Arsenalele din Isher (5)

A. E. Van Vogt

URMARĂ zile întregi în care convingerea că e vorba de o luptă personală între el şi magazinul de arme îl apăsa cumplit. Cu toate că nu-i era în drum, nu scăpa niciodată prilejul de a trece pe acolo spre serviciu, ca şi la întoarcere, oprindu-se de fiecare dată să stea de vorbă cu poliţistul Jor. În ziua a patra, acesta nu se mai afla acolo.

Fara aşteptă, mai întâi cu răbdare, apoi din curiozitate. În cele din urmă se duse la atelier şi telefona acasă la Jor. Nu-l găsi. După spusele soţiei ar fi trebuit să fie la magazinul de arme, pe care-l păzea. Fara şovăi. Avea de lucru până peste cap la atelier, dar pentru prima dată în viaţă îl copleşea sentimentul de vinovăţie faţă de clienţi, pe care-i neglija.

Afară, în stradă, văzu că se strânsese o mulţime imensă în faţa magazinului de arme. Se grăbi într-acolo. Un cunoscut îl salută cu vorbe agitate:
  — Fara, a fost ucis Jor!
  — Ucis!
Fara rămase nemişcat şi la început nici nu-i era prea clar gândul care-i trecea prin minte: "Satisfacţie! Da, da, acum până şi soldaţii trebuiau să acţioneze".
Vorbi rar:
  — Şi unde e cadavrul?
  — Înăuntru.
  — Adică vrei să spui că scârbele alea l-au ucis şi pe urmă i-au tras trupul înăuntru?
  — Nimeni nu a asistat la omor, spuse un oarecare, dar Jor a plecat şi n-a mai fost văzut în ultimele trei ore. Primarul a stabilit legătura prin teleecran cu magazinul, dar ăia de acolo susţin că habar n-au de nimic. Ei bine, n-o să scape ei chiar aşa uşor.  

Primarul s-a dus să telefoneze soldaţilor de la Ferd să aducă nişte arme de calibru mare.
  — Tunuri? Da, da, acesta va fi răspunsul şi fireşte că vor trebui să vină soldaţi, zise Fara, care în sinea Iui încuviinţă, fiind absolut convins că acum soldaţii imperiali nu vor mai avea nici o scuză să nu acţioneze.
Începu să spună ceva despre ceea ce ar întreprinde Împărăteasa dacă ar descoperi că un bărbat şi-a pierdut viaţa deoarece soldaţii nu şi-au făcut datoria, dar vorbele lui fură acoperite de nişte strigăte:
  — Vine primarul! Ei, domnule primar, când sosesc tunurile atomice?
Cam aceleaşi întrebări dominau mulţimea, când ateriza uşor autoavionul primarului. Probabil că unele ajunseseră şi la el, căci se ridicase în carlingă şi întinse mâna cerând să se facă tăcere. Spre uimirea lui Fara, rotofeiul îşi aţinti ochii acuzatori asupra lui. Se uită în jur, dar constată că e aproape singur; restul mulţimii se înghesuise înainte. Fara clătină din cap, nedumerit de acea privire severă, şi apoi tresări când primarul Dale întinse degetul către el spunând cu tremur în glas:
  — Iată omul răspunzător de necazurile care s-au abătut asupra noastră. Păşeşte înainte, Fara Clark, şi arată-te, să te vadă toată lumea. Acţiunea ta a costat oraşul nostru şapte sute de unităţi monetare pe care nu prea ne dădea mâna să le cheltuim.

Fara nu era în stare să se mişte ori să vorbească pentru a-şi salva viaţa. Primarul continuă pe un ton de auto-compătimire.
  — Cu toţii ştim de mult că n-a fost înţelept să ne amestecăm în treaba aceasta cu magazinele de arme. Atâta vreme cât guvernul imperial le lasă în pace, ce drept avem noi să înfiinţăm gărzi ori să acţionăm împotriva lor? Asta am gândit eu de la început, dar omul ăsta... acest..., acest Fara Clark ne-a tot pisat, silindu-ne să acţionăm împotriva voinţei noastre, aşa că acum va trebui să achităm o notă de plată de şapte sute de unităţi monetare şi...
După o scurtă întrerupere, spuse:
  — Mă tem că trebuie să fiu mai concis. Când am chemat garnizoana, comandantul a râs, convins fiind că Jor va apărea. Tocmai întrerupsesem legătura cu el când am primit o solicitare de fonduri din partea lui Jor. Se află pe Marte.
Primarul aşteptă o vreme să se potolească strigătele de uimire, apoi spuse:
  — Îi vor trebui patru săptămâni să se întoarcă pe o navă şi noi va trebui să acoperim costul călătoriei, iar de vină este numai Fara Clark.
Şocul trecu. Fara rămase ţeapăn şi rece, cu mintea încordată. În cele din urmă rosti nişte vorbe usturătoare:
  — Va să zică, voi renunţaţi şi încercaţi să daţi toată vina pe mine. Ei bine, eu vă spun că sunteţi cu toţii nişte proşti.

Când dădu să plece, îl auzi pe primarul Dale spunând că situaţia nu e total pierdută. Aflase că magazinul de arme s-a înfiinţat la Glay pentru că satul este situat la distanţă egală de patru oraşe, iar magazinul încearcă să stabilească cu ele legături de afaceri rentabile. Asta o să însemne mai mulţi turişti şi toate serviciile şi comerţul aferente pentru magazinele şi atelierele săteşti.
Fara nu mai auzi nimic. Se întoarse în atelierul lui, cu capul sus. Mai prinse vreo două fluierături şi strigăte batjocoritoare din partea gloatei, dar nu le băgă în seamă. Pe măsură ce zilele treceau, Fara înţelese că pe cei de la magazinul de arme nu-i interesează persoana lui, ceea ce i se păru foarte grav. Erau superiori, distanţi, de neînvins.
Fara nu se duse la staţia expresului pentru a asista la întoarcerea lui Jor. După câte auzise, Consiliul se hotărâse să-i ceară compensaţii pentru jumătate din costul călătoriei, ameninţându-l că dacă se împo­triveşte îşi va pierde slujba. În seara care urmă întoarcerii lui Jor, Fara se strecură până la locuinţa poliţistului şi-i înmână o sută şapte­zeci şi cinci de unităţi monetare. Porni spre casă cu conştiinţa împă­cată.
A treia zi după aceste întâmplări, uşa atelierului său se deschise cu zgomot şi intră un bărbat. Fara se încruntă când văzu cine e: Castler, un pierde-vară de prin oraş. Rânjea cu gura până la urechi:
— Ia ascultă Fara, eu zic că poate chestia asta n-o să te lase rece. Azi a ieşit cineva din magazinul ăla de arme.
Fara se concentra intenţionat asupra bieletei pe care o strângea cu un şurub la placa de bază a motorului atomic pe care-l repara. Aşteptă o vreme, din ce în ce mai enervat că individul nu-i oferă de bunăvoie şi alte informaţii. O curiozitate crescândă îl făcu până la urmă să mormăie ţâfnos:
— Şi presupun că poliţaiul l-a luat imediat pe sus, nu?
De fapt nu presupunea câtuşi de puţin una ca asta, dar, oricum, găsise un mijloc de a deschide conversaţia.
— Nu era bărbat, ci fată.
Fara încruntă din sprâncene. Nu-l încânta ideea de a face necazuri unor femei. Dar ce şmecheri erau şi afurisiţii ăştia! Auzi, domnule, să folosească o fată, exact aşa cum recurseseră la serviciile unui bătrân ca vânzător. O viclenie care merita să fie împinsă la eşec; fata era probabil vreo fleandură, care trebuia tratată brutal. Fara spuse cu asprime:
— Ei şi ce s-a întâmplat?
— Păi e p-afară, şi înfiptă nevoie-mare. Destul de mişto, altfel.
— Şi s-a luat vreo măsură?
— Aş, de unde! I s-a spus curcanului, dar ăla susţine că n-are nici un chef să fie ţinut încă o lună sau două departe de familie şi pe deasupra să mai şi plătească costul vreunei călătorii de la o stea la alta.
Fara rămase o clipă cufundat în meditaţie. Când deschise, în cele din urmă, gura, glasul îi tremura de o furie abia stăpânită:
— Va să zică îi lasă să scape uşor. Foarte deşteaptă treabă. Adică ei nu-şi dau seama că nu trebuie să cedeze nici o palmă de teren în faţa acestor... acestor delincvenţi? E ca şi cum ai privi cu ochi buni păcatul.
Privind pe furiş, Fara observă un rânjet pe chipul vizitatorului. Atunci, îi trecu prin minte că individul se bucură de furia lui. Şi mai sugera ceva rânjetul ăla — nişte cunoştinţe tainice. Îl înfruntă pe pierde-vară:
— Bineînţeles, păcatele nu sunt lucruri care să te deranjeze prea tare.
— A, zise nonşalant individul, când în viaţă primeşti şuturi în fund de peste tot, începi s-o laşi mai moale. De pildă, când o s-o cunoşti mai bine pe fata aia, mai mult ca sigur că şi tu o să vezi că toţi avem ceva bun în noi.
Nu atât cuvintele, cât tonul acela din care reieşea că "eu le ştiu pe toate" îl făcu pe Fara să izbucnească:
— Ce vrei să spui cu asta "când o s-o cunoşti mai bine pe fată"? Nici nu vreau să vorbesc cu o obrăznicătură dintr-alea.
— Mde, omul nu are întotdeauna de ales, zise interlocutorul, cu o detaşare extraordinară. Mai ales dacă o aduci acasă.
— Dacă o aduc acasă, pe cine? Cine s-o aducă acasă? se enervă şi mai tare Fara. Ascultă Castler, tu...
Dar se opri. Simţea o greutate cumplită în stomac. Parcă întreg corpul îi era doborât de ea.
— Adică vrei să spui...
— Vreau să spun, replică rânjind greţos de triumfător Castler, că băieţii nu lasă o ţipă de excepţie ca ea să rămână singurică, singurică. Şi, bineînţeles, băiatul ăla al tău a fost primul care i-a vorbit.
Şi apoi încheie.
— Acum merg mână în mână pe Second Avenue şi vin încoace.
— Ieşi afară, urlă Fara. Şi să nu te mai prind că râzi de mine. Afară!
Fara rămase încremenit o vreme. Apoi ieşi în stradă. Momentul cel mai potrivit pentru a pune capăt unor asemenea lucruri sosise!
Nu avea un plan foarte limpede, ci doar hotărârea de a sista o situaţie imposibilă. Totul se amesteca cu ura lui împotriva lui Cayle. Cum naiba a putut să aibă un fiu atât de nemernic tocmai el care-şi plătea întotdeauna datoriile şi muncea din răsputeri, încercând să ducă o viaţă decentă şi să corespundă etaloanelor celor mai înalte ale împărătesei? "Şi acum, poftim! Cayle umblă cu fata asta de la magazinul de arme care s-a lăsat agăţată. Iată-i dând colţul."
Când ajunseră în dreptul lui, fata tocmai spunea:
— Ai o idee greşită în ceea ce ne priveşte. O persoană ca tine nu poate căpăta o slujbă în organizaţia noastră. Tu aparţii Serviciului imperial, care foloseşte băieţi chipeşi şi ambiţioşi.
Fara era prea concentrat asupra altor lucruri ca să prindă înţelesul cuvintelor ei. Strigă cu asprime:
— Cayle!
Cei doi întoarseră capul. Cayle, cu calmul măsurat al unui tânăr care a străbătut un drum lung până a ajuns să-şi oţelească nervii, fata, mai iute, dar plină de demnitate.
Simţea că furia lui este atotdistrugătoare, dar emoţiile violente puseră capăt acestui gând chiar în clipa în care se ivi. Cu glasul îngroşat de enervare spuse:
— Cayle, du-te imediat acasă!
Îşi dădu seama că fata, cu ochii ei stranii, gri-verzui, îl priveşte cu multă curiozitate. "N-are pic de ruşine", gândi el, aproape violent. Cayle, vizibil tulburat, se întoarse spre fată şi-i spuse:
— Ăsta-i babalâcul care a dat în mintea copiilor şi cu care trebuie să mă lupt. Din fericire, ne vedem foarte rar. Nici măcar nu mâncăm la aceeaşi masă. Ce părere ai despre el?
Fata zâmbi impersonal;
— A, îl cunoaştem pe Fara Clark. Este bastionul împărătesei la Glay.
— Da, ricana băiatul. Normal să fi auzit de el. Crede că trăim în cer şi că Împărăteasa este o putere divină. Mai rău decât atât, n-are nici o şansă ca cineva să-i şteargă de pe faţă aerul ăsta demodat.
Cei doi se îndepărtară, în timp ce Fara rămase locului. Amploarea celor întâmplate făcu să i se scurgă furia din cap, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Înţelesese, în fine, că a făcut o greşeală, dar nu ştia pe deplin în ce consta aceasta. De multă vreme, de când Cayle refuzase să lucreze în atelierul lui, simţise cum înţelegerea acestui fapt atinsese un punct culminant.
Toată ziua, în atelier, încercă să-şi alunge acest gând obsedant şi să insiste asupra ideii: "Oare toate astea vor merge mai departe ca şi până acum? Să stea cu Cayle în aceeaşi casă, fără măcar să se uite unul la altul când se întâlnesc, să se culce la ore diferite, să se scoale Fara la 6,30, iar Cayle la amiază? Oare va fi aşa în fiecare zi şi în toţi anii care vor urma?"
Creel, care îl aştepta acasă, îi comunică:
— Fara, doreşte să-i împrumuţi cinci sute de unităţi monetare ca să se poată duce în Oraşul Imperial.
Fara încuviinţă din cap fără o vorbă. A doua zi dimineaţă, îi dădu banii lui Creel, care îi duse lui Cayle în dormitor. Ieşi peste un minut:
— A zis să-ţi spân la revedere.
Când Fara se întoarse acasă, în seara respectivă, Cayle plecase.



va urma