umeri şi de pe faţă, mi-am trecut braţele pe sub corpul lui lipsit de vlagă şi l-am ridicat.

Acum era către sfârşitul după-amiezii, iar lumina se pierdea din văzduhuri. După circa o milă, am ajuns suficient de departe de strălucirea centrală, astfel încât cerul nu mai era acoperit de fum. Totuşi, pilastrul stacojiu de deasupra craterului de carolinum aprindea bolta peste care se lăsa seara, aproape la fel de statornic ca şi proiectoarele Aldis ce iluminaseră Domul Londrei.

Am fost luat prin surprindere de un Pristichnmpus tânăr, care năvăli dinspre liziera pădurii. Gura alb-gălbuie a fiarei se căsca larg în vreme ce încerca să se răcorească, iar eu am văzut că îşi târa destul de greoi un picior din spate; părea aproape orb şi complet înfricoşat.

Crocodilul gigant trecu pe lângă noi împleticindu-se şi îşi continuă goana, ţipând într-un chip nepământesc.

Am simţit iarăşi nisipul curat sub picioarele mele desculţe şi mirosul sărat al mării, o boare ce începuse să-mi elimine din cap duhoarea de fum şi de cenuşă. Marea rămase calmă şi imobilă, cu suprafaţa uleioasă în lumina carolinumului, în ciuda deplinei nesăbuinţe a Umanităţii; mi-am îndreptat recunoştinţa către acea întindere răbdătoare – căci marea mă adăpostise la pieptul ei, cruţându-mi viaţa atunci când semenii mei se nimiciseră unii pe alţii.
Această reverie din mers mi-a fost întreruptă de un strigăt îndepărtat:
— Heeiii...
Venea plutind pe plajă şi, poate la un sfert de milă în faţa mea, am desluşit o siluetă care-şi agita braţele, îndreptându-se spre mine.
O clipă, am rămas pe loc, incapabil să mă mişc, deoarece bănuiesc că presupusesem, în vreun ungher morbid al sufletului, că toţi membrii Forţei Expediţionare Temporale fuseseră omorâţi de explozia atomică şi că Nebogipfel şi cu mine rămăseserăm încă o dată singuri în timp.

Celălalt ins era un militar care, în mod cert, se găsise suficient de departe de acţiune pentru a rămâne nevătămat, căci era îmbrăcat cu cămaşa standard de tercot în verdele junglei, cu pălăria din fetru de culoare verde-kaki şi pantalonii strânşi pe gleznă. Căra o mitralieră uşoară, cu cartuşiere din piele. Era înalt, tras prin inel şi cu părul roşcat. Îmi părea cunoscut. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care arătam eu: o sperietoare oribilă, îmi închipuiam, cu faţa şi părul înnegrite şi arse, cu ochii albi, numai în pantaloni şi purtând în braţe grămada neumană pe care o constituia Morlocul.

Soldatul îşi împinse pălăria pe spate.
— Urâtă belea, nu, domnule?
Avea accentul sacadat, teutonic, din Nord-Estul Angliei.
Mi-am adus aminte de el.
— Stubbins, aşa-i?
— Eu mi-s, domnule. Se întoarse şi arătă către plajă. M-am ocupat de cartografie pe-acolo. Mă aflam la şase-şapte mile depărtare când l-am văzut pe nemţălău venind pe deasupra apei. De îndată ce-am observat cum se ridică coloana aia uriaşă de flăcări – ei bine, am ştiut ce va să zică.
Se uită nesigur către amplasamentul taberei.
Mi-am schimbat greutatea de pe un picior pe altul, încercând să-mi ascund oboseala.
— Dar n-ar trebui să mă întorc la tabără, deocamdată. Focurile mai ard, iar Nebogipfel m-a avertizat în legătură cu emisiile de radiaţii.
— Cine?
Drept răspuns, l-am ridicat un pic pe Morloc.
— O, el!
Stubbins se scărpină în ceafă, şi firele scurte de păr de-acolo foşniră.
— Nu ai cum să-i ajuţi, Stubbins. Nu încă.
El oftă.
— Bine, domnule, atunci, cum trebuie să acţionăm?
— Cred că ar trebui să ne continuăm uşor drumul pe plajă şi să găsim undeva un adăpost pentru noapte. Mă aştept să nu avem probleme – mă îndoiesc că vreun animal din Paleocen va fi suficient de nesăbuit încât să se dea la oameni în noaptea asta, după toată grozăvia dar poate c-ar fi bine să aprindem un foc. Ai nişte chibrituri, Stubbins?
— Da, domnule. Se bătu peste buzunarul de la piept, iar acolo zornăi o cutie. Nu vă faceţi griji d-asta.
— N-o să-mi fac.
Mi-am reluat înaintarea domoală pe plajă, însă braţele mă dureau neobişnuit de rău, iar picioarele parcă îmi tremurau. Stubbins observă suferinţa mea şi, cu o bunătate mută, îşi atârnă mitraliera de spinarea sa lată şi îl luă pe Morlocul inconştient din mâinile mele. Era vânos şi nu îl socotea pe Nebogipfel o povară, se părea.
Am mers până ce am găsit un intrând potrivit în liziera pădurii şi ne-am făcut tabăra acolo pentru acea noapte.


Rezultatul exploziei

Dimineaţa se ivi neprihănită şi senină.
M-am trezit mai devreme decât Stubbins. Nebogipfel rămăsese inconştient. Am coborât pe plajă către malul mării. Soarele se ridicase de pe-acum deasupra întinderii de apă, iar văpaia sa începuse să se înteţească. Am auzit ţăcăniturile şi trilurile faunei din pădure, prinsă deja în preocupările ei mărunte, iar o formă netedă, de culoare neagră – am socotit că era un calcan – luneca prin apă la câteva sute de iarzi de ţărm.
În acele prime clipe ale noii zile, aveam senzaţia că lumea mea Paleocenică era la fel de viguroasă şi de netemătoare precum fusese înainte de sosirea lui Gibson şi a expediţiei lui. Însă pilastrul de foc purpuriu supura încă din rana centrală a pădurii, înălţându-se la o mie de picioare sau mai mult. Nişte bulgări de flăcări – fragmente de sol şi rocă topită – săreau din părţile laterale ale acelei coloane, urmând traiectorii parabolice strălucitoare, iar deasupra tuturor acestora, lenevea un nor de pulbere şi de vapori, în formă de ciupercă, având marginile ciuntite de acţiunea brizei.

Am luat un mic dejun încropit din apă şi pulpa unor nuci de palmier. Nebogipfel era abătut, slăbit, şi glasul îi părea un hârşâit. Ne sfătui pe mine şi pe Stubbins să nu ne întoarcem la amplasamentul taberei nimicite. Din tot ceea ce cunoşteam, afirmă el, era posibil ca noi trei să fi rămas singuri, aici în Paleocen, şi trebuia să ne gândim la supravieţuirea noastră pe viitor. Nebogipfel susţinu că era necesar să migrăm şi mai departe – la câteva mile, spuse el şi să ridicăm tabăra într-o zonă mai liniştită, ferită de pericolul emisiilor radioactive ale carolinumului.

Eu însă am citit în ochii lui Stubbins şi în adâncurile propriului meu suflet că acest plan de acţiune era cu neputinţă pentru amândoi.
— Eu mă întorc, rosti, în cele din urmă, Stubbins, cu o francheţe grosolană care birui respectul său înnăscut. Am auzit ce spuneţi, domnule, dar s-ar putea ca acolo să existe oameni care zac bolnavi şi sunt pe moarte. N-aş fi în stare să-i las.
Se răsuci spre mine, iar chipul său deschis şi cinstit era încruntat din pricina îngrijorării.
— Asta n-ar fi bine, nu-i aşa, domnule?
— Aşa-i, Stubbins, am zis. N-ar fi deloc bine.
Şi astfel, încă din zorii zilei, Stubbins şi cu mine am pornit înapoi de-a lungul plajei, în direcţia taberei devastate. Stubbins tot mai purta veşmintele de culoarea junglei, care supravieţuiseră zilei precedente aproape fără nicio stricăciune; eu, fireşte, eram îmbrăcat doar cu rămăşiţele pantalonilor kaki, pe care îi aveam în momentul exploziei. Pierdusem până şi ghetele, şi m-am simţit complet neechipat în clipa în care am plecat la drum. Nu deţineam alt material medical, în afară de mica trusă cu bandaje şi unguente pe care Stubbins o luase pentru propriul său uz. Am cules însă câteva nuci din palmieri, le-am golit de lapte şi le-am umplut cu apă dulce; purtam fiecare în jurul gâtului câte cinci-şase asemenea recipiente pe fire de liană şi am socotit că astfel am putea aduce ceva alinare victimelor exploziei pe care le mai găseam.

În aer se auzea un zgomot neîntrerupt, provocat de continua detonare lentă a Bombei; era un sunet neutru, ce făcea să vibreze pământul, ca urletul cascadelor. Nebogipfel ne pusese să făgăduim că nu ne vom apropia la mai puţin de o milă de zona centrală a exploziei, iar în momentul în care am ajuns în acea parte a plajei aflate, după cele mai bune estimări ale noastre, la o milă de epicentrul deflagraţiei, soarele se găsea în înaltul cerului. Deja stăteam în umbra acelui nor-ciupercă otrăvitor şi leneş, iar strălucirea purpuriu-stacojie a necontenitei explozii centrale era atât de violentă, încât proiecta o umbră în faţa mea, pe plajă.

Ne-am spălat picioarele în mare. Eu mi-am odihnit genunchii şi gambele, ce mă dureau, şi m-am bucurat de dogoarea Soarelui care îmi încălzea chipul. În mod ironic, ziua rămăsese frumoasă, cu văzduhul senin şi marea scăldată în lumină. Am observat că acţiunea fluxului reparase o mare parte dintre pagubele pricinuite plajei de strădaniile cele mai asidue ale oamenilor din ziua precedentă: scoicile erau din nou îngropate în nisipul acoperit cu funingine, iar în apele puţin adânci am văzut o broască ţestoasă ce se deplasa cât putea de repede, atât de aproape, încât mai că o puteam atinge.

Mă simţeam foarte bătrân şi nespus de obosit: nu-mi aflam deloc rostul aici, în zorii lumii.

Ne-am depărtat de plajă, către pădure. Am pătruns cu teamă în clarobscurul codrilor năruiţi. Plănuiserăm să dăm ocol prin pădure taberei, urmând un cerc cu raza de o milă. Geometria elementară era suficientă pentru a ne arăta că trebuia să parcurgem un drum de circa şase mile înainte de a ajunge iarăşi la adăpostul plajei, însă ştiam că urma să ne vină greu, dacă nu imposibil, să descriem un arc precis, şi mă aşteptam ca traversarea să fie considerabil mai lungă şi să ne ia câteva ceasuri bune.

Ne găseam deja atât de aproape de epicentrul exploziei, încât mulţi dintre copaci erau doborâţi la pământ sau frânţi – arbori nimiciţi într-o clipă, care, altminteri, ar fi rămas în picioare vreme de un secol şi am fost nevoiţi să ne căţărăm peste fragmentele carbonizate şi distruse ale trunchiurilor şi printre rămăşiţele pârjolite ale frunzişului pădurii. Ba, chiar şi acolo unde efectele primei explozii erau mai puţin bătătoare la ochi, am remarcat cicatrice ale furtunii de foc care transformase pâlcuri întregi de dipterocarp-i în aglomeraţii de buşteni arşi şi defoliaţi, aidoma unor enorme beţe de chibrit. Coroana junglei era foarte afectată, iar lumina zilei ce străbătea până la nivelul solului părea mult mai intensă decât aceea cu care mă obişnuisem. Totuşi, pădurea rămăsese un tărâm al umbrelor şi al semiobscurităţii, în timp ce strălucirea purpurie a acelei explozii mortale continua să arunce o lucoare bolnăvicioasă asupra rămăşiţelor carbonizate ale copacilor şi faunei.

Fapt deloc surprinzător, animalele şi plantele care supravieţuiseră – până şi insectele – fugiseră din pădurea distrusă, iar noi înaintam printr-o linişte stranie, întreruptă numai de foşnetele propriilor noştri paşi şi de suflul fierbinte şi constant al craterului Bombei.
În unele locuri, arborii prăbuşiţi erau încă suficient de fierbinţi pentru a fumega, sau chiar pentru a luci într-un roşu mocnit, şi, în curând, picioarele mele desculţe se băşicaseră şi se arseseră. Mi-am legat iarbă pe tălpi pentru a le proteja şi mi-am adus aminte cum făcusem acelaşi lucru în vreme ce-mi croiam drum prin codrul pe care îl incendiasem în anul 802701. De câteva ori, am dat peste hoitul vreunei sărmane vietăţi, prinse într-un dezastru dincolo de înţelegerea sa: în ciuda pârjolului, procesul de descompunere se desfăşura din plin, silindu-ne să îndurăm o miasmă a putreziciunii şi a morţii în timp ce mergeam. O dată am călcat în rămăşiţele lichefiate ale unei creaturi micuţe – un planetetherium, am impresia – iar bietul Stubbins a fost nevoit să mă aştepte până când, cu vociferări de scârbă, mi-am curăţat resturile de animal de pe talpa piciorului.

După circa o oră, am dat de o formă imobilă, gheboşată, pe solul pădurii. Duhoarea era aşa de pătrunzătoare, că am fost obligat să-mi duc ceea ce îmi mai rămăsese din batistă la nas. Trupul fusese atât de ars şi deformat, încât, la început, am crezut că reprezenta poate cadavrul vreunei fiare – o Diatryma tânără, poate -, dar apoi l-am auzit pe Stubbins scoţând o exclamaţie. Am păşit pe lângă el şi, de-acolo, am văzut, la capătul unui membru înnegrit, întins pe soi, o mână de femeie. Prin cine ştie ce întâmplare bizară, mâna era aproape neafectată de foc, iar degetele erau îndoite, ca în timpul somnului. Pe inelar scânteia un ineluş din aur.

Bietul Stubbins se îndepărtă şovăitor printre copaci şi l-am auzit vomitând. M-am simţit neghiob, neajutorat şi nefericit, stând acolo în pădurea nimicită, cu acele nuci cu apă legănându-se inutile de gâtul meu.
— Dacă totul este aşa, domnule? întrebă Stubbins. Ştiţi... aşa. Nu putea suporta să se uite la cadavru sau în direcţia lui. Dacă nu găsim pe nimeni în viaţă... dacă au pierit cu toţii, dacă s-a ales doar cenuşa de ei, exact aşa?
Mi-am aşezat o palmă pe umărul lui şi am căutat o tărie lăuntrică pe care nu o nutream.
— Dacă e cum zici, atunci ne vom întoarce pe plajă şi vom găsi o cale să supravieţuim, am rostit. O să ne dăm toată silinţa, asta o să facem, Stubbins. Însă nu trebuie să ne lăsăm bătuţi, prietene – de-abia am început căutarea.
Ochii îi erau albi, pe un chip la fel de tuciuriu ca hornurile sobelor.
— Nu, spuse el. Aveţi dreptate. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. O să facem tot ce este posibil... ce altceva putem? Dar...
— Da?
— Oh, nimic, făcu el şi începu să-şi îndrepte hainele, gata să continuăm.
N-a fost nevoie să-şi termine propoziţia ca să înţeleg ce ar fi vrut să spună! Dacă întreaga expediţie era spulberată, în afară de noi doi şi de Morloc, atunci, ştia Stubbins, noi trei aveam să rămânem până la moarte în colibele noastre de pe plajă. Iar apoi mareea urma să ne acopere oasele, şi cu asta-basta; puteam să ne considerăm norocoşi dacă lăsam în urmă vreo fosilă, pentru a fi găsită de vreun gospodar curios care avea să sape o grădină în Hampstead sau Kew, peste cincizeci de milioane de ani.

Era o perspectivă cenuşie, deşartă. Şi atunci oare ce însemna – ar fi vrut să ştie Stubbins – să ne dăm toată silinţa?
În liniştea sumbră, am părăsit cadavrul carbonizat al fetei şi am iuţit pasul.

Nu dispuneam de niciun mijloc de a estima timpul în pădure. Ziua părea lungă în acest prăpăd înfiorător, căci până şi Soarele părea să-şi fi întrerupt călătoria zilnică pe boltă, iar umbrele cioturilor rupte nu păreau nici să se scurteze, nici să-şi schimbe direcţia pe sol. În realitate însă trecuse, probabil, numai o oră când am auzit nişte trosnete răsunătoare ce se apropiau de noi din interiorul codrilor.
La început n-am reuşit să detectăm sursa zgomotului – în penumbră, ochii lui Stubbins, măriţi de frică, erau albi ca fildeşul – şi am aşteptat, ţinându-ne răsuflarea.
O siluetă se apropie de noi, închegându-se din umbrele calcinate, împleticindu-se şi izbindu-se de cioturile copacilor; era o siluetă micuţă, în mod clar suferindă, dar, fără îndoială, umană.

Am dat fuga spre ea cu sufletul la gură, fără a mai ţine seama de pământul uscat şi acoperit de scrum de sub picioare. Stubbins se afla lângă mine.
Era o femeie, dar cu chipul şi bustul atât de arse şi de înnegrite, încât nu am izbutit să o recunosc. Căzu în braţele noastre cu un suspin mormăit, de uşurare, parcă.
Stubbins o aşeză pe sol, cu capul rezemat de ciotul unui copac doborât. În timp ce lucra, şopti încurajări stângace: „Nu-ţi fie teamă – vei fi bine, o să am grijă de tine...” şi aşa mai departe, cu glasul întretăiat. Femeia încă mai purta rămăşiţele pârjolite ale cămăşii de tercot şi ale pantalonilor kaki, dar totul era înnegrit şi sfâşiat, iar pe mâini avea răni grave, mai ales pe partea de dedesubt a antebraţelor. Chipul îi era ars – pesemne că stătuse cu faţa spre explozie – însă în zona gurii şi a ochilor, am văzut eu, se aflau benzi de carne sănătoasă, ce rămăsese relativ neafectată. Am tras concluzia că îşi lipise mâinile de faţă când se produsese deflagraţia, vătămându-şi antebraţele, dar protejându-şi măcar o parte a figurii.
Acum, ea deschise ochii: erau de un albastru pătrunzător. Deschise apoi gura şi scoase un murmur de gâză; m-am aplecat mai aproape pentru a auzi, înăbuşindu-mi repulsia şi groaza pricinuite de resturile calcinate ale nasului şi urechilor ei.
— Apă. Pentru numele lui Dumnezeu, apă...
Era Hilary Bond.



va urma