vineri, 3 iunie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (11)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche






De altfel, nu raţiunii i se adresează preşedintele. Scopul discursului său este altul: să convingă mizând numai pe corzile emoţionale. Construit ca o incantaţie, ritmată pe cuvântul „legionar", ce revine de trei ori în acest scurt comunicat, el se încheie cu evocarea „rebeliunii legionare". Acest discurs se adresează inconştientului colectiv al românilor: s-a recurs la amintirea unui eveniment istoric precis, tentativa de preluare a puterii de stat din 1941 de către Garda de Fier, eveniment prezentat de istoriografia românească — sub numele de „rebeliune legionară" —, drept culme a ororilor. Acest lucru este ştiut de toţi românii, chiar dacă ei nu cunosc adevărata lui istorie.

Dramatizarea, supralicitarea în acelaşi ton, iată ce caracterizează toate intervenţiile care vor urma în curând, în comunicatul difuzat de Radio Bucureşti şi reluat de Adevărul din 14 iunie, Guvernul aduce şi el în discuţie „acte de terorism legionar, îndreptate împotriva tinerei noastre democraţii, împotriva tuturor oamenilor cinstiţi din România".

Cu trecerea timpului, sunt amplificate mărimea atacurilor şi a pericolului înfruntat. In conferinţa de presă din după-amiaza zilei de 15 iunie, Petre Roman dă o versiune mai complicată: „Asaltul organizat de bande extremiste a început la ora 17, în apropierea Institutului de Arhitectură, împotriva forţelor de poliţie care au fost obligate să se retragă." Urmează episodul incendierii autobuzelor şi cel al „atacului sediului Poliţiei cu pietre şi sticle incendiare, în care fuseseră puse cartuşe pentru a face să le crească forţa incendiară", amănunt care — trebuie să precizăm — ne face să bănuim o serioasă pregătire materială prealabilă, pentru că oricine ştie că în România cartuşele nu se găsesc chiar pe toate drumurile. „Atacurile se succed unul după altul, întreţinute de echipe bine antrenate, alcătuite fiecare din câte şase persoane."

A doua zi, Guvernul vine cu noi precizări: ceea ce până atunci erau doar simple atacuri, devine acum „ocuparea, distrugerea, incendierea clădirilor Inspectoratului Poliţiei Capitalei, a SRI-ului, a Ministerului de Interne şi a unor magazine" (comunicatul din 16 iunie).



Pretinsele dovezi ale „loviturii de stat"


Dacă încercăm să recapitulăm acum care sunt dovezile avansate de către autorităţi sau relatate în presa oficială timp de câteva zile la rând, în scopul acreditării ideii că violenţele petrecute în jurul Ministerului de Interne sunt caracteristice unei rebeliuni legionare, vom distinge următoarele probe:
Prezenţa în timpul evenimentelor a însemnelor şi insignelor legionare

Cotidianul Adevărul este primul care aduce în discuţie acest lucru. Intr-un lung reportaj din 14 iunie asupra evenimentelor din 13 iunie, care are drept subtitlu „Bandele legionare şi-au făcut apariţia în uniforme", se poate citi următoarea relatare, singura ce ar justifica subtitlul: „Ceea ce ne-a pietrificat simţurile — un tânăr în uniformă neagră, cu vulturul brâncovenesc brodat pe cămaşă. Cumplită revenire în timp." Ridicolul nu este luat în seamă: amintim că uniforma legionarilor era cămaşa verde. Cât despre vulturul brâncovenesc, este vorba, intr-adevăr, despre blazonul familiei princiare din Valahia, care a domnit în secolul XVII, dar el nu a slujit în nici un caz drept insignă legionarilor din secolul XX. Bietului reporter i-a îngheţat sângele, fără îndoială, la vederea unei cămăşi colorate şi pictate cu o inofensivă zburătoare...

Preşedintele Iliescu va insista şi el, şi chiar de mai multe ori, asupra acestor îngrijorătoare „uniforme legionare". Prima dată o va face în timpul discursului său în faţa minerilor din ziua de 14 iunie, în Piaţa Victoriei, discurs reluat de ziarele Dimineaţa şi România Muncitoare din 15 iunie: „In această rebeliune legionară/.../unele elemente au apărut chiar în costumaţie legionară, au afişat drapelul verde, au folosit limbajul legionarilor, /sic/" Aceste cuvinte le va relua în luna iulie, într-un interviu acordat României literare (nr. 27 din 5 iulie 1990): „De altfel, nu a lipsit nici prezenţa materială a unor elemente specifice /legionare/'. Imbrăcăminte, însemne şi insigne de inspiraţie fascistă."

Nimeni şi niciodată nu va aduce totuşi dovezi materiale sau imagini ale acestor faimoase uniforme. Dar presa, comentatorii de la televiziune încearcă prin repetate insinuări să acrediteze veridicitatea acestor fapte. Cităm, de exemplu, Dimineaţa din 16 iunie care relatează sub titlul Au reapărut zvasticile: „Joi, 14 iunie 1990, poliţia a fost sesizată că prin municipiul Slatina circulă un automobil care are afişat pe un geam lateral im pliant cu o zvastică." Şoferul pretinde „că ar fi cumpărat pliantul respectiv din faţa Gării de Nord /.../ cu suma de 30 lei de la persoane necunoscute. Cine erau respectivele persoane, în ce scop vindeau asemenea pliante cu zvastică nu se ştie".

Modul de acţiune
Un al doilea indiciu al sorgintei legionare a „tentativei de lovitură de stat" este felul în care au acţionat elementele extremiste.

Astfel trebuie înţeles sensul comunicatului dat de preşedintele Iliescu în noaptea de 13 spre 14 iunie. Petre Roman, în conferinţa de presă din după-amiaza zilei de 15 iunie, evocă, aşa cum făcuse şi Răzvan Theodorescu încă din primele momente, amintirea rebeliunii legionare, atunci când descrie devastarea sediului Poliţiei drept un fel de a acţiona „nemaipomenit în România de cel puţin 40-50 de ani. /.../ Pot afirma în mod categoric, a adăugat el, că bandele erau organizate după un program clar stabilit. Ele au atacat câteva puncte-cheie, de unde şi-au procurat arme. Modul lor de acţiune a fost unul de tip legionar."

Comunicatul Guvernului din 16 iunie, după ce descrie atacurile din seara zilei de 13 ca lupte purtate „după toate regulile unei acţiuni antistatale de tip neofascist", duce demonstraţia mai departe. De fapt, „examinarea atentă a desfăşurării evenimentelor la acele ore conduce la concluzia că atacurile teroriste s-au desfăşurat conform unui scenariu al destabilizării în vederea unei lovituri de stat, scenariu dinainte elaborat şi care a aşteptat un prilej pentru a fi pus în aplicare. în organizarea acţiunilor extremiste, s-a constatat drept obiectiv prioritar anihilarea forţelor de ordine şi a capacităţii lor de informare şi decizie, pentru a se putea materializa tentativa de lovitură de forţă împotriva instituţiilor democratice legitimizate de alegerile de la 20 mai."

Toată presa aliată Frontului reia tema în zilele care au urmat. Astfel, Dimineaţa din 15 iunie ajunge să susţină într-un articol intitulat „13 Iunie — ziua infamiei": „Varianta extremistă la care s-a recurs — aşa cum am putut să înţelegem şi să vedem pe viu — a reprezentat ultima soluţie /.../ soluţia finală preconizată de emulii bestialei ideologii fasciste."

Violenţa atacurilor şi amploarea distrugerilor
Odată calificate ca legionare, acţiunile incriminate trebuie să dovedească, prin gravitatea atacurilor, prin stricăciunile provocate, că au constituit într-adevăr o lovitură de forţă, o ameninţare reală, pe scurt, o „rebeliune legionară". Dar ce s-a întâmplat în realitate?

In realitate, a fost într-adevăr asediat şi incendiat sediul Poliţiei. Totuşi, în afara faptului că, aşa cum au arătat mărturiile, aceste acţiuni, comise de o mână de elemente extremiste, nu au întâmpinat nici o rezistenţă nici din partea celor prezenţi în clădire, nici din partea forţelor de ordine care au dispărut brusc după ora 16.30, este evident că distrugerile au fost mult mai mici decât cele anunţate la început. Autorităţile lasă chiar să se înţeleagă acest lucru, indirect şi mult mai târziu, mai ales prin intermediul anchetelor din presa oficială. Astfel, Dimineaţa din 12-13 iulie publică sub titlul „în căutarea adevărului" o serie de mărturii ale poliţiştilor. Aflăm în acest fel, din relatările care nu uită să pomenească încă o dată despre violenţa şi brutalitatea primelor grupuri de agresori urmate de grupuri de jefuitori, că atacurile au ocolit două sectoare-cheie: etajul cinci, în care se aflau arhivele, şi depozitul de arme, pe care, potrivit instructorului Dumitru Petre, demonstranţii nu au reuşit să-l invadeze.

Serviciul Român de Informaţii, citat de asemenea ca fiind unul din „obiectivele" importante pe care asediatorii au reuşit să-l distrugă, a luat efectiv foc după ce manifestanţii au pătruns fără ca cineva să-i împiedice. Potrivit mai multor mărturii, edificiul era de fapt pustiu, ceea ce poate fi foarte bine corelat cu mărturiile după care chiar în dimineaţa zilei respective arhivele fuseseră mutate din clădire. Să amintim, de altfel, că această instituţie a moştenit numeroasele localuri ale fostei Securităţi din Bucureşti.

Sediul Ministerului de Interne. Autorităţile sunt de la început şi apoi timp de mai multe zile categorice: asediatorii au pătruns în imobil, l-au devastat, l-au incendiat şi au sustras arme. Dar, dacă este adevărat că Ministerul de Interne a făcut obiectul unor atacuri repetate până noaptea târziu din partea unor grupuri care aruncau pietre şi sticle incendiare, foarte curând s-a stabilit că:
- spre deosebire de edificiile pomenite mai sus, clădirea Ministerului de Interne nu a luat foc, cei care erau înăuntru dispunând de fiecare dată de mijloace suficiente pentru a reuşi să stingă, aparent fără dificultate, incendiile provocate de sticlele incendiare;
- nici un manifestant nu a reuşit să pătrundă în interiorul clădirii, unde nu au putut deci să se producă nici devastări, nici jafuri.

La conferinţa de presă din 15 iunie, Petre Roman este obligat să se plece în faţa evidenţei, infirmând astfel propriile sale afirmaţii (cum ar fi cele din comunicatul Guvernului din 13 iunie, seara: „Ni se confirmă că autorii au asupra lor arme şi muniţii pe care le-au sustras din clădirile Ministerului de Interne"; sau cele ale preşedintelui Iliescu şi chiar cele apărute în reportajele presei oficiale: Dimineaţa din 15 iunie vorbeşte de asemenea despre „arme sustrase din localurile Ministerului de Interne"; Tineretul liber din 15 iunie reuşeşte performanţa să publice chiar în acea zi declaraţiile a doi reprezentanţi ai Biroului de presă al Ministerului de Interne „confirmând" că autorii „tentativei de lovitură de stat de tip legionar au reuşit să pătrundă în sediul Ministerului de Interne".)

Este un caz flagrant de rea-credinţă. Acest lucru nu pare însă să-l tulbure pe Petre Roman care, în aceeaşi conferinţă de presă, susţine câteva clipe mai târziu că autorii agresiunii „au sustras din aceste clădiri mari cantităţi de arme".

Armele şi muniţiile sustrase şi cum au fost ele folosite de autorii loviturii de forţă

După cum se vede, ne aflăm în faţa unui aspect esenţial al argumentaţiei, citat chiar din primele ore şi asupra căruia autorităţile nu vor mai reveni niciodată. Atât de important este acest aspect încât oficialităţile se simt obligate, pentru a-1 face credibil, să recurgă la afirmaţii de un fals grosolan, cum este afirmaţia privind locul de unde au fost furate armele şi muniţiile, ca şi altele referitoare la importanţa acestor capturi. Nota de uz intern a Ministerului de Interne datată din 16 iunie readuce în această privinţă lucrurile la dimensiunea lor reală, ferindu-se totuşi să fie foarte exactă: „7 pistoale, un pistol-mitralieră au fost sustrase de la Poliţia Capitalei, precum şi mai multe arme de vânătoare şi militare din biroul serviciului de profil care a fost distrus în întregime". Aici însă nu este vorba de muniţii. Şi nici de Ministerul de Interne.

De ce ţin oare autorităţile atât de mult ca importante cantităţi de arme să fi fost sustrase de la Ministerul de Interne?

Singura explicaţie care se poate da este aceea că puterea are nevoie de un punct în care să coincidă mai multe date ale mesajului pe care încearcă să-l acrediteze. Un prim imperativ: să se creadă în realitatea, în gravitatea, în organizarea, deci în punerea la cale în mod premeditat a unei tentative de lovitură de stat; cum să faci să se creadă aşa ceva când rebelii nu au drept arme decât pietre (şi... pantofi, dacă e să dăm crezare unor mărturii) sau sticle incendiare. Cu aceleaşi argumente se poate explica de ce este bine să se creadă că Ministerul de Interne, „obiectiv" de stat, a căzut şi el pradă atacanţilor.

Cel de-al doilea imperativ: să se explice moartea şi rănirea unor demonstranţi datorită gloanţelor trase către ora 19 la Ministerul de Interne, într-un moment în care acest minister era considerat a fi ţinta unor atacuri îndârjite, fără ca pentru asta, cum va declara Petre Roman la conferinţa din 15 iunie, aceşti morţi şi răniţi să fie puşi pe seama celor asediaţi. „In legătură cu focurile trase în acest timp, cei din Ministerul de Interne, care nu primiseră ordin să tragă deşi erau în pericol vizibil, au lansat doar salve de avertizare. în schimb, cei din afară au folosit acest pretext pentru a trage direct în clădirea Ministerului de Interne cu arme sustrase din sediul Poliţiei."

Vom vedea în capitolul următor cum autorităţile vor pune pe seama demonstranţilor toţi morţii din seara şi noaptea acelei zile, cu toate că nu s-a înregistrat nici un rănit cu foc de armă din partea forţelor de ordine sau a armatei. Şi cu toate că mulţi martori vor susţine a fi constatat că s-a tras asupra mulţimii de la ferestrele ministerului şi că aceste gloanţe au făcut primele victime.

In fapt, s-a tras din Ministerul de Interne, dar fără să se depăşească un anumit prag. Suficient pentru a împiedica ocuparea clădirii, dar nu de ajuns pentru a face să înceteze definitiv agitaţia din perimetru. Totul se întâmplă ca şi cum asediaţii aveau de înfăptuit o misiune limitată: să lase să se repete, vreme de ore, actele de violenţă împotriva clădirilor şi să nu reacţioneze decât în măsura în care manevrele deveneau ameninţătoare. La Ministerul de Interne, şi numai acolo, forţele de ordine au ştiut să se apere şi au dispus mereu de mijloacele de a o face. Edificiul nu a fost ocupat pentru că trebuia să se întâmple astfel, şi unii dintre martori şi-au dat seama de acest lucru chiar atunci şi şi-au pus întrebarea: de ce oare micile grupuri de agresori se îndârjesc împotriva unui obiectiv pe care, e cât se poate de vizibil, nu au nici o şansă să-l cucerească?


Dl Chiţac de negăsit, dl Diamandescu neputincios"


Această afirmaţie ne face să ne punem aceeaşi întrebare la care ne-a condus şi analiza violenţelor din după-amiaza acelei zile din Piaţa Universităţii şi a deznodământului lor. Cum să explicăm uimitoarea uşurinţă cu care manifestanţii au putut să pătrundă în localurile Poliţiei şi în cele ale SRI-ului? Cum să justificăm această absenţă, această slăbiciune a forţelor de ordine, atunci când propriul sediu este devastat şi incendiat, când alte clădiri ard şi când propriile vehicule sunt distruse? Şi când, în acelaşi moment, poliţia se dovedeşte destul de puternică pentru a controla fără dificultate asaltul dezlănţuit împotriva ministerului său?

Aceleaşi întrebări se vor ridica şi în legătură cu cele ce s-au petrecut în curtea şi în clădirea Televiziunii.

Nu se va face nicio anchetă asupra atitudinii şi rolului poliţiei în cursul acestei zile. Autorităţile se vor mulţumi s-o înfiereze, fără s-o explice: „poliţia a dovedit, în cursul după-amiezii, spune de exemplu comunicatul Guvernului, fragilitate decizională şi lipsă de fermitate în acţiunea de stopare şi anihilare a grupurilor de agresori deosebit de violenţi". Şi pentru a descuraja orice investigaţie nedorită, ministrul de interne, generalul Chiţac, este destituit chiar de a doua zi. Contestat vehement de luni întregi, generalul Chiţac nu mai putea figura în chip decent în noul Guvern aflat în curs de constituire.

Dar „slăbiciunea" poliţiei merge numai până la „a permite elementelor extremiste să-şi facă de cap până noaptea târziu" (Ion Iliescu, 14 iunie). Această „slăbiciune", ca şi intervenţia tardivă a armatei fac mai întemeiat apelul adresat populaţiei de a veni în ajutor:
„Armata şi poliţia, va spune Iliescu, în august, într-un interviu acordat ziarului grec Kathimerimi, îşi au complexele lor datorate atitudinii lor în decembrie şi nu sunt capabile să se confrunte cu demonstranţii pentru că acest lucru ar aminti, sub o altă formă, vechile metode. Această situaţie este exploatată de către extremişti, care ştiu că armata şi poliţia nu vor reacţiona, orice s-ar întâmpla. In acest caz, poporul însuşi este obligat să apere cuceririle şi instituţiile democratice."

In sfârşit, având în vedere slăbiciunea poliţiei, ea trebuie întărită. Ion Iliescu îi anunţă chiar din 14 iunie pe mineri: „Trebuie întărită forţa organelor de ordine şi trebuie introdusă jandarmeria care să apere liniştea şi ordinea în stat."

La conferinţa de presă din 15 iunie, Petre Roman va spune la rândul lui: „Prin schimbarea ministrului de interne, se speră într-o revitalizare a poliţiei, printr-o mai bună organizare şi eforturi de sporire a efectivelor, care la ora actuală sunt foarte reduse", iar în comunicatul din 16 iunie, Guvernul confirmă că „va lua măsuri pentru întărirea şi modernizarea forţelor de ordine publică".


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu