Batalion de mars (8)

Sven Hassel

Am deschis cortul. Furtuna grămădise adevăraţi munţi de zăpadă. O zbughim afară şi, aidoma unor copii zănatici, ne tăvălim prin puful alb şi ne batem cu bulgări de nea.
 — Mămico! zbiară Micuţul, bolşevicul mi-a băgat zăpadă după ceafă!
Heide e apucat de un asemenea râs încât îşi scrânteşte falca şi rămâne înţepenit pe loc, cu ochii holbaţi şi gura căscată.
 — Las-că ţi-o aranjez eu, se oferă imediat Porta, şi-i şi expediază un pumn. Să ştii însă că e nevoie de încă unul ca să treacă de tot!
Heide e apucat de o asemenea turbare, că roşcovanul e silit să-şi ia picioarele la spinare ca să scape cu viaţă. Suntem nebuni, nebuni de legat.
Două săptămâni mai târziu ne aflam în apropierea frontului. Nu mai aveam nimic de mâncare şi eram căpiaţi de oboseală. Hămesiţi şi ei, câinii refuzară să mai tragă şi atunci i-am desprins din hamuri, lăsându-i slobozi, iar sania am expediat-o într-o râpă.
Enkavedistul nostru devenea, pe zi ce trecea, tot mai nervos, din ifosele lui iniţiale nu mai rămăsese decât amintirea, era clar că se gândea cum s-o şteargă. Dar care dintre noi n-ar fi făcut la fel?
Într-una din zile, pe când ne apropiam de o pădure, o pădure mare judecând după hartă, şi când tocmai ajunsesem la liziera ei, răsună oribilul strigăt:
 — Stoi! 
Cu viteza fulgerului, Porta pivotă pe călcâie şi slobozi o rafală în direcţia din care venise somaţia, Legionarul îl imită cu aceeaşi promptitudine. Câteva siluete, iţite printre nămeţi, se prăbuşiră.
 — Rapid în pădure! ordonă Bătrânul.
Heide şi „Profesorul" se trântiră la pământ ca să ne acopere. Era momentul pe care-l aşteptase enkavedistul. Alergând în zig­zag, se repezi spre tovarăşii săi, strigând:
— Ne strleaite! Ia vas!
Julius Heide fixă bine în umeri patul puştii-mitralieră:
 — Piotr, bătrân camarad de arme, i-am făgăduit lui Feodor să-ţi fac vânt pe lumea ailaltă. Ai să te răzbuni, prietene, dacă nu mă ţin de cuvânt. Aşa că, tovarişci, adio!
LMG-ul clănţăni de câteva ori. Heide rânji:
 — Doare, tovarişci? N-am ce-ţi face. Julius Heide a jurat.
Sovieticul se poticneşte, cade, se ridică, se poticneşte iarăşi. Heide continuă să rânjească, trimiţând serii scurte, ucigaşe. Trupul fugarului e literalmente secţionat în două, de după troiene şi metereze de zăpadă ţâşnesc mici flăcări roşiatice, focul ruşilor e dens, gloanţele şuieră furioase prin aer.
 — Câinilor! urlă Heide. Arză-vă iadul să vă arză! Puşca-mitralieră trepidează în mâinile lui exersate, tirul e precis, ca la poligon. Mişcă-te mai repede, erou al SS-ului! răcneşte spre „Profesorul" care-i alimentează arma prea încet. Mişcă-te, că altfel te dau pe mâna fârtaţilor din faţă! Un ostaş sovietic sare în picioare cu o grenadă în mână. Încaseaz-o, urâtule! zbiară Heide, şi-l doboară cu o rafală. Grenada explodează sub el, făcându-l bucăţi. Primiţi salutul lui Julius Heide! Şi alte rafale împroaşcă meterezele albe, din spatele cărora câteva ţipete atestă precizia tirului.
Între timp, din pădure se aude glasul, grav, inconfundabil, al unei SMG.
 — Stop! comandă Heide. Tu, erou al fiordurilor, şterge-o cât scârba aia de piele ţi-e încă negăurită! Acuşi, acuşi îi vezi pe amicii din faţă că se deprind cu muzica Legionarului!
Se rostogoleşte pe-o coastă, leagă trei grenade între ele şi cu o mişcare de discobol le lansează spre meterezul cel mai apropiat. Explozie bubuitoare, gheizer de flăcări, mădulare omeneşti zburând prin văzduh.
 — Superbă moarte de eroi! comentează cinic Heide şi, sărind în picioa­re, o zbugheş- te în pădure şi-l auzim cum se apropie, cântând cu o voce gâjâită:

"Oh, Suzana, viaţa nu-i chiar grea,
Pentru un logodnic mort, găseşti alţi trei mii!"

Heide e fericit. Îi place să ucidă. Dacă în timp de pace ar fi ajuns în faţa instanţei, acuzat de omor, specialiştii l-ar fi declarat psihopat sadic, cum însă ne aflam în răz - boi, Julius Heide a dobândit reputaţia unui bun soldat, cu sânge rece, curaj, simţ al situaţiei şi calităţi de comandant. A fost decorat pentru bravură şi admirat pentru aptitudinile sale de combatant: a fost specializat în lupta corp-la-corp, căreia, în parte, îi datorează faptul că, până acum, a izbutit să scape teafăr din foarte multe încercări. O societate, fie ea civilă, fie militară are nevoie de-alde Julius Heide, dar, cel puţin în primul caz, preferă să-i utilizeze fără să aibă, direct, de-a face cu ei.
Suflând din greu, el se aruncă în zăpadă alături de Porta şi Legionarul instalaţi în spatele mitralierei.
 — Am ras cel puţin două duzini!
 — Foarte bine! Să vadă şi ei ce înseamnă să tragi în propriii camarazi.
 — Probabil ne iau drept una din formaţiile Brandenburg27. Dacă-i aşa, şi dacă pun mâna pe noi, rămânem doar cu mila Domnului.
 — Ne vor sugruma cu o bucată de sârmă ghimpată, prezise Steiner. Am văzut odată cadavrele a trei tipi din batalioanele Brandenburg: doi fuseseră gâtuiţi cu sârmă ghimpată, al treilea perpelit la proţap.
 — Ce plăcere! exclamă Porta. Şi eu care nu suport căldura!
 — Retragerea! comandă Bătrânul. Om cu om!
 — La revedere, doamnelor şi domnilor! pufni Porta. Iertaţi-mi graba, dar nu-mi place să pierd autobuzul! Şi, zicând acestea, îşi luă picioarele la spinare.
Bătrânul şi cu mine ne nimerirăm ultimii, când suflul unei explozii ne trânti la pământ.
 — Slavă Domnului, n-a fost decât o grenadă, suspină uşurat Bătrânul, ridicându-se. Da' asta ce mai e?
Ciulim urechea, încordaţi, aidoma unei sălbăticiuni care aude bocănitul hăitaşilor. Scrâşnet de şenile. Tancuri! Cine poate scapă!
Legionarul, mai rapid ca o nevăstuică, dispare în dosul unor tufişuri. Heide îl urmează, apucând doar să strige:
 — Blindate! Trei T-34!
 — Adăpostiţi-vă! comandă Bătrânul.
Primul T-34 a şi apărut. Distingem clar steaua roşie vopsită pe turela lui. Dispărem într-o clipită. Un proiectil de tun vâjie printre copaci. Norocul nostru e că folosesc proiectile perforante, şi nu explozive, altminteri am fi fost făcuţi, cu toţii, terci. Porta se furişează de-a lungul unui şanţ îngust şi nimereşte drept în braţele unui sergent sovietic, dotat cu un aruncător de flăcări. Acesta, îl ia drept unul dintr-ai lor şi de-aici i se trage pieirea: Porta îi descarcă drept în cap o jumătate de încărcător, apoi înhaţă sinistra sculă a morţii pe care sovieticul o purta în spate.
 — Acu' să vă ţineţi, bestii roşii!
Din câteva salturi a şi ajuns la şleaul de unde răsună cumplitul şi atât de binecunoscu- tul clinchenit al şenilelor. Porta se lăsă în genunchi şi, calm, ca la poligon, îndreptă ştuţul furtunului în direcţia primului tanc.
„Deie Domnul să aibă destulă presiune", mormăi el, ochind turela blindatului care se îndreptă exact spre locul unde s-a ascuns.
 — Declanşează! Declanşează, pentru numele cerului aproape geme Bătrânul.
Legionarul îşi muşcă degetele.
 — Ce dracu' mai aşteaptă! O să-l strivească!
Micuţul nu se mai poate stăpâni şi urlă:
 — Trage, Porta, trage!
Replica i-o dă mitraliera tancului, dar în aceeaşi clipă Porta acţionează sistemul de declanşare, cu un şuier oribil, jetul ucigaş ţâşneşte, se aprinde, învăluie turela într-o mare de flăcări. Tancul pare să cabreze, încearcă să dea îndărăt, se opreşte. Capacul turelei se deschide, unul din tanchişti dă să iasă, dar flăcările îl înhaţă, hulpave, strigătul lui nu mai are nimic omenesc, trupul se frânge peste bordajul de oţel, tresare într-o ultimă zvârcolire, apoi rămâne inert, carbonizându-se. În nări ne pătrunde mirosul greţos al cărnii arse.
Porta scuipă pe jos şi pândeşte, cu aruncătorul de flăcări pregătit pentru o nouă cremaţie. Dar celelalte două T-34 manevrează în marşarier şi dispar printre copaci, tot de acolo izbucnesc câteva siluete care pier şi ele în goană.
 — Şi-o fi închipuind că au dat peste o baterie de PAK-uri! rânjeşte Heide. Hai, roiul!
A fost o goană dementă prin pădure până când, complet sleiţi de puteri, ne-am pră - buşit, înghiţind în neştire zăpadă ca să potolim setea ce ne ardea măruntaiele. În jurul nostru, tăcerea era deplină, de departe însă ne parvenea, valuri, valuri, un huruit înăbuşit.
 — Acolo-i frontul, spuse Steiner, privind spre nord-vest.
 — Doamne, de-am ajunge odată, gemu „Profesorul". Sunt atât, atât de istovit...
Sărmanul de el, zăcea pe spate în zăpadă, aţintindu-şi privirea spre creştetul copacilor. Cele petrecute cu el în ultima vreme depăşeau cu mult resursele sale de energie şi trupul său n-avea teribilul antrenament pe care lungii ani de război ni-l dăduse. Noi văzusem şi altele, şi mai şi.
 — Rămân aici, murmură el. Nu mai pot. Urăsc tot ce se petrece, urăsc toată această gigantică minciună. Părea atât de frumos când m-am înrolat, atunci, la Oslo.
Steiner avu un râs amar.
— În pas de defilare spre victorie,- cu steaguri în vânt şi trompeţi suflând din goarne, nu-i aşa? Inamicii? Nişte cretini, incapabili să nimerească un elefant de la zece metri! Pentru un SS, un tanc T-34 e mai puţin decât o roabă! Ceva în genul ăsta, nu?
 — N-ar trebui să-ţi baţi joc, rosti, abia auzit, „Profesorul". Camarazii mei au pierit ca muştele, habar n-aveam ce înseamnă un tir de baraj, nu ni se spusese nimic despre katiuşe, iar dacă o făcuseră, fusese în derâdere. Am fost făcuţi harcea-parcea înainte chiar de a ne da seama despre ce-i vorba.
 — Ce spui tu e adevărat, interveni Barcelona. Sigur, nu ne displace să vedem pe de-alde voi sub şenilele unui T-34, dar, oricum, mi-e milă: sunteţi nişte exaltaţi care aţi crezut că războiul e un fel de petrecere la iarbă verde. Câtă instrucţie aţi făcut la divizia „Viking"?
 — Şase săptămâni, dar şase săptămâni dure.
 — Christoase! oftă Bătrânul. Noi, noi avem în cârcă trei ani, trei ani de război dur. Şi când te gândeşti ce frumos a debutat totul în Polonia... Parcă eram pe poligon. După aia însă... Câţi au mai rămas în viaţă dintre camarazii tăi?
 — În compania mea, regimentul „Norvegia", am fost două sute treizeci de voluntari, ulterior vărsaţi în divizia „Viking". După prima zi de front, în Ucraina, o sută douăzeci şi unu s-au dus. Nimeriserăm, habar neavând ce trebuia să facem, sub salvele unor baterii de katiuşe. Pe când evacuam răniţii, ne-a mitraliat aviaţia lor de vânătoare. Hauptsturmführer-ul SS, tot un norvegian de-al nostru, comandantul companiei, s-a sinucis. Două zile mai târziu, opt băieţi au fost executaţi pentru „dezertare în faţa inamicului", alţi nouă au fost expediaţi în regimente disciplinare pentru că au zis că ofiţerii noştri de carieră sunt mai incompetenţi decât noi, care n-am făcut niciodată armata şi nu suntem decât nişte prăpădiţi de voluntari. Am fost biciuit câteva ore în şir la închisoarea disciplinară de la Lemberg pentru că n-am denunţat un camarad care-l scuipase pe Obersturmbannführer-ul Gratwohl, preşe - dintele tribunalului disciplinar de la Lemberg. Camaradul meu a fost spânzurat, cu o plăcuţă pe piept: „Porc de norvegian".
— De ce l-a scuipat pe comandantul ăla? se miră Micuţul. Că noi o facem, e de înţeles: suntem ce suntem. Dar voi, voi eraţi de partea nazismului, de partea lui Hitler?
„Profesorul" nu răspunse imediat, de fapt, n-ar fi avut chef să continuie, dar curiozitatea noastră era prea mare şi-l înghesuiam cu întrebările. Începu, poticnit:
 — Obersturmbannführer-ul Gratwohl ne-a declarat că a slujit în organizaţia Todt când a fost cu construirea bazei navale secrete pentru submarine de la Trondheim şi că, deci, îi cunoaşte bine pe norvegieni, că ăsta-i un popor de adunătură, de pescari amărâţi, leşinaţi în faţa anglo-americanilor şi nedemni să intre în sânul poporului germanic. Dar, lasă, după război o să înveţe şi norvegienii ce-i aia civilizaţie! Atunci, pe camaradul meu l-a apucat turbarea şi l-a scuipat pe SS-ist. Acesta a ordonat ime - diat altor doi SS-işti să se „ocupe" de compatriotul meu. După un timp, a izbutit chiar să-l facă să ceară iertare, şi, totuşi, gândiţi-vă, noi, norvegienii, suntem un popor tare, aşa ne-au făcut munţii şi marea.
O clipă domni liniştea. Heide îşi petrecu braţul pe după umerii tânărului scandinav.
 — Lasă astea. Acum, important e să-ţi ţii botul deasupra apei. Victoria ălorlalţi se apropie, Norvegia va fi eliberată şi toţi Gratwohl-ii vor fi trimişi direct în iad, cu şuturi în fund. Sigur, cazul tău nu-i chiar faimos, dar să-ţi eliberăm un certificat.
 — De-aş putea să mă plimb măcar o singură dată pe Bulevardul Karl Johann, visă norvegianul. Sau să beau o cafea într-un bufeţel, alături de o „jente"...
 — O ce? întrebă, nedumerit, Porta.
 — O „jente", îl lămuri Barcelona, înseamnă fată, aşa se spune în norvegiană.
 — Ba mie mi se pare că sună mai civilizat „coardă", declară Micuţul, scărpinându-se la ceafă cu vârful baionetei. „Coardă" — savură, plescăind din limbă, cuvântul. Mi-ar plăcea una atât de fierbinte în părţile de jos încât să faci băşici numai atingând-o.
Subiectul era de interes general. Steiner se legăna precum ursul, cu creierii în delir.
 — Băieţi! Să dai jos ţoalele de pe o gagică măritată! se linse el pe buze. Am cunoscut odată una, la Heidelberg. Vulcanică muiere, trebuia stăpânită mai ceva ca un T-34. Motor cu năbădăi. Demarezi lent şi grijă mare cum schimbi vitezele. Avea şi un portjartier pe care nu i l-am scos ca cilindrii să iasă mai bine în evidenţă.
 — Eu unul prefer alt gen, interveni Barcelona. De bordele te saturi pân-la urmă. (Se lăsă în faţă, vizibil excitat.) Nu, la Viena, pe-nserate, în Park, pe la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie...
 — Tu le consumai numai la dată fixă? se interesă Micuţul.
 — Tacă-ţi fleanca! îl repezi Barcelona. Ascultă ce spun. Deci, la Viena, în Park, vara, când damesele au rochii atât de transparente că vezi prin ele şi când din baruri se revarsă o muzică lascivă..., iar tu, alături de o corvetă trăsnet, stai şi asculţi cum doi lăutari ţigani, dintr-aceia autentici, o iau pe coarda razachie:

„Zi-i, ţigane, zi-i,
Înnebuneşte toate femeile din lume..."

Şi Barcelona fredona, extaziat, tangoul altor vremuri.
Câteva împuşcături sparseră liniştea începutului de noapte.
 — Se ţin scai de noi. Camuflaţi-vă şi fiţi gata! ordonă Bătrânul.
Întunericul sporea, focurile de armă se înteţeau. Teama ne înnodase maţele, dar am fi putut jura că şi celor din faţă li se întâmpla acelaşi lucru. Făceau un pas, se trânteau la pământ, trăgeau în toate părţile. Era clar că ar fişters-o cu mare plăcere, dar în spatele lor erau politrucii cu naganele.
Erau băieţi tineri de tot, probabil comsomolişti, şi se aflau la prima lor înfruntare, posibil, nici măcar nu ştiau împotriva cui luptă. Sigur, comisarul le vorbise de „sabo - tori", dar auziseră acest cuvânt de atâtea ori încât i se to­cise sensul: sabotor putea fi şi puştiul care se furişează într-o sală de cinema fără să fi plătit biletul, dar şi generalul ori ministrul care sunt spânzuraţi pentru crimă de înaltă trădare, ca „duşmani ai poporului". Năvălitorii fascişti erau şi ei sabotori. L-am auzit pe unul din ei întrebân - du-l pe ofiţerul care-i comanda dacă nu vede cumva pe unul din aceşti sabotori nazişti.
 — Mi-ar plăcea atât de mult să curăţ pe una din bestiile astea! Şi-şi privi cu dragoste puşca sa mitralieră, nou-nouţă, care nu ţintise încă în nici o fiinţă vie.
Ofiţerul mârâi ceva şi trimise o rafală, la întâmplare, printre copaci.
 — Dacă apuci să vezi un fascist, eşti de-acum un om mort, panimaieşi? În fascist trebuie să tragi de îndată ce-l simţi, nu când l-ai văzut. Atunci e prea târziu.
Schimbul de cuvinte a fost cam tărişor şi-am stabilit cu precizie direc­ţia. Legionarul sări în picioare şi mitralie în demenţă zona din care veniseră sunetele. Un snop de gloanţe întâlni pieptul „bobocului" care dorise atât de tare să omoare un fascist. Băietanul se prăbuşi şi îl distingeam, neclar, cum se zvârcoleşte în zăpadă. Ofiţerul înjură şi se trase îndărăt, fără să-i mai pese de rănit. Dispăru în dosul unui mărăciniş des, probabil cu toate simţurile la pândă. Se făcu linişte.
Mărunţelul legionar fixa întunericul aşa cum o făcuse atât de des, împreună cu camarazii săi din Legiunea Străină, printre dunele Marocului ori djebelurile Algeriei. Heide se puse în mişcare. Se târa, neauzit, urmat de Porta şi de Micuţul. Legionarul zâmbi: el îi învăţase târâtul, după cum, la rândul său, deprinsese acest meşteşug de la dascălii săi berberi. Barcelona îi acoperea cu mitraliera pe cei ce se îndreptau spre ascunzătoarea ofiţerului sovietic. Ţineam armele pregătite, gata în orice clipă să deschidem focul.
Cu plesnet de harapnic, o cracă e ruptă. Sovieticul sloboade o rafală lungă în direcţia din care venise zgomotul. Barcelona rânjeşte satisfăcut, mitraliera lui răpăie.
 — Somn uşor, frumoasă doamnă! fredonează el.
Ofiţerul rus lasă să-i scape arma şi scoate un ţipăt ascuţit:
 — Am orbit! Am orbit!
Îi invocă pe Dumnezeu şi pe Stalin, se învârte în cerc, se împiedică de rădăcini, se împleticeşte şi, cu paşi de om beat, se îndreaptă drept spre noi, ţipând întruna. Legionarul sare în picioare, duce pistolul-mitralieră la ochi şi sloboade o serie lungă în trupul nefericitului. Acesta cade în genunchi, apoi pe spate, acoperindu-şi cu mâinile faţa însângerată. Heide aruncă o grenadă, o grenadă milostivă, şi strigătul se stinge. Printre copaci se întrezăresc siluete confuze luând-o la goană.
 — Radeţi-i! răcneşte Porta.
Tot ce aveam ca armament intră fulgerător în acţiune. E o pradă lesni­cioa­să şi râdem ca nişte apucaţi, dar din pădure răzbat glasuri dure, glasuri care ştiu să comande.
 — S-o ştergem! ordonă Bătrânul. Ăstora le e mai teamă de politrucii lor decât de gloanţele noastre!
Galopăm printre copaci, biciuiţi de crengi, cu feţele şi mâinile însânge­ra­te de spinii tufişurilor, dar nu simţim nici durere, nici usturime. La un moment dat ne trezim rostogolindu-ne, claie peste grămadă, pe fundul unei viroage destul de adânci. „Profesorul" îşi luxează încheietura mâinii şi urlă când Porta reduce luxaţia printr-o smucitură brutală şi seacă.
 — Ia nu mai zbiera atât, capră de munte, sau te lăsăm dracului aici. Să vezi tu ce-o să mai zbieri când vor descoperi tovărăşeii diploma de onoare pe care nen-tu Himmler ţi-a pictat-o sub braţ!
Rânjim cu toţii, idee mai tâmpită decât aceea de a tatua la subţioara fiecărui membru al SS-ului grupa lui sanguină nici că se putea găsi! Vrei să ştii cine-i SS-ist? Pune-l să ridice braţul!
Ajunşi la mică distanţă de poziţiile ruseşti, ne ascundem într-un crâng, aşteptând noaptea următoare. Apoi, urmând planul lui Porta, ne îndreptăm cât se poate de firesc spre tranşeele sovietice, fiind, chipurile, un detaşament de pionieri. La fiecare somaţie, Porta răspunde imperturbabil:
 — Misiune de minare.
Nimeni n-a insistat să cerceteze mai îndeaproape, un câmp de mine e o centură de siguranţă în plus. Dimpotrivă, eram chiar ajutaţi să trecem peste talazurile tranşeelor, câte unul ne îmbia cu un hârleţ, alţii ne urau baftă. Ba un sergent-major, cărunt şi cu mustaţă pe oală, ne-a şi binecuvântat, ce-i drept, pe furiş. Cu mişcări de reptilă am pornit peste „ţara nimănui" spre poziţiile germane. O mitralieră intră brusc în acţiune, smulgând cu un glonte căciula lui Steiner, care izbucni într-un puhoi de înjurături şi blesteme. Cu puţin înaintea tranşeelor noastre, ne-am adăpostit într-o groapă de obuz. Bătrânul a zis c-o ia înainte ca să prevină avanposturile şi să nu ne ciuruiască văzând uniforme sovietice. La capătul unei adevărate veşnicii, un glas necunoscut strigă:
 — Veniţi, dar fără bancuri, proaste! Unul câte unul, la interval de cinci minute. Altminteri, tragem!
Se temeau, de bună seamă, de-o cursă, pentru că, imediat ce unul din­tre noi ajungea în tranşee, i se şi proptea o baionetă în piept. Interogatoriul ni l-a luat un locotenent de infanterie, cum nu se poate mai sceptic. Greu de crezut că spusele noastre repre - zintă adevărul adevărat. Ostaşi germani în uniforme ale Armatei Roşii venind din spatele frontului sovietic? Basm curat, nu alta!
 — Aşa ceva nu există! exclamă el la un moment dat.
 — Ba există, dom'le locotenent, sări cu gura Barcelona Blom care nu prea ştia să se stăpânească. Habar n-aveţi câte există şi câte se pot întâmpla în brava noastră armată germană!
Locotenentul tresări şi vocea îi deveni răguşită:
 — Feldwebel, taci din gură şi aşteaptă să fii întrebat! Or, acum, nu te întreb nimic! Te afli în faţa unui ofiţer german, nu a unui comisar bolşevic! Las' că te învăţ ce-i aia disciplina! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
Şi, ca să ne intre bine în cap disciplina, acelaşi lucru ni s-a ordonat şi nouă.
 — Nu mai încape îndoială că am ajuns acasă,mormăi Steiner. Patria îşi întâmpină fii.
Primirea pe care ne-a făcut-o comandantul Lander a fost la fel de cordi­ală, dar, după trei zile, trupul lui, făcut strecurătoare, a fost descoperit în nişte tufişuri. Fireşte, fapta a fost pusă pe seama partizanilor.
Ce-i drept, au planat niscaiva bănuieli legate de Micuţul şi Porta, dar aceştia, ca să-şi dovedească nevinovăţia, au asistat cucernic la înmormân­tare, vărsând chiar o lacrimă.


va urma