Agatha Christie
Peter Lord îl privi lung, luă o batistă şi îşi şterse faţa, apoi se aruncă într-un fotoliu.
— Uff! exclamă el.. Aţi scos untul din mine! N-am înţeles deloc unde aţi vrut să ajungeţi!
Poirot spuse:
— Examinam capul de acuzare împotriva lui Elinor Carlisle. Acum îl ştiu. Lui Mary Gerrard i-a fost administrată morfină şi, din cât înţeleg, trebuie să-i fi fost dată în sandviciuri. Nimeni n-a atins acele sandviciuri, cu excepţia lui Elinor Carlisle. Elinor Carlisle avea motiv s-o omoare pe Mary Gerrard şi, după toate probabilităţile, ea a omorât-o pe Mary Gerrard. Nu văd nici un motiv să fie altfel. Asta, mon ami, este o latură a problemei. S-o vedem acum pe a doua. Dăm la o parte tot ce am susţinut mai înainte şi abordăm problema dintr-un unghi opus: Dacă nu Elinor Carlisle a omorât-o pe Mary Gerrard, cine a omorât-o? Sau Mary Gerrard s-a sinucis?
Peter Lord se ridică. Fruntea îi era încruntată. Spuse:
— Într-un punct n-aţi fost foarte corect.
— Eu? N-am fost corect?
Poirot părea jignit.
— Nu. Aţi afirmat că nimeni, în afara lui Elinor Carlisle, n-a atins sandviciurile. Asta nu o ştiţi.
— În casă nu era nimeni.
— Din câte ştim. Dar excludeţi o perioadă scurtă de timp. Perioada în care Elinor Carlisle a părăsit casa ca să se ducă la căsuţa portarului. De-a lungul acestei perioade sandviciurile au rămas pe platou în cămară şi oricine putea să dea peste ele.
Poirot inspiră adânc.
— Ai dreptate, prietene. Recunosc. A existat un interval în care oricine putea să aibă acees la sandvicuri. Trebuie să încercăm să ne facem o idee despre cine ar fi putut fi acel oricine. Cu alte cuvinte, ce tip de persoană...
Se opri.
— S-o luăm pe această Mary Gerrard. Cineva, nu Elinor Carlisle, îi vroia moartea. De ce? Se putea câştiga ceva de pe urma morţii ei? Avea bani de lăsat?
Peter Lord clătină din cap.
— Atunci nu. Peste o lună ar fi avut două mii de lire. Elinor Carlisle stabilise suma aceasta pentru că credea că asta ar fi fost dorinţa bătrânei sale mătuşi. Însă, deocamdată, averea bătrânei n-a fost evaluată, deci nu se pot face nici un fel de plăţi.
— Aşadar putem scoate din discuţie motivul financiar. Spui că Mary Gerrard era frumoasă. Chestia asta întotdeauna dă naştere la complicaţii. Avea admiratori?
— Probabil, nu ştiu prea multe despre treaba asta.
— Cine ar putea şti?
Peter Lord rânji.
— Mai bine v-aş pune în contact cu sora Hopkins. Ea ştie tot ce mişcă în Maidensford.
— Tocmai vroiam sa te rog să-ţi spui impresia despre cele două sore.
— Ei bine, O’Brien e irlandeză, e o soră bună, competentă, dar puţin proastă, ar putea fi ranchiunoasă, niţel mincinoasă, genul de femeie care înfloreşte, nu atât ca să mintă, cât ca să scoată din orice o poveste grozavă. Hopkins e o femeie de etate medie, sensibilă, isteaţă, foarte blândă şi competentă, dar îşi bagă cam prea mult nasul în treburile altora!
— Dacă ar fi fost vreo problemă în legătură cu vreun tânăr din sat, ar fi ştiut?
— Îmi pun capul!
Adăugă încetişor:
— În tot cazul, nu cred să fie ceva în direcţia asta.
Mary n-a fost acasă mult timp. A stat doi ani în Germania.
— Avea douăzeci şi unu de ani?
— Da.
— Poate o fi vreo complicaţie din Germania.
Faţa lui Peter Lord se lumină. Spuse repede:
— Vreţi sa spuneţi că i-a facut-o vreun tip din Germania? Că a urmărit-o până aici, a aşteptat momentul potrivit şi, când acesta a sosit, şi-a dus la îndeplinire scopul?
— Sună niţel melodramatic, spuse Hercule Poirot cu îndoială.
— Dar e posibil?
— Totuşi, puţin probabil.
— Nu sunt de acord. Cineva ar fi. putut să se îndrăgostească nebuneşte de fată şi să vadă roşu în faţa ochilor când ea i-a întors spatele. Putea să considere că a fost umilit. Asta e o idee.
— E o idee, da, spuse Hercule Poirot, însă tonul său nu era încurajator.
— Continuaţi, monsieur Poirot.
— Din câte văd, îmi ceri să fiu scamator. Să scot din pălărie iepure după iepure.
— Luaţi-o şi aşa, daca vreţi.
— Mai există o posibilitate, spuse Poirot.
— Daţi-i drumul.
— Cineva a subtilizat tubul cu morfină din.geanta sorei Hopkins. Ce-ar fi dacă am presupune că Mary Gerrard a văzut persoana care a facut-o?
— Mary ar fi spus.
— Nu, nu, mon cher. Fii rezonabil. Dacă Elinor Carlisle, sau Roderick Welman, sau sora O’Brien, sau oricare dintre servitoare, ar fi deschis geanta şi ar fi scos tubul de sticlă, ce-ar fi gândit oricine? Pur şi simplu, că persoana respectivă a fost trimisă de către soră să-i aducă ceva din geantă. Faptul acesta putea sa-i iasă din. minte lui Mary Gerrard, dar e posibil ca, mai târziu, sa şi-l fi amintit şi să-l fi pomenit întâmplător persoanei în cauză... oh, fără nici cea mai mică umbră de bănuială, însă imaginează-ţi ce efect putea să aibă această remarcă asupra persoanei vinovate de moartea doamnei Welman! Mary văzuse; Mary trebuie redusă la tăcere cu orice preţ! Te asigur, prietene, că cine a comis o dată o crimă, nu se dă în lături să o comită şi pe-a doua!
Uşor încruntat, Peter Lord spuse:
— Am crezut tot timpul că doamna Welman a luat singură morfina...
— Dar era paralizată... neajutorată... tocmai avusese un al doilea atac.
— Oh, ştiu. Mă gândeam că, procurându-şi-o, într-un fel sau altul, a ţinut-o lângă ea, undeva la îndemână.
— Însă, în cazul asta, trebuie să şi-o fi procurat înainte de al doilea atac, însă sorei i-a lipsit după al doilea atac.
— Se poate ca sora să fi observat lipsa ei doar în acea dimineaţă; tubul ar fi putut fi luat; cu câteva zile mai înainte, fără ca sora să fi observat.
— Cum ar fi putut bătrâna să şi-o procure?
— Nu ştiu. Poate mituind o servitoare. Dacă-i aşa, acea servitoare n-o să recunoască niciodată.
— Nu crezi că ar fi putut mitui vreuna dintre sore?
Lord clătină din cap.
— Pentru nimic în lume! Amândouă sunt foarte corecte în ceea ce priveşte etica profesională... în plus, ar fi murit de frică să facă aşa ceva. Ştiau ce pericol le paşte.
Poirot spuse:
— Asta aşa e. Adăugă gânditor: Se pare că ne-am întors de unde-am plecat. Cine e persoana cea mai probabilă să fi luat tubul cu morfină? Elinor Carlisle. Putem spune că a vrut să fie sigură că va moşteni o mare avere. Putem fi mai generoşi şi să presupunem că a acţionat din milă, că a luat morfina şi a administrat-o în conformitate cu dorinţa des repetată a mătuşii ei; dar ea a luat-o... şi Mary Gerrard a văzut-o. Şi uite că ne-am întors la sandviciuri şi la casa goală, şi tot la Elinor Carlisle... dar, de data asta, cu un alt motiv: sa-i salvăm gâtul de laţ.
Peter Lord strigă:
— Fantastic! V-am mai spus, nu e genul! Banii nu înseamnă nimic pentru ea... nici chiar pentru Roderick Welman. I-am auzit de atâtea ori spunând-o!
— Zău? Asta e foarte interesant. Asta e genul de afirmaţie, pe care, întotdeauna, am privit-o cu mare suspiciune.
— La dracu, trebuie să răsuciţi mereu lucrurile în aşa fel încât să se întoarcă la fata aceea?
— Nu le răsucesc eu; se întorc ele singure. E ca indicatorul roţii norocului de prin bâlciuri. Se învârteşte, şi când ajunge să se oprească, întotdeauna indică acelaşi nume: Elinor Carlisle.
— Nu!
Hercule Poirot dădu din cap cu tristeţe:
— Are rude aceasta Elinor Carlisle? Surori, veri? Sau mamă, tată?
— Nu. E orfană... singură pe lume.
— Ce patetic sună! Bulmer, sunt sigur, va face un joc mare cu asta! Cine, atunci, o moşteneşte dacă moare?
— Nu ştiu. Nu m-am gândit.
Poirot spuse cu reproş:
— Întotdeauna trebuie să te gândeşti la lucrurile astea. Are un testament, de pildă?
Peter Lord se înroşi. Spuse nesigur:
— N-nu ştiu.
Hercule Poirot se uită în tavan şi îşi împreună vârful degetelor.
— Ar fi bine să-mi spui, să ştii.
— Să vă spun ce?
— Exact ce e în mintea dumitale... nu contează cât de dăunător i-ar putea fi lui Elinor Carlisle.
— De unde ştiţi...?
— Da, da, ştiu. În mintea dumitale există ceva... un anume incident! Ar fi bine să-mi spui, altfel mi-aş putea imagina că e mai rău decât stau lucrurile!.
— Nu e nimic, zău...
— De acord ca nu e nimic. Dar lasă-mă să aud ce e.
Încet, îndărătnic, Peter Lord povesti despre scena cu Elinor aplecându-se peste fereastra căsuţei sorei Hopkins, şi despre râsul ei.
Poirot rosti gânditor:
— Deci, aşa a spus: „Aşadar îţi faci testamentul, Mary?” Ciudat... foarte ciudat. Şi pentru dumneata a fost clar ce era în mintea ei... Se gândea, poate, că Mary Gerrard nu mai avea mult de trăit…
Peter Lord spuse:
— Doar mi-am imaginat asta. Nu ştiu…
— Nu, dumneata nu doar ţi-ai imaginat-o...
Hercule Poirot se afla în căsuţa sorei Hopkins.
Doctorul Lord îl adusese acolo, făcuse prezentările, apoi, la o privire a lui Poirot, îi lăsă singuri.
După ce, la început, sora Hopkins se uitase chiorâş la înfăţişarea de străin a lui Poirot, acum se dezgheţa rapid.
Cu o uşoară tristeţe, spuse:
— Da, e un lucru îngrozitor. Unul dintre cele mai îngrozitoare lucruri pe care le-am întâlnit vreodată. Mary era una dintre cele mai frumoase fete. Putea să ajungă pe ecran într-o zi! Şi era şi serioasa şi modestă, nu înţepată şi cu nasul pe sus, cum ar fi putut fi, după atâta învăţătură şi după câtă atenţie i s-au acordat.
— Te referi la atenţia pe care i-a acordat-o doamna Welman?
— Chiar la asta. Bătrâna o îndrăgea din cale-afară... chiar că din cale-afară.
— Surprinzător, poate? îngână Poirot.
— Depinde. De fapt, putea fi foarte normal, vreau să spun... Sora Hopkins îşi muşcă buzele şi păru încurcată. Vreau să spun că Mary se purta foarte frumos cu ea şi avea un fel de a fi încântător: o voce moale, melodioasă şi maniere desăvârşite. Iar după părerea mea, unei persoane în vârstă îi prieşte să vadă în jurul ei un chip tânăr.
— Presupun că domnişoara Carlisle venea, din când în când să-şi vadă mătuşa?
Sora Hopkins spuse tăios:
— Domnişoara Carlisle venea când avea chef.
Poirot murmură:
— Nu-ţi place domnişoara Carlisle.
Sora Hopkins strigă:
— Bineînţeles că nu! O otrăvitoare! O criminală cu sânge rece!
— Ah, spuse Hercule Poirot, observ că ţi-ai definitivat poziţia.
— Ce vreţi să spuneţi? Cum, adică, mi-am definitivat poziţia?
— Dumneata eşti sigură că ea a fost cea care i-a pus morfină lui Mary Gerrard?
— Cine altcineva putea s-o facă, aş vrea să ştiu? Doar nu insinuaţi că eu?
— Doamne fereşte! Dar nu uita că vinovăţia ei nu a fost încă dovedită.
Sora-Hopkins spuse cu un calm plin de siguranţă:
— Nici discuţie că ea a facut-o. Lăsând toate la o parte, i se putea citi pe faţă. Tot timpul a fost ciudată. Luându-mă sus cu ea şi ţinându-mă acolo... întârziind cât mai mult... Iar atunci când m-am întors spre ea, după ce am găsit-o pe Mary în halul acela, pe faţa ei era scris limpede ca lumina zilei ca-şi dădea seama că eu ştiu!
Hercule Poirot rosti gânditor:
— E clar că e greu de văzut o altă persoană care ar fi putut-o face. Afară doar dacă n-a facut-o ea însăşi, fireşte.
— Ce vreţi să spuneţi cu a facut-o ea însăşi. Că Mary s-a sinucis? N-am auzit o prostie mai mare!
Poirot spuse:
— Nu poţi şti niciodată. Inima unei fete e foarte sensibilă, foarte gingaşă. Se opri. Ar fi putut fi posibil, nu? Putea să-şi fi strecurat ceva în ceai fără să fie observată?
— Să-şi strecoare în ceaşcă, vreţi să spuneţi?
— Da. N-ai urmărit-o tot timpul.
— Nu, n-am urmărit-o... nu. Da, cred că ar fi putut să facă asta... dar e o prostie! De ce să fi vrut să facă un asemenea lucru?
Hercule Poirot clătină din cap revenind la atitudinea de mai înainte.
— Cum spuneam, inima unei fete e atât de sensibilă! Poate o nefericită poveste de dragoste...
Sora Hopkins pufni.
— Fetele nu se omoară din pricina poveştilor de dragoste... Mary nu era din alea, daţi-mi voie să v-o spun! Se uită la el cu un aer belicos.
— Nu era îndrăgostită?
— Nu. Inima îi era liberă. O pasiona munca ei şi se bucura de viaţă.
— Dar trebuie să fi avut admiratori, din moment ce era o fata atât de atrăgătoare.
— Nu era una din fetele alea, toată nuri şi „vino-ncoa”. Era o fată cuminte!
— Dar erau tineri în sat, fară-ndoială, care o admirau.
— Fireşte, era Ted Bigland, spuse sora Hopkins.
Poirot reuşi să smulgă câteva amănunte cu privire la Ted Biglaad.
— Era îndrăgostit de Mary, spuse sora Hopkins. Însă, cum am sfatuit-o, ea îi era cu un cap superioară.
— Trebuie să se fi supărat, când ea n-a vrut să aibă de-a face cu el?
— Era amărât, da, recunoscu sora Hopkins. Mă condamna şi pe mine.
— Gândea că e vina dumitale?
— Aşa a spus. Dar aveam perfectă dreptate. La urma
urmei, am văzut destule la viaţa mea. Nu vroiam ca fata să se ducă la fund.
— Ce te-a făcut să-i arăţi atâta interes fetei?
— Ei bine, nu ştiu... Sora Hopkins ezită. Părea intimidată şi ruşinată de ea însăşi. Cu Mary era ceva... ceva romantic.
— Poate ea avea ceva romantic, nu situaţia ei. Era fiica portarului, nu-i aşa?
Sora Hopkins spuse:
— Da... da, desigur. Cel puţin...
Ezită, se uită la Poirot, care o privea cu cea mai mare simpatie.
— De fapt, rosti sora Hopkins, cu o pornire spre confidenţă, nici nu era fiica lui Gerrard. Mi-a spus el. Tatăl ei a fost un domn, un gentleman.
Poirot murmură:
— Înţeleg... Şi mama?
Sora Hopkins ezită, îşi muşcă buzele, apoi continuă:
— Mama ei fusese camerista doamnei Welman. S-a măritat cu Gerrard, după naşterea lui Mary.
— Din câte spui, chiar că-i romantic... misterios şi romantic.
Chipul sorei Hopkins se lumină.
— Nu-i aşa? Nu poate să nu te intereseze cineva, când ştii despre el ce nu mai ştie nimeni altcineva. Întâmplarea a făcut să aflu atâtea. De fapt, cea care m-a pus pe pista asta a fost sora O’Brien; dar asta-i altă poveste, însă, cum se spune, e interesant să afli istorii trecute. Există multe tragedii neştiute.
Poirot oftă şi clătină din cap. Sora Hopkins se alarmă brusc:
— Dar n-ar fi trebuit să trăncănesc atât. N-aş fi suflat un cuvânt, pentru nimic în lume! La urma urmei, nu are nimic de-a face cu cazul. Pentru toată lumea, Mary a fost fata lui Gerrard şi cu asta basta. S-o bârfeşti când e moartă! Gerrard s-a însurat cu mama ei şi-i destul.
Poirot îngână:
— Ştii cumva cine a fost tatăl ei adevărat?
— Poate ştiu şi poate nu ştiu. Adică, nu ştiu nimic. Aş putea să ghicesc. Păcatele vechi lasă urme adânci, cum se spune. Dar eu nu-s una din acelea care umblă cu vorba, aşa că n-am să scot nici un cuvânt.
Poirot abandonă tactic bătălia şi aborda un alt subiect.
— Mai e ceva... o problemă delicată. Sunt sigur că mă pot baza pe discreţia dumitaie.
Sora Hopkins zâmbi larg.
Poirot continuă:
— Vorbesc de domnul Roderick Welman. Am auzit că era atras de Mary Gerrard.
— Nebun după ea!
— Deşi, la vremea aceea, era logodit cu domnişoara Carlisle?
— Dacă mă întrebaţi n-a fost, niciodată, cu adevărat, iubitul domnişoarei Carlisle. Nu ceea ce aş numi eu „iubit”.
Poirot întrebă, folosind o expresie de modă veche:
— Mary Gerrard... ăă... i-a încurajat avansurile? Sora Hopkins spuse tăios:
— S-a purtat foarte bine. Nimeni n-ar putea jura că ea l-a ademenit.
— Era îndrăgostită de el?
— Nu, nu era.
— Dar îl plăcea?
— Oh, da, îl plăcea foarte mult.
— S-ar fi putut ca, în timp, să fi ieşit ceva din asta?
— Poate. Dar Mary n-ar fi făcut nimic în grabă. I-a spus că nu avea nici un drept să-i vorbească despre aşa ceva, când el era logodit cu domnişoara Carlisle. Iar când el s-a dus la ea, la Londra i-a spus acelaşi lucru.
Poirot întrebă cu o candoare fermecătoare:
— Dumneata, personal, ce crezi despre domnul Roderick Welman?
— E un tânăr destul de drăguţ. Deşi nervos. După cum arată, s-ar putea să fie dispeptic. Aia sunt nervoşi.
— Ţinea mult la mătuşa lui?
— Aşa cred.
— A stat mult lângă ea, când s-a îmbolnăvit atât de rău?
— Vreţi să spuneţi, după al doilea atac? Nu cred să fi intrat, măcar, în cameră!
— Adevărat?
Sora Hopkins spuse repede:
— Ea n-a trimis după el. Şi, fireşte, noi n-am bănuit că sfârşitul e atât de aproape. Există o mulţime de oameni, care se îngrozesc să intre în camera unui bolnav. Pur şi simplu nu pot, nu că ar fi lipsiţi de inimă.
Poirot dădu din cap înţelegător.
— Eşti sigură că domnul Welman nu a intrat în camera mătuşii sale, înainte ca ea să moară?
— Ei bine, nu cât am fost eu de gardă! Sora O’Brien m-a înlocuit la 3 a.m., şi poate ea sa-l fi adus înainte de clipa finală; dar, dacă-i aşa, nu mi-a spus.
— Nu putea intra în absenţa dumitale?
Sora Hopkins pufni:
— Eu nu-mi las nesupravegheaţi pacienţii, domnule Poirot.
— Mii de scuze. N-am vrut să spun asta. Mă gândeam că poate a trebuit să fierbi apă, sau să cobori la parter după vreun medicament.
Înmuiată, sora Hopkins spuse:
— M-am dus jos să schimb sticlele şi să le umplu din nou. Ştiam ca în bucătărie era un ibric pe foc.
— Ai lipsit mult?
— Cinci mimite, poate.
— Ah, da, atunci domnul Welman ar fi putut să intre la ea.
— Dacă a facut-o, a fost foarte iute.
Poirot oftă.
— Aşa cum spuneai, bărbaţii se feresc de camera unui bolnav. Femeile sunt cele care fac pe îngerii păzitori. Ce ne-am face noi fără ele? Mai ales femeile cu profesia dumitale... o profesie... o profesiune izvorâtă dintr-o chemare cu adevărat nobilă.
Cu chipul uşor îmbujorat, sora Hopkins spuse:
— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta. Nu m-am gândit niciodată la mine în felul ăsta. Ca soră, munceşti prea mult şi prea din greu, ca să te mai gândeşti şi la latura nobilă a meseriei tale.
Poirot întrebă:
— Nu-mi mai poţi spune nimic despre Mary Gerrard?
Urmă o tăcere apreciabilă, înainte ca sora Hopkins să răspundă.
— Altceva nu ştiu.
— Eşti sigură?
Sora Hopkins spuse destul de încurcată:
— Nu înţelegeţi. Am ţinut la Mary.
— Şi n-ar mai fi şi altceva de spus?
— Nu, nu este! Asta a fost tot.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu