prostii

Șișu Ploeșteanu Doria

când am plecat nu-mi eram de-ajuns

o parte am rămas în copaci

în apa de munte și-n pietrele peste care treceam verile

le acopeream cu țipete și urlam

pooot să urluuu, heeeei, urluuuu, măăăă...

dar nici ecoul nu-mi răspundea

bunica aduna mereu câte ceva

aveam grijă să o întreb prostii

să-i fur merele de sub pernă

mă întindeam în praful satului

și priveam apele din capătul depărtării

număram lătratul câinilor

îl împărțeam norilor-puf dându-le câte un nume

bau, hau, zau, rau, dau, ram, tam...

apoi am fugit cu avionul

spre soarele ăsta nordic și rece

că nici nu-i mai cer o vară măcar

să-mi simt tălpile reci pământului

să-i botez norii ăștia negri

adulți și reci precum tăblia de la intrarea în insulă