Ciuma (22)

Albert Camus

Bineînţeles, ştiam că şi noi pronunţam, în unele cazuri, condamnări. Dar mi se spunea că aceste câteva morţi erau necesare pentru ca să vină o lume în care nimeni nu va mai fi ucis. Era adevărat într-un anume fel şi, la urma urmelor, poate că nu sunt eu capabil să mă menţin în acest gen de adevăruri. Ceea ce e sigur, este că şovăiam. Dar mă gândeam la bufniţă şi puteam să continui. Până în ziua în care am văzut o execuţie (era în Ungaria) — şi aceeaşi ameţeală care cuprinsese copilul de altădată mi-a întunecat privirea de bărbat.
N-ai văzut niciodată cum se împuşcă un om ? Nu, bineînţeles, asta se face în general pe bază de invitaţie şi pu­blicul e ales dinainte. Rezultatul e că ai rămas tot la ceea ce se ştie din stampe şi din cărţi. O legătură la ochi, un stâlp, şi, mai încolo, câţiva soldaţi. Ei bine, nu! Ştii că, dimpotrivă, plutonul de execuţie se aşează la un metru jumătate de condamnat ? Ştii că, dacă  condamnatul ar face doi paşi înainte, ar atinge puştile cu pieptul ? Ştii că, la această scurtă distanţă, soldaţii îşi concentrează tirul asupra regiunii inimii şi că toţi, împreună cu gloanţele lor mari, fac acolo o gaură în care ai putea să bagi pumnul ? Nu, nu ştii, pentru că astea sunt amănunte despre care nu se vorbeşte. Pentru ciumaţi, somnul oamenilor este mai sfânt decât viaţa. Nu trebuie împiedicaţi oamenii cumsecade să doarmă. Ar însemna să dai dovadă de prost-gust, şi gustul constă în a nu insista, toată lumea ştie asta. Dar eu, de-atunci, n-am mai dormit bine. Gustul amar mi-a rămas în gură şi n-am încetat să insist, adică să gândesc asupra acestui lucru.
Am înţeles atunci că eu, cel puţin, nu încetasem să fiu un ciumat, în tot timpul acestor lungi ani, ani în care credeam că lupt împotriva ciumei. Am aflat că subscrisesem indirect la moartea a mii de oameni, că provocasem chiar această moarte găsind bune acţiunile şi principiile care în mod fatal o antrenaseră. Ceilalţi nu păreau stingheriţi de asta sau cel puţin nu vorbeau niciodată despre asta în mod spontan. Iar eu aveam un nod în gât. Eram cu ei şi mă simţeam totuşi singur. Când mi se întâmpla să-mi exprim scrupulele, îmi spuneau că trebuie să reflectez la ceea ce este în joc şi îmi dădeau argu­mente adesea impresionante ca să mă facă să înghit ceea ce nu-mi aluneca pe gât. Şi eu le răspundeam că marii ciumaţi, cei care îşi pun robe roşii, au şi ei argumente excelente în aceste cazuri şi că, dacă admiteam argumentele de forţă majoră şi necesităţile invocate de micii ciumaţi, nu mai puteam să le resping pe cele ale celor mari. Ei mă făceau să observ că felul cel mai potrivit de a da dreptate robelor roşii era de a le lăsa exclusivitatea condamnării. Şi eu îmi spu­neam atunci că, dacă cedezi o dată în această problemă, nu mai există motive să te opreşti. Se pare că istoria mi-a dat dreptate, astăzi se întrec toţi cine să omoare mai mult. Sunt toţi cuprinşi de furia uciderii şi nu pot să facă altfel.
 Ceea ce mă interesa în orice caz, nu era raţionamentul. Era bufniţa roşcată, această murdară aventură în care mur­dare guri ciumate anunţau un om în lanţuri că o să moară şi aranjau tot ce trebuia ca el să moară cu adevărat după nopţi şi nopţi de agonie în timpul cărora aştepta cu ochii deschişi să fie asasinat. Ceea ce mă interesa era gaura din piept. Şi îmi spuneam că până una-alta, şi cel puţin în ceea ce mă priveşte, voi refuza să-i găsesc vreodată vreo raţiune, una singură, auzi, acestei dezgustătoare măcelării. Da, am ales această orbire îndârjită aşteptând să văd mai clar.
De-atunci, nu m-am schimbat. E multă vreme de când mi-e ruşine, ruşine de moarte, de a fi fost, chiar dacă de de­parte, chiar dacă de bună-credinţă, la rândul meu, un ucigaş. Cu timpul, mi-am dat doar seama că şi cei care sunt mai buni decât alţii nu se pot împiedica astăzi de a omorî sau de a lăsa să se omoare pentru că e în logica vieţii în care trăiesc şi că nu putem să facem un gest în această lume fără să riscăm de a aduce moartea. Da, am continuat să-mi fie ruşine, am învăţat asta, că suntem cu toţii implicaţi în ciumă, şi mi-am pierdut liniştea. O mai caut şi astăzi, încercând să-i înţeleg pe toţi şi să nu fiu duşmanul de moarte al nimănui. Ştiu numai că avem datoria să facem ce trebuie pentru a nu mai fi ciumaţi şi că numai asta poate să ne facă să sperăm să ne regăsim pacea interioară, sau cel puţin, în lipsa ei, o moarte ono­rabilă. Numai asta poate să aducă uşurare oamenilor şi dacă nu să-i salveze, barem să le facă cât mai puţin rău posibil şi câteodată chiar puţin bine. Şi de aceea m-am hotărât să refuz tot ceea ce, de aproape sau de departe, din raţiuni bune sau rele, te duc la moarte sau justifică această moarte.
De aceea şi această epidemie nu mă învaţă nimic în afară de faptul că trebuie să lupt alături de voi. Eu ştiu în mod sigur (da, Rieux, ştiu totul despre viaţă, vezi bine) că fiecare poartă în el ciuma, fiindcă nimeni,  da, nimeni pe lume nu este neatins. Şi că trebuie să te supraveghezi fără încetare ca să nu fii adus într-o clipă de neatenţie în situaţia de a sufla în chipul altuia şi de a-i transmite boala. Ceea ce e firesc, e microbul. Restul, sănătatea, integritatea, puritatea, dacă vrei, este un rezultat al voinţei, şi al unei voinţe care nu trebuie să se oprească niciodată. Om cinstit, cel care nu in­fectează aproape pe nimeni, este acela a cărui neatenţie este cea mai mică posibil, şi trebuie voinţă şi încordare pentru a nu fi niciodată neatent. Da, Rieux, este foarte obositor să fii ciumat. Dar este încă şi mai obositor de a nu voi să fii. Din pricina asta arată toata lumea obosită, fiindcă toată lumea, astăzi, e puţin ciumată. Dar de aceea unii, care încearcă să nu fie, simt o oboseală extremă de care nimic nu-i va mai mântui în afară de moarte.
Până atunci, eu ştiu că nu mai valorez nimic pentru lu­mea asta şi că, din clipa când am renunţat să ucid m-am condamnat la un exil definitiv. Ceilalţi vor face istoria. Ştiu de asemenea că, în aparenţă, nu pot să-i judec pe aceşti cei­lalţi. Există o calitate, care îmi lipseşte, ca să nu fiu un ucigaş raţional. Nu e deci o superioritate. Dar acum, consimt să fiu ceea ce sunt, am învăţat ce e modestia. Spun numai că există pe acest pământ flageluri şi victime şi că trebuie, atât cât e po­sibil, să refuzi să fii de partea flagelului. Asta ţi se va părea poate puţin cam simplu şi nu ştiu dacă e simplu, dar ştiu că e adevărat. Am auzit atâtea raţionamente care erau cât pe-aci să mă zăpăcească de cap, şi care au zăpăcit suficient alte ca­pete pentru a le face să consimtă la asasinat, încât am înţeles că toată nenorocirea oamenilor vine de-acolo că ei nu folo­sesc un limbaj clar. M-am hotărât atunci să folosesc un lim­baj clar şi să am o purtare deschisă ca să găsesc drumul cel bun. În consecinţă, spun că există flageluri şi victime, şi ni­mic mai mult. Dacă, spunând asta, devin flagel eu însumi, cel puţin eu nu consimt la asta. Încerc să fiu un ucigaş nevino­vat. Vezi că nu e o ambiţie mare.
Ar trebui, bineînţeles, să existe o a treia categorie, aceea a adevăraţilor medici, dar fapt e că nu-i întâlneşti prea des şi că trebuie să fie şi greu să-i întâlneşti. De aceea m-am hotărât să trec de partea victimelor în orice ocazie, pentru a limita pagubele, în mijlocul lor pot cel puţin să caut cum se ajunge la a treia categorie, adică Ia linişte.


Terminând, Tarrou îşi legăna piciorul şi lovea încet cu călcâiul în terasă. După o  tăcere, doctorul s-a ridicat puţin şi l-a întrebat pe Tarrou dacă are o idee despre drumul pe care trebuie să apuci ca să ajungi la acea linişte.
—  Da, simpatia.
Două clopotele de ambulanţă au răsunat în depărtare. Exclamaţiile, confuze adineauri, s-au concentrat la marginea oraşului, aproape de colina pietroasă. S-a auzit în acelaşi timp ceva care semăna cu o detunătură. Apoi tăcerea s-a aşternut iar Rieux a numărat două clipiri de far. Briza părea sa capete mai multă putere şi în acelaşi timp un suflu, venind dinspre mare, a adus un miros sărat. Se auzea acum, distinct, respiraţia surdă a valurilor lovindu-se de faleză.
—  Pe scurt, spune Tarrou cu simplitate, ceea ce mă in­teresează este să ştiu cum ajungi să devii un sfânt.
—  Dar dumneata nu crezi în Dumnezeu.
—  Tocmai. Poţi oare să fii sfânt fără Dumnezeu ? este singura problemă concretă pe care o cunosc astăzi.
Brusc, o licărire ţâşnise din partea de unde se auziseră strigătele şi, venind împotriva vântului, o zarvă nedesluşită a ajuns până  la cei doi bărbaţi. Licărirea s-a stins numaidecât şi, departe, la marginea teraselor, nu a mai rămas decât o boare roşiatică. Într-o clipă de acalmie a vântului s-au auzit distinct strigăte de oameni, apoi zgomotul unei împuşcături de armă şi urletele unei mulţimi. Tarrou se ridicase şi asculta. Nu se mai auzea nimic.
—  Au fost iar încăierări la porţi.
—  S-a sfârşit acum, spune Rieux.
Tarrou a murmurat că aşa ceva niciodată nu se sfârşeşte şi că victime vor fi încă, pentru că e în ordinea lucrurilor.
—  Posibil, răspunde doctorul, dar ştii dumneata, eu mă simt mult mai solidar cu învinşii decât cu sfinţii. N-am preferinţă, cred, pentru eroism şi sfinţenie. Ceea ce mă intere­sează este să fiu un om.
—  Da, căutăm acelaşi lucru, dar eu sunt mai puţin am­biţios.
 Rieux îşi spunea că Tarrou glumeşte şi se uita la el. Dar în lumina difuză care venea din cer, a văzut o faţă tristă şi se­rioasă. Vântul se înteţea iarăşi şi Rieux simţea că era călduţ la atingerea pielii. Tarrou s-a scuturat:
—  Ştii, spune el, ce-ar trebui să facem pentru prietenie ?
—  Ceea ce doreşti, spune Rieux.
—  Să facem o baie în mare. Chiar pentru un viitor sfânt, e o plăcere demnă.
Rieux zâmbea.
—  Cu permisele noastre putem să mergem pe dig. În cele din urmă e prea stupid să nu trăieşti decât în mijlocul ciumei. Bineînţeles, un om trebuie să se bată pentru apărarea victimelor. Dar dacă lui încetează să-i mai placă altceva, la ce-i serveşte să se bată ?
—  Da, spune Rieux, să mergem.
Puţin după aceea, maşina se oprea aproape de grilajul portului. Luna răsărise. Un cer lăptos proiecta pretutindeni umbre palide. În spatele lor se ridica oraşul în trepte şi de-acolo venea un suflu cald şi bolnav care îi împingea spre mare. Şi-au arătat hârtiile unui paznic care le-a examinat destul de îndelung. Au trecut şi, printre bătăturile de pământ acoperite de butoaie, printre mirosurile de vin şi de peşte, au apucat-o în direcţia digului. Cu puţin timp înainte de a ajunge acolo, mirosul de iod şi de alge le-a anunţat marea. Apoi au auzit-o.
Foşnea încet la picioarele marilor blocuri de piatră ale digului şi, cum au urcat pe ele, ea le-a apărut densă ca de ca­tifea, suplă şi lucioasă ca un animal. S-au aşezat pe stâncile întoarse spre larg. Apele se umflau şi se retrăgeau cu înceti­neală. Această respiraţie calmă a mării făcea să nască şi să dispară reflexe uleioase la suprafaţa valurilor. Înaintea lor, era noaptea fără margini. Rieux, care simţea sub degete su­prafaţa zgrunţuroasă a pietroaielor, era stăpânit de-o stranie fericire. Întors spre Tarrou, el ghicea pe chipul calm şi grav al prietenului său aceeaşi fericire care nu uita nimic, nici chiar asasinatul.
S-au dezbrăcat. Rieux s-a aruncat cel dintâi. Reci la în­ceput, valurile i s-au părut moi când a ieşit la suprafaţă. După câteva mişcări de înot, şi-a dat seama că marea era caldă în seara aceea, avea acea moliciune călduţă a mărilor de toamnă care iau din pământ căldura înmagazinată timp de luni întregi. Înota în ritm controlat. Bătaia picioarelor sale lăsa în urmă o fierbere de spumă, apa îi fugea de-a lungul braţelor ca să se lipească de picioare. O clipocire grea l-a anunţat că Tarrou se aruncase de sus. Rieux se întoarse pe spate şi rămâne nemişcat, cu faţa la cerul răsturnat, plin de lumina lunii şi de stele. Răsuflă îndelung. Apoi percepe din ce în ce mai distinct un zgomot de apă lovită, straniu de clar în tăcerea şi singurătatea nopţii. Tarrou se apropia, i s-a auzit curând respiraţia. Rieux se răsuceşte, ajunge în dreptul prietenului său şi înoată în acelaşi ritm. Tarrou înainta cu mai multă putere decât el şi a trebuit să înoate mai repede. Timp de câteva minute, au înaintat în aceeaşi cadenţă şi cu aceeaşi vigoare, singuratici, departe de lume, eliberaţi în sfârşit de oraş şi de ciumă. Rieux s-a oprit cel dintâi şi s-au întors alene, până într-un moment când au intrat într-un curent îngheţat. Fără să zică nimic, şi-au grăbit amândoi mişcările, biciuiţi de această surpriză a mării.
După ce s-au îmbrăcat, au pornit înapoi fără să fi rostit un cuvânt. Dar inimile lor băteau la fel şi amintirea acestei nopţi le era plăcută. Când au zărit de departe santinela ciu­mei, Rieux ştia că Tarrou îşi spunea ca şi el, că boala îi uitase un moment, că asta era bine şi că acum trebuia s-o ia de la cap.


Da, trebuia s-o ia de la cap şi ciuma nu uita pe nimeni prea multă vreme. În luna decembrie, ea a ars în piepturile concetăţenilor noştri, a iluminat cuptorul, a populat taberele de umbre care nu făceau nimic, nu a încetat, în sfârşit, să înainteze cu mersul ei răbdător şi sacadat. Autorităţile contaseră pe zilele friguroase pentru a opri această înaintare şi totuşi ciuma trecea prin cele dintâi rigori ale anotimpului fără să se sinchisească. Mai trebuia încă aşteptat. Dar tot aşteptând, sfârşeşti prin a nu mai aştepta, şi întregul nostru oraş trăia fără viitor.
Cât despre doctor, momentul trecător de linişte şi de prietenie care îi fusese oferit nu s-a repetat. Fusese deschis încă un spital şi Rieux nu mai stătea între patru ochi decât cu bolnavii. El a observat însă că, în acest stadiu al epidemiei, când ciuma lua din ce în ce mai des forma pulmonară, bolna­vii păreau că ajută într-o oarecare măsură medicul. În loc să cadă în ghearele disperării sau apatiei de la început, ei păreau să-şi facă o idee mai exactă despre interesele lor şi cereau ei înşişi ceea ce le putea fi cel mai util. Ei cereau fără încetare să bea şi toţi doreau să fie cald în încăperi. Cu toate că efortul era acelaşi pentru doctor, el se simţea totuşi mai puţin singur în aceste ocazii.
Spre sfârşitul lui decembrie, Rieux a primit de la domnul Othon, judecătorul de instrucţie, care se afla încă în tabără, o scrisoare care îi spunea că timpul său de carantină trecuse, că administraţia nu regăsea hârtia cu data intrării lui acolo şi, cu siguranţă, îl ţineau încă în tabăra de internare dintr-o eroare. Soţia lui,  ieşită de câtva timp, protestase la prefec­tură, unde fusese rău primită şi unde i se spusese că acolo nu există niciodată eroare. Rieux îi spusese lui Rambert să in­tervină şi, câteva zile după, l-a văzut pe domnul Othon so­sind. Fusese într-adevăr o eroare şi Rieux s-a indignat puţin. Dar domnul Othon, care slăbise, a ridicat o mână moale şi a spus, cântărindu-şi cuvintele, că oricine se poate înşela. Doc­torul se gândea doar că ceva în firea lui se schimbase.
—  Ce-o să faceţi acuma, domnule judecător? Vă aşteaptă dosarele.
—  Ei bine, nu, a spus judecătorul. Aş vrea să-mi iau concediu.
—  Într-adevăr, trebuie să vă odihniţi.
—  Nu e asta, aş vrea să mă întorc în tabără.
Rieux s-a mirat:
—  Abia aţi ieşit!
—  M-aţi înţeles greşit. Mi s-a spus că există voluntari în administraţia de acolo.
Judecătorul îşi rostogolea puţin ochii săi rotunzi şi încer­ca să-şi netezească unul din smocurile lui de păr.
—  Înţelegeţi, aş avea ce face ! Şi apoi, e stupid, dar o să mă simt mai puţin despărţit de băieţaşul meu.
Rieux îl privea. Nu era cu putinţă ca în aceşti ochi duri şi banali să se instaleze atât de repede blândeţea. Dar deveni­seră mai neguroşi, pierduseră duritatea lor metalică.
—  Bineînţeles, spune Rieux, o să mă ocup de asta, din moment ce doriţi acest lucru.
Şi doctorul s-a ocupat într-adevăr, iar viaţa cetăţii ciu­mate şi-a reluat cursul obişnuit, până la Crăciun. Tarrou continua să se arate peste tot cu felul lui liniştit şi eficace. Rambert îi mărturisea doctorului că stabilise, datorită ajuto­rului celor doi tineri paznici, un sistem de corespondenţă clandestină cu soţia lui. Primea din când în când câte o scrisoare, îi propusese lui Rieux să profite şi el de sistemul lui, şi acesta a acceptat. A scris pentru întâia oară, după luni întregi, dar cu foarte mare greutate. Nu mai cunoştea limba­jul de altă dată. Scrisoarea a plecat. Răspunsul întârzia să vină. În ceea ce îl privea pe Cottard, micile lui operaţii de speculă îl îmbogăţeau şi prospera. Cât despre Grand, perioa­da sărbătorilor nu avea să-i reuşească.
Crăciunul din anul acela a fost mai degrabă sărbătoarea Infernului decât cea a Evangheliei. Prăvăliile goale şi lipsite de lumină, ciocolăţile artificiale sau cutiile goale din vitrine, tramvaiele încărcate de chipuri întunecate, nimic nu mai amintea de Crăciunurile trecute. La această sărbătoare, în care toată lumea, săracă sau bogată, se reunea odinioară, nu mai era loc decât pentru câteva bucurii singuratice şi ruşinoase pe care cei privilegiaţi şi le procurau, plătindu-le cu aur, din adâncul vreunei prăvălii jegoase. Bisericile erau pline mai degrabă de vaiete decât de rugăciuni de proslăvire. În oraşul posomorât şi îngheţat mai alergau câţiva copii, încă neştiutori de ceea ce îi ameninţa. Dar nimeni nu îndrăznea să li-l prevestească pe Dumnezeul de altădată, încărcat de daruri, bătrân ca suferinţa umană, dar nou ca tânăra speranţă. Nu mai era loc în inima nimănui decât pentru o foarte bătrână şi foarte posomorâtă speranţă, chiar cea care împie­dică oamenii să se lase pe mâna morţii şi care nu e decât o simplă îndârjire de a trăi.
În ajun, Grand nu venise la întâlnire. Rieux, neliniştit, trecuse pe la el dis-de-dimineaţă fără să-l găsească. Toată lu­mea fusese pusă pe picioare. Spre prânz, Rambert a venit la spital să-l avertizeze pe doctor că îl zărise pe Grand de de­parte, rătăcind pe străzi, cu o înfăţişare descompusă. Apoi îl pierduse din vedere. Doctorul şi Tarrou au plecat cu maşina să-l caute.
La prânz, pe o vreme de ger, Rieux, ieşind din maşină, se uita de la distanţă la Grand, care stătea aproape lipit de o vi­trină plină cu jucării de lemn lucrate grosolan. Pe chipul bătrânului funcţionar curgeau, fără întrerupere, lacrimi. Şi aceste lacrimi l-au răscolit pe Rieux pentru că le înţelegea şi le simţea şi el în gâtlej. Îşi amintea şi el de logodna neferici­tului, care  avusese loc dinaintea unei prăvălii de Crăciun, şi de Jeanne, aplecată spre el, ca să-i spună că e bucuroasă. Din adâncul anilor îndepărtaţi, în chiar inima acestei nebunii, glasul tineresc al lui Jeanne venea spre Grand, asta era sigur. Rieux ştia la ce se gândea în acest minut bătrânul om care plângea, şi el se gândea la acelaşi lucru ca şi el, că această lume fără dragoste era ca o lume moartă şi că  vine totdeauna un ceas când te obosesc închisorile, munca şi curajul, şi im­plori chipul unei fiinţe şi inima vrăjită a tandreţei.
Dar celălalt l-a zărit prin geam. Fără să-şi înceteze plânsul, s-a întors şi s-a rezemat cu spatele de vitrină ca să-l vadă venind.
—  Ah ! domnule doctor, ah ! domnule doctor, făcea el. Rieux dădea din cap, aprobându-l, incapabil să scoată un cuvânt. Această disperare era şi a lui, şi ceea ce îi frângea ini­ma în clipa aceea era imensa  mânie care îl cuprinde pe om înaintea unei dureri pe care toţi o împărtăşesc.
—  Da, Grand, spune el.
—  Aş vrea să am timp să-i scriu o scrisoare. Ca să ştie... Şi ca să poată să fie fericită, fără remuşcări...
Cu un soi de violenţă, Rieux îl face pe Grand să înain­teze. Celălalt continua lăsându-se aproape târât, bolborosind frânturi de fraze.
—  E prea multă vreme de când durează. Îţi vine să-ţi dai drumul, n-ai încotro. Ah ! domnule doctor! Par liniştit aşa. Dar am avut totdeauna nevoie de un efort uriaş ca să fiu normal doar. Iar acum şi asta e încă prea mult.
Se opreşte, tremurând din tot corpul şi cu privirea rătăcită. Rieux i-a luat mâna. Ardea.
—  Trebuie să te duci acasă.
Dar Grand îi scapă şi aleargă câţiva paşi, apoi se opreşte, desface braţele şi începe să se legene înainte şi-îndărăt. Se învârte în loc şi cade pe trotuarul îngheţat, cu chipul mânjit de lacrimile care continuau să-i curgă. Trecătorii priveau de departe, opriţi locului, neîndrăznind să mai înainteze.
A trebuit ca Rieux să-l ia pe bătrân în braţe.
Acum, în patul său, Grand se înăbuşea: plămâni îi erau prinşi. Rieux se gândea. Funcţionarul n-avea familie. La ce bun să-l transporte ? O să fie singur, cu Tarrou, să-l îngri­jească ...
Grand îşi înfundase în pernă capul, cu obrazul verzui şi cu privirea stinsă. Se uita nemişcat la focul slab pe care Tarrou îl aprindea în cămin cu ce mai rămăsese dintr-o ladă. "Merge rău , spune el. Şi din adâncul plămânilor săi în flăcări un ciu­dat hârâit însoţea tot ce spunea. Rieux îi recomandase să nu vorbească şi spusese că va reveni. Bolnavul avusese un surâs bizar şi o dată cu el un soi de duioşie i se aşternuse pe chip. "Dacă  scap, jos pălăria, domnule doctor!" spusese el făcându-i cu ochiul, cu greu. Dar imediat după aceea căzuse într-o stare de prostraţie.
Câteva ore mai târziu, Rieux şi Tarrou l-au găsit pe bol­nav în capul oaselor şi Rieux s-a speriat citind pe chipul său ravagiile răului care îl ardea şi care progresa. Dar Grand părea mai lucid şi, imediat, cu o voce ciudat de spartă, i-a ru­gat să-i aducă manuscrisul pe care îl pusese într-un sertar. Tarrou i-a dat foile pe care bolnavul le-a strâns cu grijă la piept, fără să le privească, pentru ca să le întindă apoi docto­rului, invitându-l printr-un gest să le citească. Era un manu­scris scurt, de vreo cincizeci de pagini. Doctorul l-a răsfoit şi a înţeles că toate aceste foi nu conţineau decât aceeaşi frază recopiată la nesfârşit, modificată, îmbogăţită sau sărăcită. Fără încetare, în luna mai, amazoana şi aleile din Bois de Boulogne se confruntau şi se aşezau în diferite feluri. Lucrarea avea şi explicaţii, uneori nemăsurat de lungi, şi variante. Dar la sfârşitul ultimei pagini, o mână scrisese doar atât, îngrijit, cu o cerneală încă proaspătă: "Draga mea Jeanne, astăzi e Crăciu­nul ..." Deasupra, caligrafiată cu grijă, se găsea ultima ver­siune a frazei. "Citiţi", a spus Grand. Şi Rieux a citit:
"într-o frumoasă dimineaţă de mai, o zveltă amazoană, călare pe o somptuoasă iapă alezană, parcurgea, prin mijlo­cul florilor, aleile din Bois..."
—  O fi bine aşa ? a spus bătrânul cu o voce de febră. Rieux nu şi-a ridicat ochii spre el.
—  Ah! a spus celălalt agitat, ştiu eu. Cuvântul frumoasă, ăsta e cel care nu e potrivit.
Rieux i-a luat mâna întinsă pe cuvertură.
—  Lăsaţi, domnule doctor. N-o să mai am timp... Respira chinuit şi deodată a strigat:
—  Puneţi-l pe foc!
Doctorul şovăia, dar Grand a repetat ordinul cu un ac­cent atât de cumplit şi cu o astfel de suferinţă în glas, încât Rieux a aruncat foile în focul aproape stins. Odaia s-a lumi­nat numaidecât şi, o clipă, flăcările păreau s-o încălzească. Când doctorul reveni lângă bolnav, acesta se întorsese cu spatele, lipindu-şi aproape faţa de perete. Tarrou se uita pe fereastră, străin parcă de scena care avusese loc. După ce i-a injectat bolnavului serul, Rieux i-a spus prietenului său că Grand n-o să apuce dimineaţa şi Tarrou s-a oferit să rămână. Doctorul a fost de acord.
Ideea că Grand o să moară l-a urmărit noaptea toată. Dar, a doua zi dimineaţa, Rieux l-a găsit pe Grand în capul oaselor stând de vorbă cu Tarrou. Febra dispăruse. Nu-i mai rămăseseră decât semnele unei epuizări generale.
—  Ah, domnule doctor, spune funcţionarul, rău am făcut. Dar o s-o iau de la cap. Ţin minte totul, o să vedeţi.
—  Să aşteptăm, i-a spus Rieux lui Tarrou.
Dar, la amiază, nimic nu se schimbase. Seara, Grand pu­tea fi socotit salvat. Rieux nu înţelegea nimic din această înviere.
Cam în aceeaşi vreme totuşi, i se adusese lui Rieux o bol­navă, a cărei stare el o socoti disperată, şi pe care a izolat-o imediat la sosirea ei în spital. Fata era în plin delir şi prezen­ta simptomele ciumei pulmonare. Dar a doua zi dimineaţa febra scăzuse. Doctorul a crezut că recunoaşte, ca şi în cazul lui Grand, ameliorarea matinală pe care experienţa îl obişnuise s-o considere drept un semn rău. La prânz, totuşi, febra nu se urcase. Seara crescuse doar cu câteva linii şi, a doua zi dimineaţa, dispăruse. Fata, cu toate că era slăbită, respira cu uşurinţă în patul ei. Rieux i-a spus lui Tarrou că era salvată împotriva tuturor regulilor. Dar în cursul săptămânii, patru cazuri asemănătoare s-au prezentat la secţia doctorului.
La sfârşitul aceleiaşi săptămâni, bătrânul astmatic l-a primit pe doctor şi pe Tarrou cu toate semnele unei mari agitaţii.
—  Gata, spunea el, ies iar.
—  Cine?
—  Ei, cine! şobolanii!
Din aprilie încoace nici un şobolan mort nu mai fusese descoperit.
—  Oare o s-o luăm de la capăt ? îi spuse Tarrou lui Rieux.
Bătrânul îşi freca mâinile.
—  Să-i vezi alergând! E o plăcere.
El văzuse doi şobolani vii intrând la el prin uşa dinspre stradă. Vecinii îi spuseseră că şi la ei îşi făcuseră apariţia guzganii. Prin unele poduri se auzea din nou zdrăngăneala lor, uitată de luni întregi. Rieux aştepta publicarea statistici­lor generale care avea loc la începutul fiecărei săptămâni. Ele relevau un recul al molimei.


va urma