joi, 2 iunie 2016

Femeia-politician în România anilor ‘70


Cristina - Liana Olteanu




În blocul socialist, prezenţa feminină în politică nu a reprezentat punctul forte al vieţii publice[1]. România a fost o excepţie în acest spaţiu internaţional. Opţiunea P.C.R. pentru cooptarea femeii în politică s-a făcut la începutul anilor ‘70, când s-a mărit numărul de femei din C.C. al P.C.R. şi când au fost promovate, pentru prima dată, patru femei în Comitetul Executiv al partidului[2].


Gama proiectelor paternaliste de schimbare societală a femeii a fost imaginată în discursul oficial-propagandistic sub forma unei susţinute campanii feministe. De aceea, trebuie să distingem diferitele planuri ale acesteia:
· Scopul real al acesteia.
· Cum a fost imaginată - etape, ţinte.
· Ce reacţii interne şi externe a determinat.
· Ce factori instituţionali şi legislativi au fost implicaţi.
· Cum a fost definit rolul femeii.
· Care au fost personajele politice care au beneficiat de această campanie.

Chiar dacă anii ‘70 au însemnat pentru liderul Nicolae Ceauşescu o descoperire a „vocaţiei politice” a femeii, promovarea în instituţiile de conducere ale partidului şi în Marea Adunare Naţională, forul legislativ, s-a făcut strict pe baza unei cote-limită, care, din punct de vedere cantitativ, a fost invers proporţională cu puterea decizională a organismului: C.C. al P.C.R. (membru supleant sau plin), Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R., Biroul Permanent. Singura femeie care a trecut pragul tuturor acestor nivele a fost soţia Preşedintelui Statului şi a secretarului general al partidului, Elena Ceauşescu. Ea a fost acompaniată de alte câteva nume feminine (Lina Ciobanu, Suzana Gâdea, Aneta Spornic, Cornelia Filipaş, Ana Mureşan, Alexandrina Găinuşe, Paula Prioteasa, Maria Flucsă, Maria Bobu[3] ), care nu au atins însă niciodată performanţa celei dintâi şi, care, ca şi ceilalţi nomenclaturişti se vor afla sub vizorul direct al sancţiunilor.

Autoare precum Zoe Petre[4], Gail Kligman[5] afirmă că susţinuta campanie de promovare a femeilor în politică în anii ‘70 a legitimat, de fapt, ascensiunea politică a primei femei a ţării, Elena Ceauşescu. Plecând de la această ipoteză, am încercat să refacem calitatea procesului de integrare a femeilor în spaţiul politic şi modalităţile de construire a discursului pro-feminist al conducătorului partidului, Nicolae Ceauşescu, pe de o parte, şi, pe de altă parte, acţiunea de transformare progresivă a femeii într-un intermediar al propagării cultului personalităţii Elenei Ceauşescu. Cea mai implicată organizaţie în recunoaşterea autorităţii politice a Elenei Ceauşescu şi în construirea „contractului de legitimitate” dintre aceasta şi partid, pe de o parte, şi societate, pe de altă parte, a fost Consiliul Naţional al Femeilor. Femeile au fost ocupantele „spaţiului de legitimare” al puterii, un „loc privilegiat în formarea şi transmiterea discursurilor [...], în formarea subiectivităţilor umane”[6] , transformat în cele din urmă într-un spaţiu al celebrării puterii.

Semnarea actului de devotament al femeilor faţă de Secretarul general al partidului se petrecuse de la începutul anului 1973, când Ceauşescu oferise distincţia „Ordinul Muncii” clasa I redacţiilor revistelor pentru femei „Săteanca”, „Femeia”, „Dolgozo No”, considerând că acestea au „merite în explicarea şi lămurirea politici generale a partidului, în unirea eforturilor femeii, alături de toţi oamenii muncii, pentru înfăptuirea politicii partidului”; în schimb, în scrisoarea adresată Comitetului Central al partidului, redacţiile acestor reviste promiteau că orice „cuvânt tipărit va fi un vibrant mesaj revoluţionar, care va chema masele de femei la unirea eforturilor pentru înfăptuirea politicii partidului”[7].







Aşadar, Elenei Ceauşescu i se construieşte legitimitatea în anii ‘70: devine femeie-simbol/ exemplu pentru toate femeile; ea este aşezată în istorie, în galeria femeilor revoluţionare[8] începând cu femeia neoliticului, trecându-se prin „soţiile de domnitori” şi ajungându-se la „femeile marelui front al înnoirilor revoluţionare”. Consiliul Naţional al Femeilor începe din ianuarie 1974 să publice în fiecare număr, pe primele pagini ale revistei sale - „Femeia” -, aspecte din viaţa cuplului prezidenţial: pe prima pagină apare Nicolae Ceauşescu, liderul suprem al partidului, înfăţişat în ipostaza de om politic; pe pagina a doua, Elena Ceauşescu este prezentată, în principal, ca un „cercetător de mare prestigiu mondial”, o femeie care a depăşit bariera claselor impusă de mentalitatea tradiţională a vechii societăţi burgheze şi, beneficiind de noul context mental emancipator al socialismului, a devenit o femeie laică, modernă, adeptă a noului. Aceasta este proclamată modelul femeii dinamice în România Socialistă; Lina Ciobanu o caracterizează la Plenara Consiliului Naţional al Femeii din 1974 (la care se afla şi Elena Ceauşescu) drept „pildă strălucită a ceea ce este, a ceea ce trebuie să fie femeia în societatea noastră contemporană”[9].

Ostentaţia promovării femeii în politică se desprinde din nenumăratele hotărâri pe care Nicolae Ceauşescu le ia în anii ‘70 pentru a o integra forţat şi artificial în câmpul de coerciţie al puterii sale. Un singur aspect poate proba această aserţiune: lansarea femeii în partid s-a făcut dinspre vârful coloanei vertebrale a autorităţii şi nu invers; iniţiativa a pornit de sus, pentru a satisface necesitatea reconfigurării centrelor de putere, într-o manieră de subordonare a acestora şi pentru a asigura legitimitatea ascensiunii femeii Elenei Ceauşescu în fruntea partidului şi a statului.

După ce în 1973-1974 femeia este valorificată în scopul stabilizării vârfului puterii, de-abia în 1976, o hotărâre a Comitetului Executiv din 24 decembrie[10] anunţă că în comitetele judeţene, muncitoreşti, orăşeneşti, şi comunale şi în comitetele şi birourile de partid din întreprinderi, instituţii şi unităţi agrare (deci la nivel local) femeile trebuie să fie reprezentate în proporţie de 25%.

În 1979, Secretarul general al PCR[11] impune barem de reprezentare a femeilor în Congresul partidului de cca 30% (se apropia Congresul al XII-lea al partidului), „ţinând seama că ponderea femeii în societate este de peste 50%”, iar efectivul membrelor din C.C. îl preconiza tot pentru 30%. Ceauşescu nu şi-a respectat promisiunile electorale, astfel că în C.C. femei – membri plini au fost numite în 1979 doar în proporţie de 20% (vezi Anexa1). Tot în acest an se materializează obiectivul „prezenţei mai însemnate a femeii în organele locale”: sunt numite primele două femei prim-secretare judeţene de partid, Alexandrina Găinuşe în Bacău şi Letiţia Ionaş în Sălaj[12].

Este clar că promovarea Elenei Ceauşescu în linia întâi a partidului a adus cu sine o schimbare a raportului bărbat-femeie în structura elitei partidului şi nu numai[13]. Fenomenul poate fi explicat numai dacă îl relaţionăm cu ofensiva agresivă împotriva adversarilor, pe care Ceauşescu o iniţiază pe scena politică a partidului începând cu Congresul al IX-lea din 1965, campanie grăbită de fisurile ivite la sfârşitul anilor ‘70 în viaţa politică a României: în 1977 – prima contestare de anvergură a puterii lui Ceauşescu de către mai marii muncitorilor, minerii; în 1978, I. M. Pacepa, om-cheie al aparatului de spionaj românesc dezertează şi fuge în Occident; în 1979, Ceauşescu este criticat a doua oară, de data aceasta de un coleg nomenclaturist, cu mare rezonanţă în istoria partidului, Constantin Pârvulescu.

Aceste evenimente îl determină pe Ceauşescu să accelereze procesul de înlocuire a oamenilor lui Gheorghiu-Dej cu o nouă elită despre care s-a spus că a fost mai puţin competentă, dar mult mai dispusă la supunere Secretarului general. Astfel, un număr sensibil mai mare de femei (inocente politic le-am putea numi) prezente în Comitetul executiv, organism politic care, teoretic, numeşte Biroul Politic, deci implicit liderul partidului, favorizează intenţiile lui Ceauşescu de consolidare a puterii sale.

Constatăm că implicarea femeii în politică atât la nivel local, cât şi central a fost întemeiată pe un calapod mobilizator şi manipulant. Daniel N. Nelson explică acest mecanism ca fiind un comportament pe care un cetăţean îl manifestă în condiţii createartificial şi a cărui autonomie este compromisă de convingerea falsă pe care o impune sistemul asupra importanţei decisive pe care acesta ar avea-o în activitate. Acţiunea mobilizatoare are ca rezultat impunerea unui comportament forţat al cetăţenilor care, chiar dacă nu sunt implicaţi sau foarte puţin în vreo activitate politică, oricum votează când li se spune să voteze şi fac parte din diferite organizaţii doar din cauza ameninţării coercitive care planează asupra lor[14].

Recrutarea femeilor în politică tinde să se facă din motive diferite decât cele referitoare la promovarea bărbaţilor. În timp ce bărbaţii sunt incluşi luându-se în considerare rolul socio-economic pe care îl pot avea, femeile pot îndeplini şi ele astfel de funcţii, dar în afara elitei birocratico-manageriale.

D. N. Nelson[15] a clasificat prezenţa feminină în politica locală (judecată care poate fi extinsă după părerea noastră şi la nivel central) din punctul de vedere al utilităţii sale: astfel, vorbim despre femeile care se află în consiliile locale datorită calităţii de expert pe care o au – „the needed” - sunt instruite într-un domeniu anume, sunt implicate în conducerea economică, depun eforturi în planul modernizării, de aceea, integrarea lor în politica locală este necesară, recunoscându-li-se calităţile. Această imagine se va încerca să i se creeze şi Elenei Ceauşescu, de omul potrivit profesional la locul potrivit politic – tehnocratul. A doua categorie a lui Nelson este – „the fillers” - femeile de decor, necesare elitei locale ca un grup şi nu individual; ele îndeplinesc funcţia de legitimare a discursului reprezentării femeii în societate la toate nivelurile, de la celulele de bază la centru şi a egalizării (forţate) care se produce în societate.


Anexa


Femei în Comitetul Central al PCR
statistică

anul Membrii - plini Membrii - supleanţi Total
1965 3,30% 6,66% 9,96%
1969 3,63% 4,16% 7,79%
1974 5% 15,38% 20,38%
1979 20% 32% 52%
1984 20% 40,33% 60,33%
1989 23,48% 39,38% 62,86%


Femei în Comitetul Politic Executiv al PCR
statistică

anul Membrii - plini Membrii - supleanţi Total
1974 9% - 9%
1979 20% 22,2% 42,2%
1984 13,63% 12% 25,63%
1989 10% 7,69% 17,69%

Sursa: procentele au fost calculate de autor în conformitate cu listele membrilor C.C. şi C.P. Ex publicate în presa oficială, Scânteia


Note


[1].  În 1985 existau în lumea socialistă nouă femei care deţineau funcţii politice în aparatul de partid şi de stat, dintre care şase erau în România. Cf. ***, Contemporary Soviet Propaganda and Disinformation. A Conference Report, ed. de Departamentul de Stat şi de CIA, 1987, p. 106

[2].  Importanţa activismului politic al femeii în societate va fi susţinut de N. Ceauşescu la Plenara din iunie 1973, când prima doamnă a ţării, Elena, va intra alături de Lina Ciobanu, prim-secretar al comitetului de partid al sectorului 2, Magdalena Filipaş, preşedinta Uniunii sindicatelor din industria uşoară şi Aurelia Dănilă, preşedinta comitetului de femei din judeţul Cluj (vezi ***, La femme dans la Republique Socialiste de Roumanie. Women in the Socialist Republic of Romania. La Mujer en la Republica Socialista de Rumania, editor Consiliul Naţional al Femeilor, Meridiane, Bucureşti, 1974, p.36).

[3].  Femei în guvernele României, în “Dosarele istoriei”, an III, nr.9, 1998, p.39

[4].  Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, în Lucian Boia (coord.), Miturile comunismului românesc, Nemira, Bucureşti,1998, pp.255-271

[5].  Gail Kligman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceauşescu’s Romania, University of California Press, Berkely and Los Angeles, 1998

[6].  Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.37

[7].  “Femeia”, an XXVI, nr.3, martie 1973, pp.3-4

[8].  Elena Georgescu, Titu Georgescu, Mişcarea democratică şi revoluţionară a femeilor din România, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975, passim; prin acelaşi proces trece şi imaginea Conducătorului – vezi Adrian Cioroianu, Ante Mare, Undae. Istorie ;i politică : strategii de legitimare ale Conducătorului, în Timpul istoriei II. Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de Ioan Scurtu şi Mihai Sorin Rădulescu, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1998, pp.359-388, pp.361-376

[9].  “Femeia”, an XXVII, nr.5, mai 1974, p.2 ; din Biroul Consiliului făceau parte Maria Bobu, procuror al Procuraturii Generale a R.S.R. (în 1987 va deveni Ministru al Justiţiei) ; Zoe Dumitrescu-Buşulenga (tocmai devenise pe 1 Martie 1974 membru corespondent al Academiei R.S.R.; în Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-1999. Dicţionar, p.181); Eugenia Andrei, Suzana Gaspal, profesor, preşedinte al Comitetului judeţean al femeilor, Mureş, Tamara Dobrin, conferenţiar universitar al Universităţii Bucureşti, Maria Groza, lector universitar A.S.E., Virginia Pripitu, preşedinte al Comitetului sindical al Întreprinderii de piese radio şi semiconductoare, Băneasa, Ana Fronius Barbara, redactor la ziarul “Neuer Weg”, Cristina Luca, secretar al C.C. al U.T.C., Ştefania Ionescu, vicepreşedinte al Uniunii Naşionale a C.A.P., preşedintă a C.A.P. Putineiu, Teleorman, Maria Stănescu, preşedinte al Uniunii de ramură a sindicatului din învăţământ, Ilona Petho, profesor, Preşedinte al Comitetului judeţean al femeilor, Harghita.

[10].  Ecaterina Deliman, Femeia, personalitate politică în societatea noastră socialistă, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, p.28

[11].  idem, România pe drumul desăvârşirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol.18, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, p. 404. „Cuvîntarea la Plenara comună a C.C. al P.C.R. şi Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale a României”, din 5 iulie 1979.

[12].  Mary Ellen Fischer, The Romanian Communist Party and Its Central Committee: Patterns of Growth and Change, în “Southeastern Europe”, vol.6, partea 1, p.13

[13].  ibidem, p.77 – femei-membre în PCR erau în 1960 în proporţie de 17%, în 1965, de 22%, în 1973 de 23%, iar în 1980 de 29% ; mai semnificativ este faptul că raportul femeie/ bărbat promovaţi ca noi membri după 1974 este net în favoarea celor dintâi – ibidem, p.13

[14].  D. N. Nelson, Romanian Politics in the Ceauşescu Era, Gordon and Breach Science Publishers, New York, 1988, p.121

[15].  ibidem, p.124




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu