Agatha Christie
În prezenţa maiestuoasă a doamnei Bishop, îmbrăcată în negru, Hercule Poirot părea umil şi insignifiant.
S-o tragi de limbă pe doamna Bishop nu era o problemă uşoară. Căci doamna Bishop, o persoană cu vederi şi obiceiuri conservatoare, îi dezaproba puternic pe străini. Şi era clar că Hercule Poirot trebuia să fi fost străin. Răspunsurile ei erau îngheţate şi îl privea cu rezervă şi neîncredere.
Prezentarea pe care i-o făcuse doctorul Lord nu îndulcise prea mult situaţia.
— Sunt convinsă că doctorul e un om foarte deştept şi bine intenţionat, spuse ea, după plecarea acestuia. Doctorul Ransome, predecesorul lui, a stat aici mulţi ani.
Cu alte cuvinte, doctorul Ransome prezenta încredere, ca unul care ştia să se poarte conform obiceiurilor locului. Doctorul Lord, un tânăr cu caş la gură, un parvenit care luase locul doctorului Ransome, avusese o singură recomandare: „sclipitor de deştept” în meseria lui.
Întreaga atitudine a doamnei Bishpp părea să spună că a fi „sclipitor de deştept” nu-i de ajuns!
Hercule Poirot era convingător şi abil. Dar cum şarmul nu era atât de irezistibil, doamna Bishop rămase semeaţă şi implacabilă.
Moartea doamnei Welman produsese multă tristeţe. Fusese foarte respectată în împrejurimi. Arestarea domnişoarei Carlisle era „nefericită” şi, de bună seamă, reprezenta rezultatul „acestor noi metode pripite ale poliţiei”. Părerile doamnei Bishop despre moartea doamnei Welman erau extrem de vagi. Mai mult de „N-aş putea spune”, nu puteai să scoţi de la ea.
Hercule Poirot îşi jucă ultima carte, îşi trecu în revistă, cu o mândrie naivă, vizita recentă la Sandringham. Vorbi cu admiraţie de graţioasa şi încântătoarea simplitate a regalităţii.
Doamna Bishop, care urmărea, zilnic, în buletinele curţii regale, fiecare mişcare a persoanelor regale, fu învinsă. În definitiv, dacă Ei trimiseseră după Hercule Poirot... Ei bine, natural, asta era cu Totul Altceva. Străin sau nestrăin, cine era ea, Emma Bishop, ca să se pună de-a curmezişul voinţei Regalităţii?
De îndată, ea şi Hercule Poirot se angajară într-o plăcută conversaţie pe o temă cu adevărat interesantă – nici mai mult, nici mai puţin decât alegerea unui soţ potrivit pentru Prinţesa Elizabeth.
Eliminând, in final, toţi candidaţii posibili ca Nefiind Destul De Buni, conversaţia reveni la sfere mai puţin înalte.
Poirot remarcă sentenţios:
— Căsătoria, vai, e presărată cu primejdii şi capcane!
Doamna Bishop spuse:
— Da, chiar aşa... cu scârbosul ăsta de divorţ zise, aproape ca şi cum ar fi vorbit de o boală contagioasă precum pojarul.
— Îmi închipui că doamna Welman era nerăbdătoare să-şi vadă nepoata convenabil aranjată la casa ei, înainte de a muri.
Doamna Bishop îşi plecă fruntea.
— Da, chiar aşa. Logodna dintre domnişoara Elinor şi domnul Roderick a fost o mare uşurare pentru ea. Era lucrul pe care îl sperase întotdeauna.
Poirot se aventură:
— Logodna asta a fost anunţată parţial din dorinţa de a-i face pe plac?
— Oh, nu, n-aş spune asta, domnule Poirot. Domnişoara Elinor a ţinut, întotdeauna, la domnul Roddy... Domnişoara Elinor are o fire foarte loială şi devotată.
Poirot îngână:
— Şi el?
Doamna Bishop rosti sobru:
— Domnul Roderick îi era devotat domnişoarei Elinor.
— Totuşi, din câte ştiu, logodna a fost ruptă.
Obrajii doamnei Bishop se colorară.
— Datorită uneltirilor şerpilor din iarbă, domnule Poirot.
— Zău?
Cu chipul şi mai roşu, doamna Bishop explica:
— Domnule Poirot, în ţara asta, există o anumită Decenţă în faţa Morţilor. Dar tânăra aceea, domnule Poirot, a acţionat cu Viclenie în Uneltirile ei.
Poirot o privi o clipă gânditor.
— Mă surprindeţi. Mi s-a dat de înţeles că era o fată foarte simplă şi modestă.
Bărbia doamnei Bishop tremură uşor.
— Era Şmecheră, domnule Poirot. Lumea era Moartă după ea. Sora aceea, Hopkins, de exemplu. Da, la fel si biata mea stăpână!
Poirot clătină din cap compătimitor şi plescăi uşor.
— Da, chiar aşa, spuse doamna Bishop, încurajată de plescăitul lui. Sărmana de ea era slabă, iar tânăra aceea S-a Strecurat pe sub pielea ei şi i-a câştigat încrederea. Ea ştia care era punctul slab. Întotdeauna stătea prin preajmă, îi citea, îi punea flori proaspete. Mary în sus, Mary în jos, „Unde e Mary?”... tot timpul! Şi apoi banii pe care i-a cheltuit pentru ea! Şcoli scumpe, case rafinate peste hotare... pentru o fată care nu era decât fiica lui Gerrard! El n-o iubea, s-o ştiţi de la mine! Mereu îşi bătea joc de aerele ei de Doamnă Subţire. I se suise la cap, asta era!
De data această, Poirot clătină din cap şi rosti îndurerat:
— Vai, vai...
— Şi apoi, felul în care L-a Atras pe domnul Roddyl El era prea cinstit s-o vadă cum ERA. Iar domnişoara Elinor, o tânără cu o inimă atât de curată, fireşte că nu şi-a dat seama ce se Petrecea. Dar Bărbaţii sunt toţi o apă şi-un pământ: îi prinzi uşor daca-i flatezi şi ai un chip drăguţ!
Poirot oftă.
— Avea, bănuiesc, admiratori din categoria ei sociala? întrebă el.
— Fireşte că avea. Era fiul lui Rufus Bigland, Ted... unul dintre cei mai drăguţi băieţi din câţi există. Dar, oh, nu, doamna noastră subţire era prea bună pentru el! Nu pot să suport atâtea ifose şi mofturi!
— Purtarea ei faţă de el nu l-a supărat?
— Ba da. A acuzat-o că îl iubeşte pe domnul Roddy. Nu-l condamn că a fost revoltat!
— Nici eu, spuse Poirot. Sunteţi o persoană foarte interesantă, doamnă Bishop. Faceţi parte dintre acei oameni, care au darul de a descrie cu precizie un caracter, în câteva cuvinte, în sfârşit, am o imagine clară a lui Mary Gerrard.
— Reţineţi, spuse doamna Bishop, n-am spus o vorbă împotriva fetei! N-aş putea face una ca asta... când e în mormânt. Dar nu există dubiu că a provocat o mulţime de necazuri!
Poirot murmură:
— Mă întreb, cum s-ar fi sfârşit totul?
— Asta spun şi eu! Aflaţi de la mine, domnule Poirot, că, dacă draga mea stăpână n-ar fi murit – atunci a fost un şoc îngrozitor, însă acum îmi dau seama că Cerul s-a îndurat de ea – nu ştiu cum puteau să se sfârşească toate acestea!
— Adică?
Doamna Bishop rosti solemnă:
— Am văzut multe la viaţa mea ca să mă mai mire ceva. Bătrânul colonel Randolph a murit, lăsându-şi până şi ultimul bănuţ unei gâsculiţe din Eastbourne, în detrimentul sărmanei sale soţii... Bătrâna doamnă Dacres i-a lăsat toată averea organistului bisericii – unul din tinerii ăia cu părul lung… şi avea fii şi fiice căsătoriţi.
Poirot spuse:
— Din câte înţeleg, vreţi să spuneţi că doamna Welman şi-ar fi putut lăsa toată averea lui Mary Gerrard?
— Nu m-ar fi surprins! Asta urmărea tânăra, n-am nici o îndoială. Şi dacă e să mai spun ceva, aflaţi că doamna Welman era gata să-mi ia capul, deşi lucram la ea de aproape douăzeci de ani. Lumea e nerecunoscătoare, domnule Poirot. Încerci să-ţi faci datoria şi nici măcar nu eşti apreciat.
— Vai, cât e de adevărat! spuse Poirot.
— Dar Răutatea nu triumfă întotdeauna.
Poirot spuse:
— Adevărat. Mary Gerrard e moartă...
— O judecă Cel de Sus, nu trebuie s-o judecăm noi.
Poirot mormăi dus pe gânduri:
— Împrejurările morţii ei par foarte ciudate... inexplicabile.
— Poliţia asta cu metodele ei noi! exclamă doamna Bishop. E posibil ca fată de neam bun, bine crescută ca domnişoara Elinor să otrăvească pe cineva? Şi au încercat să mă bage şi pe mine în treaba asta, insinuând că eu am spus că purtarea ei era ciudată!
— Şi nu era ciudată?
— De ce ar fi fost? Domnişoara Elinor e o tânără cu simţire. Urma să trieze lucrurile mătuşii ei..., o treabă foarte dureroasă.
Poirot dădu din cap cu înţelegere. Spuse:
— I-ar fi fost mult mai uşor, dacă aţi fi însoţit-o.
— Ana vrut s-o însoţesc, domnule Poirot, dar mi-a retezat-o. Oh, ei bine, domnişoara Elinor a fost, întotdeauna, o fată foarte mândră şi rezervată. Totuşi, aş vrea să mă fi dus cu ea.
— Nu v-aţi gândit s-o urmaţi la Hunterbury?
Doamna Bishop clătină din cap cu demnitate.
— Nu merg unde nu sunt dorită, domnule Poirot.
Poirot păru ruşinat, îngână:
— În plus, nu mă îndoiesc că aveaţi lucruri importante de făcut în dimineaţa aceea.
— Era o zi foarte călduroasă, ţin minte. Mare zăpuşeală. Oftă. Mă duceam la cimitir să pun câteva flori pe mormântul doamnei Welman, în semn de respect, şi a trebuit să rămân să mă odihnesc acolo mult timp. Eram terminată de căldură. Am întârziat la masă şi sora mea a fost foarte neliniştită când a văzut Starea în care eram! Mi-a spus că n-ar fi trebuit să fac aşa ceva într-o zi ca aceea.
Poirot o privi cu admiraţie. Spuse:
— Vă invidiez, doamnă Bishop. E cu adevărat grozav să n-ai ce să-ţi reproşezi la moartea cuiva. Îmi închipui că domnul Roderick Welman îşi face procese de conştiinţă că nu a intrat s-o vadă pe mătuşa lui, în noaptea aceea, deşi, normal, nu avea de unde să ştie că o să-şi dea duhul atât de curând.
— Oh, dar greşiţi foarte tare, domnule Poirot. Pot să vă spun că domnul Roddy a intrat în camera mătuşii sale. Am auzit-o coborând pe sora aceea şi m-am gândit că poate ar fi bine să mă duc să văd dacă stăpâna nu are nevoie de ceva, căci ştiu eu cum sunt sorele: stau veşnic la taclale cu servitoarele jos, la parter, şi se supără foc dacă le ceri ceva. Nu că sora Hopkins ar fi fost tot atât de rea ca cealaltă, irlandeza cu părul roşu. Aia mereu bombănea şi crea probleme. Dar, cum spuneam, m-am gândit să mă duc doar să văd dacă totul e în regulă, şi atunci l-am observat pe domnul Roddy strecurându-se în camera mătuşii lui. Nu ştiu dacă ea l-a recunoscut sau nu, dar, în tot cazul, el nu are nimic să-şi reproşeze!
Poirot spuse:
— Mă bucur. E o fire destul de nervoasă.
— E doar niţel firav, întotdeauna a fost.
— Doamnă Bishop, e clar că dumneavoastră sunteţi o femeie cu mult discernământ. Am un mare respect pentru judecata dumneavoastră. Care credeţi că e adevărul în privinţa morţii lui Mary Gerrard?
Doamna Bishop pufni.
— Aş spune că e destul de limpede! Unul din borcanele alea scârboase cu pastă ale lui Abbott. Le ţine în rafturi luni întregi! Verişoara mea de-a doua s-a îmbolnăvit şi mai să moară dintr-o conservă de crab!
Poirot obiectă:
— Dar morfina găsită în cadavru?
Doamna Bishop rosti semeaţă:
— Eu nu ştiu nimic de morfină! Ştiu cum sunt doctorii: Spune-le să vă caute de ceva şi vor găsi! Pasta de peşte alterată nu e destul de bună pentru ei!
— Nu credeţi ca ar fi posibil să se fi sinucis?
— Ea? Doamna Bishop pufni. Categoric nu. Nu-şi pusese în cap să se mărite cu domnul Roddy? Uite cine sa se sinucidă!
Capitolul V
Fiind sâmbătă, Hercule Poirot îl găsi pe Ted Bigland la ferma tatălui său.
Nu era prea dificil să-l faci pe Ted Bigland să vorbească. Părea că ocazia era binevenită... ca şi cum ar fi fost o uşurare.
Spuse gânditor:
— Aşadar, încercaţi să descoperiţi cine a omorât-o pe Mary? E un mare mister…
— Prin urmare, nu crezi că a omorât-o domnişoara Carlisle?
Ted Bigland se încruntă... o încruntare nedumerită, aproape copilărească. Spuse încetişor:
— Domnişoara Elinor e o doamnă. E blândă... ei bine, nu ţi-o poţi imagina făcând aşa ceva... ceva violent, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. La urma urmelor, e improbabil, nu-i aşa, domnule, ca o doamnă tânără şi drăguţă să facă lucruri de genul ăsta?
Hercule Poirot dădu din cap, într-un fel contemplativ.
— Da, e improbabil... Dar când se ajunge la gelozie... Se opri, urmărindu-l pe flăcăul arătos din faţa sa.
Ted Bigland spuse:
— Gelozie? Ştiu că se întâmplă şi aşa; dar, de regulă, băutura şi aţâţarea îi fac pe un tip să vadă roşu în faţa ochilor şi să fie cuprins de amoc. Domnişoara Elinor... o doamnă atât de drăguţă şi liniştită...
— Dar Mary Gerrard a murit... şi n-a murit de moarte naturală. Ai vreo idee... poţi să-mi spui ceva care să mă ajute să descopăr... cine a omorât-o pe Mary Gerrard?
Celălalt clătină încetişor din cap. Spuse:
— Nu mi se pare drept, nu mi se pare posibil ca cineva s-o fi omorât pe Mary. Ea era... era ca o floare...
Şi brusc, într-o fulgerare de-o clipă, Hercule Poirot avu o nouă imagine a fetei moarte... În glasul acela optimist, ţărănesc, Mary trăia şi strălucea iarăşi. „Era ca o floare...”
Era un neaşteptat şi pregnant sentiment de pierdere, de ceva gingaş, definitiv distrus...
În mintea lui se succedau afirmaţie după afirmaţie. Cea a lui Peter Lord: „Era o copilă drăguţă”. Cea a sorei Hopkins: „Ar fi putut ajunge pe ecran într-o zi”. Cea veninoasă a doamnei Bishop: Nu suport ifosele şi mofturile. Şi acum, ultima, dându-le la o parte pe toate celelalte, liniştita afirmaţie: „Era ca o floare”.
Spuse:
— Dar, atunci...?
Îşi înălţase braţele într-un gest larg, disperat. Ted Bigland dădu din cap. Ochii săi aveau încă privirea oarbă, ceţoasă a unui animal rănit.
— Ştiu, domnule. Ştiu că ce ziceţi e adevărat. N-a murit de moarte naturală. Însă mă întrebam..!
Se opri. Poirot spuse:
— Ce?
Ted Bigland rosti încetişor:
— Mă întrebam dacă, cumva, n-ar fi putut fi un accident.
— Un accident? Dar ce fel de accident?
— Ştiu, domnule. Ştiu. Asta sună ca ceva lipsit de sens. Dar mă tot gândesc, şi iar mă gândesc, şi mi se pare că aşa trebuie să fi fost. Ceva neintenţionat, sau pur şi simplu o greşeală. Doar... ei bine, un accident!
Se uită rugător la Hercule Poirot, stingherit de propria sa lipsă de elocvenţă.
Poirot rămase tăcut câteva clipe. Părea să reflecteze.
— E interesant ca simţi asta.
Ted Bigland spuse dezaprobator:
— Poate pentru dumneavoastră nu are nici un sens, domnule. Cu mintea mea, nu înţeleg nici cum, nici de ce s-a întâmplat. Eu doar simt.
— Sentimentul e uneori un ghid important, reflectă Poirot. Mă vei scuza, sper, dacă ating un punct dureros, dar dumneata ai ţinut mult la Mary Gerrard, nu-i aşa?
Chipul bronzat se întunecă şi mai tare. Ted spuse simplu:
— Socotesc că toţi de pe aici ştiu asta.
— Vroiai să te însori cu ea?
— Da…
— Dar ea... nu vroia?
Cu o urmă de supărare strunită, Ted spuse:
— Lumea e bine intenţionată, însă n-ar trebui să strice viaţa celorlalţi, amestecându-se. Toată învăţătura aia şi plecatu’ peste hotare! Astea au schimbat-o pe Mary. Nu vreau să spun că au făcut din Mary o răsfăţată sau o încrezută... Ea nu era aşa. Dar... .toate astea au zăpăcit-o! Nu mai ştia ce-i cu ea. Era... ei bine, ca s-o spun p-a dreaptă... prea bună pentru mine; totuşi, nu destul de bună pentru un gentleman adevărat ca domnul Welman.
Urmărindu-l, Poirot spuse:
— Nu-ţi place domnul Welman?
Ted Bigland răspunse cu o violenţă naturală:
— De ce dracu mi-ar plăcea? Domnul Welman e în regulă. N-am nimic cu el. Nu prea e ceea ce numesc eu bărbat! Aş putea să-l apuc şi să-l frâng în două. Are minte, cred... Dar asta nu-ţi e de prea mare folos când ţi se strică maşina, de pildă. Poţi cunoaşte principiul după care merge o maşină, dar asta nu te opreşte să fii neajutorat ca un bebeluş când e vorba să-i scoţi bujia şi s-o cureţi.
— De bună seamă, lucrezi la un garaj?
— Da, la cel al lui Henderson, jos la şosea.
— Erai acolo în dimineaţa când... când s-a întâmplat?
— Da, testam maşina unui domn. Avea undeva o hibă şi nu puteam s-o localizez. Am dat o tură primprejur. Acum, când mă gândesc la ziua aceea, mi se pare ciudat că s-a putut întâmpla o tragedie. Era o zi minunată; caprifoiul încă mai înflorea... Lui Mary îi plăcea caprifoiul. Îl aduna în buchete, înainte de plecarea ei în străinătate...
Din nou apăru pe chipul său mirarea aceea încurcată, copilărească.
Hercule Poirot rămase tăcut.
Ted Bigland îşi reveni din transă, tresărind.
— Îmi pare rău, domnule, uitaţi ce am spus despre domnul Welman. Eram supărat... din cauză că-i dădea târcoale lui Mary. Trebuia s-o lase în pacd. Ea nu era de el...
Poirot întrebă:
— Crezi că ţinea la el?
Ted Bigland se încruntă din nou.
— Eu nu... nu ştiu precis. S-ar putea să fi ţinut. N-aş putea spune.
— Mai era vreun bărbat în viaţa ei? Unul pe care să-l fi cunoscut în străinătate, de exemplu?
— N-aş putea jura, domnule. Ea nu a pomenit de nici unul.
— Vreun duşman... aici, în Maidensford?
— Adică cineva care s-o fi omorât? Clătină din cap. Nimeni nu o cunoştea foarte bine. Dar toţi o plăceau.
Poirot întreba:
— O plăcea şi menajera de la Hunterbury, doamna Bishop?
— Oh, aici e vorba de ciudă! Bătrânei nu-i plăcea că doamna Welman o iubea atât de mult pe Mary.
— Mary Gerrard era fericită aici? Era ataşată de doamna Welman?
— Ar fi fost destul de fericită, dacă sora ar fi lasat-o în pace. Sora Hopkins, vreau să spun. I-a băgat în cap să-şi câştige singură existenţa din masaj.
— Totuşi ţinea la Mary?
— Oh, da, ţinea destul de mult la ea; dar e genul care,
Întotdeauna ştie ce e cel mai bine pentru toţi!
Poirot rosti agale:
— Presupunând că sora Hopkins ştie ceva... să spunem ceva care ar arunca o lumină nefavorabilă asupra lui Mary, crezi că ar păstra pentru ea acel ceva?
Ted Bigland îl privi cu curiozitate:
— Nu vă prea înţeleg, domnule.
— Crezi că dacă sora Hopkins ar fi ştiut ceva rău despre Mary, şi-ar fi ţinut gura?
— Mă îndoiesc că femeia asta şi-ar putea ţine gura în legătură cu ceva sau cineva! E cea mai mare bârfitoare din sat. Dar dacă ar exista, totuşi, cineva pentru care ar fi dispusă să tacă, acel cineva ar fi, probabil, Mary. Dar, tare aş vrea să ştiu de ce m-aţi întrebat asta?
Hercule Poirot spuse:
— Din discuţiile cu oamenii îţi faci o anumită impresie. Sora Hopkins mi s-a părut foarte cinstită şi deschisă, dar mi-a lăsat impresia – foarte puternică – că ascunde ceva. Nu neapărat ceva important. Poate să nu aibă nici o legătură cu crima. Dar există ceva ce ea ştie şi nu l-a spus. În plus, mi-a lăsat impresia că acest ceva – orice ar fi el – este defavorabil sau compromiţător memoriei lui Mary..
Ted clătină din cap neajutorat.
Hercule Poirot oftă:
— Ei bine, cu timpul am să aflu despre ce e vorba.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu